La 5 februarie 2013 se implinesc 60 de ani de la trecerea in eternitate a lui Iuliu Maniu. Il consider cel mai important om politic al Ardealului, daca il exclud din aceasta judecata de valoare pe Simion Barnutiu, unchiul lui Ioan Maniu, tatal celui pe care il evocam acum. Se poate totusi discuta exactitatea acestei aprecieri, daca ne gandim ca si Inochentie Micu-Klein a avut un rol urias pentru dezvoltarea constiintei nationale a romanilor transilvaneni. Oricum locul lui Maniu in istorie si chiar in constiinta europeana, este pe deplin asigurat, chiar daca, asa cum imi spunea recent un stranepot de-al lui, a fost o prezenta discreta si plina de modestie. A contat totusi enorm pe scena vietii politice.
In perioada interbelica s-a spus si s-a repetat pana la satietate ca in biblioteca acestuia se gaseau doua carti, Biblia si Mersul Trenurilor. Cred ca primul care a spus acest lucru a fost Constantin Xeni, intr-un portret care altfel a fost unul elogios. Aceasta caracterizare cauta probabil sa sugereze ca orizontul de cultura al celui mai cinstit barbat de stat din intreaga istorie a Romaniei ar fi fost unul mai limitat. Biblioteca lui Maniu cuprindea cu siguranta Biblia, deoarece a consultat-o des. Cartea Cartilor, pe langa valoarea culturala coplesitoare – este si un indreptar de viata pentru cei care aspira la mai mult decat la acumularea de bunuri materiale, la orgolii exacerbate si la setea de putere. De Mersul Trenurilor sunt convins ca a avut nevoie, deoarece nu avea autoturism, traia modest, era in permanenta chirias, cand se gasea la Bucuresti si facea frecvente deplasari la Cluj si la Badacin, unde locuiau rudele mai apropiate, inclusiv o sora, iar, pana in 1929, si mama lui, pe care a iubit-o asa de mult. Afirmatia cu privire la cele doua carti care se gaseau pe masa lui Maniu, daca este preluata fara comentarii, pe langa faptul ca este vadit simplificatoare, este pur si simplu una neadevarata si voi incerca sa demonstrez acest lucru. Se stie ca Maniu a facut studii stralucite de drept la Budapesta si Viena, ca a fost jurisconsultul Mitropoliei greco-catolice din Blaj (am avut prilejul sa vad acte semnate de acest jurist, purtand stampila cabinetului sau de avocatura), dar cel pe care il comemoram a fost si membru de onoarea al Academiei Romane. La aceasta institutie, in decursul istoriei, in general, a functionat un filtru care separa valoarea de impostura.
Unchiul meu, Marian Man, impreuna cu un prieten, Stefan, ce a devenit preot, i-au aranjat biblioteca din Badacin, in vara anului 1940. In acea perioada, presiunea asupra tarii ca sa cedeze Ardealul era foarte intensa, atat din partea Ungariei cat si dinspre Germania si Italia. Se prefigura ceea ce s-a numit ulterior “arbitrajul” de la Viena, care in realitate a fost pur si simplu un diktat. In urma sortarii cartilor, cele mai importante au fost transportate la Blaj si depuse la Mitropolie. In memorialistica tatalui meu Simion, ce urmeaza sa vada lumina tiparului, care atunci era preot in Badacin, se spune ca au fost asa de multe ca a fost nevoie de un camion pentru deplasarea lor. Celelalte carti, pe care le-a considerat mai putin relevante, au ramas in casa de pe Dealul Tarinii si aceeasi soarta au avut-o si decoratiile interne si externe pe care le-a primit in decursul carierei politice. Marian Man mi-a mai relatat ca avea in biblioteca volumele de versuri ale lui George Cosbuc, cu dedicatiile autorului. Mi-a mai relatat ca in biblioteca se gaseau toate, repet, toate romanele lui Liviu Rebreanu, alt ardelean de aceeasi confesiune cu el. Cartea “Craisorul Horia” are pe prima pagina mentiunea tiparita ca romanul este dedicat omului politic din Badacin. Maniu nu a fost tras pe roata ca Horea, dar a avut tot o moarte de mucenic in temnita de la Sighetu Marmatiei. In aceeasi ordine de idei, cred ca ar trebui sa consemnez ca fiica doamnei Rebreanu, Puia, cand s-a casatorit, i-a avut nasi pe Maniu si pe vaduva lui Cosbuc. Fotografia de la nunta acesteia a reprodus-o profesorul Mircea Zaciu in volumul dedicat lui Rebreanu, publicat la Editura Dacia. (Totusi ce carti bune si adevarate au aparut si in perioada de dinainte de 1989).
Intr-o vacanta, pe la inceputul anilor ’50, oricum inainte de absolvirea liceului, am urcat in podul casei bunicii din Badacin, Terezia, si spre surprinderea si mirarea mea am gasit o multime de carti si publicatii care proveneau de la Dealul Tarinii, deci au apartinut lui Iuliu Maniu. Dintre titluri, retin ca era o carte de memorii, consacrata razboiului din 1916 – 1918 a generalului Averescu si mai imi aduc aminte ca am mai vazut o carte de Vasile Conta, cunoscutul filosof materialist. (…) Nu stiu cum au ajuns acolo acele resturi de biblioteca, intr-un pod de casa taraneasca. Banuiesc ca aceasta i-a fost remisa bunicii prin 1947, 1948 de catre sora lui Maniu, Cornelia, (nume de calugarita Cecilia). Aceasta, dupa condamnarea fratelui, a fost evacuata din locuinta si a fost nevoita sa se mute la Simleul Silvaniei, la domnisoara Erdely, pe str. Simion Barnutiu nr. 44. (Lui Maniu, pe langa condamnarea la temnita grea, la varsta de 74 de ani, i s-a aplicat pedeapsa complementara a confiscarii averii). Nu cunosc ce s-a mai intamplat, in continuare, cu tipariturile. Pe atunci nu era bine sa le ai in casa. Dupa o vreme, casa s-a demolat si pe locul acesteia un verisor a construit o locuinta noua, care – din vechiul imobil – a mai pastrat niste fotografii de familie.
Nici cartile duse in vara anului 1940 la Blaj nu au avut o soarta mai buna. In toamna anului 1948, Biserica Greco-Catolica a fost desfiintata si au aparut relatari in presa ca acestea au fost aruncate pe malul Tarnavei. Poate, daca se fac cercetari, s-ar putea gasi exemplare disparate din aceasta la Biblioteca documentara “Timotei Cipariu” din Blaj.
In vara anului 1946, unchiul Marian Man, fratele tatei si cel cu sortarea cartilor din biblioteca, l-a vizitat pe Maniu la Bucuresti. I-a vazut pe noptiera nu Mersul Trenurilor, ci “Cursul scurt de istorie al Partidului Comunist (bolsevic)”, intr-o editie in limba germana. Cred ca Maniu pornea de la premisa ca trebuie sa iti cunosti adversarul pentru a-l putea combate eficient. Am mai aflat de la rude ca alte carti din cele care nu au fost mutate la Blaj, au fost ingropate la Badacin, imediat dupa arestarea lui. Intrucat nu au fost protejate atat de bine ca manuscrisele lui Hudita, pe care profesorul Lucian Boia nu le prea iubeste, dar care ne sunt extrem de necesare, acestea au putrezit si de aceea nu cred ca undeva se mai afla macar o parte din ceea ce a fost biblioteca lui Maniu.
Ceva urme materiale tot au mai ramas de la Maniu. Un tablou din lemn cu intarsie, pe care l-a primit tata de la sora lui Maniu, a fost dus la Baia Mare cand a fost nevoit sa plece din localitatea lui natala. Acolo, a fost ascuns sub o grinda si in decursul timpului nu s-a deteriorat prea mult. Cand a aparut cartea lui A. Simion despre 23 august 1944, in care s-a reprodus fotografia lui Iuliu Maniu, alaturi de cele ale lui Dinu Bratianu, Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu, tata a dat jos tabloul unde era pastrat si l-a pus in camera lui. Cred ca din aceasta cauza nu a avut probleme cu nimeni, nici chiar cu baietii cu ochi albastri. Acum, tabloul se gaseste in sufrageria lui Liviu Man, nepotul parintelui Simion, deci tot in cadru familial, si este cel mai scump odor pe care il avem.
Maniu nu stiu sa fi scris multe carti. Un volum semnat de el despre evenimentele anilor 1918-1919, l-am vazut fisat la fosta Academie “Stefan Gheorghiu”, dar nu am putut sa il citesc deoarece se gasea la fondul documentare, deci imi trebuia o aprobare speciala. In schimb, a lasat o incomensurabila mostenire spirituala de care ar trebui sa ne amintim macar la aniversari si comemorari. Formatia lui morala a determinat sa treaca la Dumnezeu intr-o atmosfera de o impresionanta fervoare spirituala. Evocatoare sunt in acest sens marturiile lui N. Carandino, consemnate in cartea “Nopti albe si zile negre”, care i-a fost coleg de celula. Marele ziarist i-a fost, totodata, asistent, l-a ingrijit zi si noapte, si ii dadea sa manance din mizerabila hrana a inchisorii. In memorii, Carandino mai retine ca in pragul agoniei, i-a recitat tot timpul Pater Noster si Ave Maria. Si mai spune Carandino ca atunci cand Maniu a fost ridicat din celula, intr-o noapte friguroasa, “pleca spre groapa comuna si gloria eterna”. (Apud Z. Ornea. Fizionomii, medalioane de istorie literara, Nemira, 1997, pag. 172).
05 februarie 2013-02-01 Adrian Man
