„Bill” Cenan: „Am fugit din ţară, pe mare, în 1973 şi acum, întors la Cluj să fac treabă, mă distruge birocraţia”!

Rar am întâlnit om mai iubitor de libertate decât clujeanul Vasile – „Bill” – Cenan! Fiu de chiaburi, persecutat de regim, a fugit din ţară în 1973, pe Marea Neagră, cu o barcă pneumatică, după o tentativă nereuşită de a fura un avion din Aeroportul Cluj. A ajuns în America, unde a practicat 21 de meserii, inclusiv cea de boxer profesionist. Întors acasă după revoluţie a aflat stupefiat că importăm feldspaţi din China şi Turcia – minereul din care se face porţelanul şi faianţa. Aşa că, patriot fiind şi-a zis că va rezolva el treaba aceasta: a cumpărat o mină de feldspat în Apuseni dar s-a trezit rapid că birocraţia, legile strâmbe şi „lucrăturile” îi cauzează dificultăţi uriaşe, multe din ele aproape insurmontabile.

„M-am şters la nas cu cravata de pionier”

La cei 69 de ani ai săi, Vasile „Bill” Cenan e un ins care aleargă peste tot, pe parcursul întregii zile – de la Muntele Rece, unde are o mină de feldspat şi până la Cluj sau prin ţară, oriunde i-o cer afacerile sau prietenii. De altfel, la puţini alţi oameni am descoperit un atât de dezvoltat cult al prieteniei precum cel al lui „Bill”, acesta fiind capabil de orice sacrificiu ca să rezolve problema unui prieten – sau nu neapărat prieten, ci a cuiva care i-a ajuns  la suflet. Dar „Bill” locuieşte la Cluj-Napoca doar pe parcursul verii, restul anului aflându-se în America, unde trăieşte alături de soţie şi cele trei fete ale sale – în vârstă de 13, 19 şi 36 de ani – cea mare fiind rodul unui mariaj anterior. Asta, pentru că „Bill” s-a recăsătorit cu  noua soţie, Dana, după decesul în 1993 al primei soţii, Maggy, secerată la doar 35 de ani de un necruţător cancer la piept. Îşi începe bărbatul tulburătoarea confesiune: „M-am născut în comuna Aiton, în 1948, într-o familie de „chiaburi” – oameni atât de urâţi de comunişti –  şi după numai doi ani m-am mutat cu familia la Cluj. Şcoala am început-o la „Coşbuc”, unde rapid m-am dat în stambă şi mi-am arătat ura faţă de sistem. Ţin minte, în prima de şcoală eu mă jucam cu o minge de fotbal pe sub bancă, atât de nepăsător la lecţii încât, exasperat, învăţătorul a aruncat cu o călimară după mine. Nu m-a nimerit, dar i-a umplut cu cerneală pe toţi copiii aflaţi pe traseul călimării. Iar acesta, drept răzbunare, m-a exilat imediat într-o altă clasă, alcătuită exclusiv din fete şi mă purta prin şcoală, ca pe o maimuţă şi dându-mă drept exemplu negativ, lucru care mie îmi făcea nespusă plăcere. Apoi, când ajunsesem deja în clasa a patra eram singurul care nu era pionier, așa că, m-au „uns” şi pe mine, în mod festiv, pe scenă. După ce mi s-a pus la gât cravata eu mi-am suflat nasul în ea, astfel că profesorii, panicaţi, au tras repede cortina şi apoi mi-au aplicat o bătaie cruntă pentru gestul meu dispreţuitor, făcut prea ostentativ ca să nu fie observat de toată lumea din sală. La fel am procedat când am refuzat să devin UTC-ist şi mai târziu sindicalist – asta în perioada când munceam la Aeroportul din Cluj, unde mă angajasem cu intenţia să fur cumva un avion şi să ajung în Occident. Practic, de la 12 ani nu visam altceva decât să fug din ţară – şi pentru asta mi-am sacrificat şi prima iubire, pe Nataşa. Era o constănţeancă de 15 ani cu care m-am iubit când aveam 17 ani, iar ea, mai târziu, ca să mă scoată din ţară a fugit – ascunsă în portbagaj – cu un austriac, cu care s-a şi măritat. Abia după ani, eu, rămas văduv în 1993 m-am întâlnit cu ea. Divorţase între timp, mie-mi murise recent soţia şi am stat împreună trei săptămâni, însă relaţia noastră n-a ţinut fiindcă-mi întâlnisem deja viitoarea soţie, cu 25 de ani mai tânără decât mine. Aşa mi-am sacrificat atunci iubirea din adolescenţă – doar pentru a-mi împlini visul de plecare – care nu mi-a dat pace atâta amar de timp”.

Preparativele fugii

Şi, pentru a se angaja la Aeroport, cu scopul precis să fure un avion,  „Bill”  învaţă alfabetul Morse, în paralel cu lecturarea a nenumărate cărţi, din varii domenii, de la beletristică până la religie şi, în acest sens frecventează asiduu bibliotecile Clujului. „Nu m-am integrat nicicum. Şi-n plus, prin 1960 când m-am întors de la şcoală, la casa noastră de pe Emil Racoviţă, am găsit casa ocupată de două familii de activişti de partid. Mama făcuse o cădere psihică şi fusese dusă la spital, iar tata, ceferist, mecanic de locomotivă, era plecat la muncă undeva prin ţară şi nu ştia ce se întâmplase. Abia după ce mama s-a întors de la spital am aflat cu toţii că avem permisiunea să locuim numai în pivniţa casei noastre – lipsiţi de WC şi baie – unde am şi trăit mulţi ani de atunci încolo ”, precizează bărbatul. Urmează apoi episodul fugii din ţară, cu adevărat antologic, pe care mi-l relatează amănunţit: „În anul 1973,  angajat deja la aeroport, îi propusesem unui coleg, locotenent de gardă să fugim împreună, dar un incident ne-a stricat întreg planul: s-a îmbătat, a povestit totul unor cunoscuţi şi a fost arestat imediat. Eu, ca să mi se piardă urma am fugit pe litoral și m-am făcut salvamar, nemaiavând decât varianta fugii din ţară pe Marea Neagră. La rândul său, cel mai bun amic al meu, Doru, şi-a dat şi el curând demisia de la Întreprinderea „16 Februarie” şi s-a mutat cu slujba la Constanţa, unde s-a angajat ca sudor. Acolo ne-am apucat să construim împreună un fel de submarin extrem de primitiv – de doi metri lungime, de forma unei ţigări. Şi, în timp ce lucram la proiect eu m-am angajat ca salvamar, după ce-am susţinut un concurs. N-a fost greu deloc, fiindcă eram polisportiv, yoghin pe deasupra, capabil să-mi ţin respiraţia sub apă trei minute şi ceva. Aşa a apărut în viaţa noastră Nini – Badea Ion – apărut din senin, în mână cu o sticlă de ţuică, pe care dorea să o dea mită ca să-şi procure slujba de salvamar. Nici măcar nu ştia să înoate, dar l-am ajutat în mod hotărâtor fiindcă examenul consta din salvarea unui aşa-zis înecat. Aşa că eu am jucat rolul înecatului, dar înotam cu el în cârcă pe sub apă, după ce l-am pus să se ţină bine de mine. Aşa a trecut proba şi omul a căpătat slujba. Mai târziu, în America, acesta a trecut printr-o mulţime de aventuri, cea mai grozavă fiind aceea când, împuşcat în gură de un mafiot, medicii l-au declarat mort, iar Nini s-a trezit în frigiderul morgii şi a ieşit de acolo singur…

Drumul spre Lumea Nouă

Arată în continuare că până la urmă au renunţat la submarin şi au pus ochii pe un motor de barcă al unor nemţi care-şi „parcaseră” ambarcaţiunea pe ghiolul din Mamaia. Barcă aveau deja, una performantă, de cauciuc, procurată de la nişte polonezi, aşa că – după ce-au sustras motorul nu mai aveau altă problemă decât să prindă momentul potrivit pentru evadare. „Dar, după ce furasem motorul, s-a iscat o tevatură atât de mare încât toată miliţa era în panică şi raziile se succedeau prin zonă într-un ritm infernal. Noi ascunsesem motorul într-un canal cu apă, legat cu o sfoară. Dar a fost cât pe ce să fim prinşi cu ocazia unui control în camera noastră făcut de un miliţian, însă am scăpat ca prin minune: acesta era prea gras şi n-a putut intra din cauza canistrelor de benzină aflate după uşa de la intrare, aşa că a renunţat să mai intre, fapt care ne-a salvat”. Curând au pornit pe mare, iar plecarea s-a făcut după miezul nopţii, din faţă de la „Perla”, cu provizii minime de apă şi alimente. După o oră li s-a înăbuşit motorul, neavând combinaţia potrivită de ulei şi benzină, astfel că în timp ce pluteau în derivă au fost descoperiţi de un vapor românesc. „În ultima clipă, când au vrut să lase şalupa la apă am făcut o ultimă încercare să pornim şi – minune! – barca noastră a pornit, reuşind să dispărem înainte să ne prindă românii. Am fost recuperaţi de un vapor grecesc, tot printr-o minune: un bucătar aflat pe un vas gigantic ne-a văzut în momentul când dorea să arunce o găleată cu resturi în mare. Am avut un noroc incredibil, fiindcă vasele erau atât de uriaşe încât treceau pe lângă noi şi nu ne observau, în ciuda zgomotelor pe care le făceam. Aşa am ajuns pe vasul grecesc, în ultima clipă, când singura noastră mâncare rămasă consta într-un borcănel minuscul cu gem. Românii au apărut şi ei între timp, dar le-am spus grecilor că preferăm să ne sinucidem decât să ajungem în mâinile lor – şi eram pregătiţi să comitem gestul. Dar, spre marea noastră bucurie aceştia au comunicat cu americanii din Istanbul şi la scurt timp ne-am trezit lângă noi cu două şalupe, una turcească, alta americană. Una dintre ele ne-a dus la Istanbul unde am rămas pentru două-trei luni, apoi alte două luni în Italia şi, în fine, printr-o firmă caritabilă am primit bilete de avion spre Lumea Nouă, împlinindu-se astfel visul”, relatează „Bill”.

Gore a jefuit o bancă din Germania, la mişto, cu un pistol de apă

În S.U.A. „Bill” se adaptează repede la cerinţele din S.U.A. şi practică, pe parcursul anilor, nu mai puţin de douăzeci şi una de meserii, cum ar fi: constructor de bărci, chelner, strungar, constructor, crupier la ruletă şi 21, la Las Vegas, boxer profesionist, agent imobiliar. „Am început vânzând maşini la hipioţi, care le cumpărau la sfârşitul fiecărei săptămâni, când se pregăteau de distracţie”, rememorează el. Ajunge boxer profesionist în Santa Ana – California, unde se antrenează împreună cu campionul mondial Carlos Palomino. „Făcusem ani de zile box la Cluj, la C.S.M. Culmea, la antrenamente ridicam mai mult decât el, fugeam mai bine ca el, aveam rezistenţă mai bună ca el dar într-un meci nu rezistam mai mult de trei reprize, în timp ce el „ducea” zece, fără probleme. De aceea, după primul meci ca profesionist din 1978, în care am fost bătut, m-am apucat de manageriat boxeri – pe baza licenţei numărul 288. În această ipostază am avut de-a face cu „spuma” boxului american, printre prietenii mei numărându-se şi marele Cassius Clay, alias Muhammad Ali.  Astfel, am antrenat într-o sală din Anaheim – Orange County mulţi americani, mexicani dar şi vreo cincisprezece români, numai pe banii mei. Dintre aceştia îi menţionez pe Daniel Dăncuţă, Ştefan Dediu – cel cu „valiza lui Becali” – şi Mircea Simon. Pe renumitul Gore l-am descoperit în România când acesta avea 18 ani. Mi se vorbise de el şi am venit special ca să-l cunosc. Era cu adevărat sclipitor şi nu avea rivali în ţară. Urma să vină la mine, în America, dar în timp ce aştepta în Germania să-i  fac rost de viză a jefuit în glumă, o bancă. Ceruse banii, înarmat cu un pistol cu apă şi femeia de la ghişeu i-a dat, însă a apăsat în acelaşi timp şi butonul de panică. El a stropit-o apoi, spunându-i că-i o farsă – însă nemţii n-au considerat-o aşa, l-au băgat la bulău. Iar americanii nici atât –astfel că nu i-au mai eliberat viză de intrare în ţară. Mare păcat, a fost un uriaş talent care putea ajunge campion mondial. De altfel, eu i-am organizat primul meci ca profesionist, la un bar din Bucureşti, dar incidentul din Germania l-a pierdut. Între timp Gore a devenit recuperator pe la cazinouri, a luat-o pe alcool şi femei aşa că, treptat, a dispărut din lumea boxului. De altfel, o coincidenţă interesantă îi unea pe Daniel Dăncuţă, Mircea Simon şi Gore: aveau taţi români şi mame evreice”. Revine apoi, îngrijorat, la problemele actuale pe care le are în ţară: ”Mina de feldspat din Muntele Rece, care se întinde pe 48 de  hectare, am cumpărat-o din imensă dragoste pentru România, cu gând s-o fac cea mai grozavă din Europa şi să scutesc ţara de importurile din China şi Turcia. Dar pot să spun că în cei douăzeci şi cinci de ani, de când o deţin, birocraţia – plus o mulţime de „mâncătorii” tipic româneşti, la care nu are rost să mă refer – mă chinuie teribil, nereuşind să funcţionez pe deplin. Dar sunt un om încăpăţânat şi optimist din fire, aşa că nu mă las, în ciuda încercărilor”.

VISUL LUI CENAN – Să implementeze în România metoda „Bill Cenan”, descoperită de el, prin care poate învăţa orice sportiv să-şi menţină, timp îndelungat, o frecvenţă respiratorie foarte înaltă prin care acesta să-şi formeze un nou reflex al respiraţiei. Arată acesta: ”Această metodă presupune crearea unei presiuni – atât în inspiraţie cât şi la expiraţie – precum şi o frecvenţă respiratorie mai mare, cuprinzând între 100 şi 200 de respiraţii pe minut. Aceasta s-ar obţine prin sincronizarea mişcărilor coloanei vertebrale cu musculatura toracelui şi a pelvisului. Spre deosebire de respiraţia normală, prin această metodă inhalarea oxigenului devine un proces pasiv, iar exhalarea oxigenului devine un proces activ. Avantajul metodei constă într-o frecvenţă respiratorie foarte înaltă şi susţinută timp îndelungat, ce nu poate fi obţinut în cadrul respiraţiei normale, iar un pugilist care aplică metoda mea poate să dea până la 1000 de pumni pe repriză, nu 100 sau 200 de lovituri ca în mod obişnuit”. Mărturiseşte că pentru atingerea – chiar şi în ceasul al doisprezecelea – a acestui scop este dispus să-şi vândă cariera de feldspat şi să selecţioneze câţiva sportivi pe care să-i iniţieze în acest tip de antrenament, fiind sigur că ar putea crea cel puţin un campion mondial, indiferent de sportul abordat. Dar, aşa cum se petrece la noi, până acum a înregistrat numai decepţii în implementarea acestei tehnici: „Acum câţiva ani m-a sunat un comandant de la „mascaţi”, unde sunt încadraţi o mulţime de foşti sportivi. Acesta care-l cunoaşte pe prietenul meu Rudel Obreja m-a întrebat dacă nu-i învăţ metoda mea. Am stat vreo nouă luni cu ei şi i-am învăţat. Am ales vreo opt-zece iar lor li s-a recoltat sânge – şi la început, dar şi după stagiu. Însă, când a venit momentul să se verifice rezultatele – care mi-ar fi confirmat eficienţa metodei – probele, ajunse la un laborator specializat au dispărut fără urmă. Nu dau numele celui care a boicotat experienţa – însă vă asigur că e vorba de somitatea numărul unu a ţării din domeniu”.