Bisericile de lemn din Hoia, restaurate. Unul dintre reprezentanţii finanţatorilor, deşi norvegian e membru al Casei Regale din Tonga!

Două din cele trei biserci din lemn aflate în Parcul Hoia – cea din Cizer, ridicată de Horea în 1733 şi cea din Petrindu, realizată în 1612 de către Dimitrie Ispas din Gilău – au fost recent redate circuitului turistic şi monahal, după o restaurare care a durat 21 de luni. Laborioasa muncă a fost comandată de către Muzeul Etnografic al Transilvaniei, instituţie subordonată Consiliului Judeţean Cluj şi a beneficiat de sprijinul financiar, în valoare de 879.000 de euro, al Asociaţiei Nordice de Design Urban din Norvegia (NUDA). Ca element inedit, unul din membrii ONG-ului norvegian, deşi cetăţean al acestui stat nordic, face parte şi din Casa Regală din Tonga, fiind al 19-lea pe lista succesorilor la tronul micuţului regat din Oceania!

“Am fost nevoiţi să învelim în nylon bisericuţa”

Managerul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, dl. Tudor Sălăgean mă pofteşte, cu amabilitate, să iau loc la o masă spaţioasă aflată în proximitatea biroului său. Se uită mereu la ceas deoarece aşteaptă să sosească, dintr-o clipă în alta, colaboratorii săi, Haakon Iversen şi Trond Tystad, reprezentanţii Asociaţiei Nordice de Design Urban (NUDA), un ONG din Norvegia care promovează designul urban integrat ca o necesitate în urbanism, finanţatoarea lucrării de conservare şi restaurare a celor două magnifice bisericuţe de lemn din Hoia. Îmi explică apoi faptul că lucrările de conservare şi restaurare a monumentelor au fost încheiate la sfârşitul lunii iunie a acestui an, după 21 de luni de muncă susţinută şi au constat în înlocuirea elementelor structurale degradate, refacerea părţilor degradate ale şarpantei, refacerea completă a acoperişurilor, lucrări extrem de laborioase de conservare şi restaurare a straturilor picturale din interior, precum şi în tratamente contra atacului biologic. De asemenea, au fost realizate şi trotuare perimetrale în jurul monumentelor, pentru eliminarea apelor meteorice. Explică mai departe acesta: “S-a lucrat şi în echipe de câte 15-20 de restauratori, pe schele – în interior şi exterior – pentru a proteja microclimatul interior şi asigura o temperatură constantă iarna, care să permită lucrul,astfel că bisericile din Cizer şi Petrindu au fost acoperite la un moment dat cu o structură de lemn, asemănătoare cu un cort. Biserica din Cizer, supranumită a lui Horea, a fost adusă la noi în anul 1968 şi după demontarea ei făcută în Cizer şi montarea ei în aer liber, la Hoia, pictura sa n-a fost restaurată până acum. La cea din Petrindu lucrurile au stat şi mai rău decât atâta, deoarece existau elemente de structură ce trebuiau înlocuite, de aceea a şi fost închisă prin 1970, astfel deschiderea ei pentru public, din această săptămână, după aproape 50 de ani reprezintă un lucru mare. Spun asta pentru că pictura îi aparţine unui renumit meşter al vremii, Dimitrie Ispas din Gilău, şi reprezintă o încununare a creaţiei lui, acesta închizând ochii la scurt timp după ce-a finalizat-o”. Cât despre realizatorul proiectului, dl. Şerban Gubovici, Sălăgean afirmă următoarele: “De la el a pornit şi proiectul privind restaurarea bisercii din Agârbiciu, pentru care din păcate nu s-au găsit deocamdată fonduri – însă proiectul său reprezintă un pas foarte important în acest sens. Iar colaborarea cu el pentru bisericile din Parcul Etnografic am început-o la fel în 2012, fără să ştim ce finanţare vom avea – iar pe urmă a apărut şansa finanţării din fondurile norvegiene”. Doresc să schimb câteva cuvinte şi cu dl. Gubovici, aşa că managerul Muzeului îmi pune la dispoziţie numărul acestuia de mobil, pentru că arhitectul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea în oraşul Arad. După ce-l apelez, Gubovici îmi mărturiseşte, într-un prim impuls că partea de proiectare – atât de familiară lui – a fost cea mai frumoasă, iar ce mai dificilă cea economică şi de “hârţogărie”. “Părerea mea este de asemenea că nu a fost simplu să efectuezi cele două operaţiuni în acelaşi timp – respectiv restaurarea clădirii şi a picturii – dar din fericire acest lucru a reuşit. Deasupra bisericii, pe schele lucrau lemnarii şi jos, în naos şi pronaos pictorii, lucru care nu e tocmai în regulă – dar timpul ne presa şi nu am avut încotro. Totul, din cauza întârzierilor datorate birocraţiei. Aşa s-a ajuns ca pictorii să se lucreze în luna noiembrie a lui 2015 – când a nins la Cluj şi am fost nevoiţi să învelim bisericuţa cu nylon, ca să se păstreze intactă pictura. A fost complicat pentru ei. Apoi au urmat două-trei luni în care nu se putea lucra tehnic – dar cu ajutorul încălzitoarelor instalate s-a dus la capăt şi această muncă”.

• Biserica Cizer

• Biserica Petrind

“Partenerii norvegieni sunt implicaţi şi în extinderea Muzeului”…

O apelez apoi, la Bucureşti, pe d-na Dana Postolache. Aceasta a coordonat şi activităţile de restaurare ale bisericuţelor din Parcul Etnografic, însă are în palmares şi contribuţii însemnate în restaurarea Mănăstirii Voroneţ. Fără să stea prea mult pe gânduri domnia sa mi-a pomenit – ca şi dl. Gubovici, de altfel –  una dintre dificultăţile majore pe care echipa sa le-a întâmpinat: munca în timpul iernii şi asigurarea căldurii, deoarece în mod normal intervenţiile se fac din primăvară până-n toamnă. Adaugă apoi Dana Postolache: “O altă problemă a fost stabilizarea unui microclimat, deoarece în bisericile de lemn microclimatul este asemeni celui de afară. Aşa că am fost nevoiţi să veghem tot timpul – prin măsurători frecvente – ca microclimatul să fie corect şi să nu afecteze lucrările. În acest sens am fost nevoiţi până şi să obturăm toate spaţiile dintre bârnele bisericii, adică locurile pe unde iese şi intră aerul rece de afară”. Însă – mărturiseşte Dana Postolache – cea mai mare problemă a întâmpinat-o cu recondiţionarea picturii la bisericuţa din Petrindu: “Acolo s-au făcut restaurări prin anii ’80. De aceea, neexistând o documentaţie ca să ştim cu ce material s-a lucrat, a trebuit să facem analize chimice mai complexe şi abia apoi am găsit metoda prin care am eliminat efectele acestor materiale. De fapt erau pete, distorsiuni în aspectul estetic al picturii”. Între timp dl. Sălăgean mă anunţă că reprezentanţii Asociaţiei Nordice de Design Urban sunt pe drum. Aşa că face o mică prezentare a contribuţiei celor doi la realizările Muzeului: “Pe lângă faptul că au întocmit proiectul, partenerii norvegieni au un rol important şi în dezvoltarea ulterioară a lui. Practic, noi acum trebuie să asigurăm legătura dintre acest proiect – finalizat – şi evoluţia viitoare a Parcului Etnografic. Şi aici rolul lor este foarte important pentru că ne ajută la întocmirea unui master-plan de dezvoltare a Parcului Etnografic, deoarece avem în vedere şi extinderea lui cu o suprafaţă de 17 hectare, aflate în administrarea Muzeului – într-o zonă situată la sud de perimetrul parcului – o păşune de 2,7 ha, restul fiind pădure. Acolo dorim să realizăm două dintre proiectele incluse în marele proiect Clujul – Capitală Culturală Europeană 2021”. Ţine apoi să sublinieze că experienţa celor doi  – Haakon Iversen şi Trond Tystad – este extrem de importantă pentru redefinirea legăturilor Muzeului cu comunitatea: “Noi ţinem foarte mult la opinia comunităţii şi ne ghidăm în proiectele noastre şi în ceea ce priveşte programul expoziţional, după semnalele pe care le primim din partea comunităţii, iar partenerii norvegieni ne-au încurajat să perseverăm în această direcţie”. Despre dl. Haakon Iversen spune că acesta este un arhitect urbanist de top, cu activitate desfăşurată preponderant în Anglia, şi care de-a lungul anilor a fost cooptat în multe proiecte internaţionale. “Are o foarte puternică legătură cu arhitectura lemnului, prin originile sale: norvegian prin tată, provenind din oraşul Bergen – fostă Capitală Culturală Europeană în anul 2000 – loc unde arhitectura lemnului e foarte respectată. Iar din partea mamei, domnia sa are origini în Tonga – un alt loc unde există, de asemenea, o arhitectură a lemnului foarte elborată. Ca fapt inedit, acesta se află pe locul 19 pe lista succesorilor la tronul regatului Tonga. Dar despre acest lucru o să vă povestească, probabil, chiar el. Cât despre dl. Trond Tystad, dânsul este expert în turism, cu multe activităţi în domeniu, inclusiv proiectul Bergen – Capitală Culturală Europeană a anului 2000. Cunoaşte bine România, şi a fost şi primarul interimar al oraşului din care provine, ba, pe deasupra e un om deschis care ne-a propus, împreună cu colegul său un master-plan de extindere al Muzeului. Suntem primul muzeu din România care are un master-plan aproape finalizat la această oră”. Nu apucă bine să-şi încheie fraza şi cei doi îşi fac apariţia, cu un autoturism, în curtea instituţiei. Sălăgean iese ca să-i întâmpine, după care face prezentările. Apoi luăm loc toţi patru la aceeaşi masă, iar dialogul între noi începe.

“Istoria familiei mele, asemeni celei a familiei regale române”

La întrebarea mea despre cum vede Clujul, Haakon Iversen este cel care sparge gheaţa. Mărturiseşte acesta: “Consider Clujul un oraş foarte interesant, dar primul lucru care ar trebui făcut ar fi reducerea traficului, iar clujenii să se deplaseze mai mult pe jos, pe nişte legături pietonale – care din păcate, nu prea există. Atunci s-ar îmbunătăţi probabil şi legăturile interumane. Clujul are multe pieţe mici, frumoase – şi dacă s-ar reduce traficul s-ar putea face o legătură mai bună între pieţe şi spaţiile urbane”. Referitor la originile sale dl, Haakon Iversen zâmbeşte şi mă lămureşte în câteva cuvinte: “Originile mele dinspre mamă sunt din Tonga, fac parte din familia regală, iar bunicul – decedat în urmă cu 20 de ani – s-a numit Feleti Ita Fua’Tonga, şi a fost bunicul actualei regine din Tonga. Cum să vă explic, familia mea are drepturi de proprietate acolo, iar istoria sa este foarte asemănătoare cu cea a familiei regale din România. De asemenea, pot să vă mai spun şi că au fost multe dispute de-a lungul timpului între familia mamei şi cea a actualei regine din Tonga”. La rândul său, dl. Trand Tystad mărturiseşte că vine din politică, ca fost membru al unui guvern local din oraşul Bergen. Despre Cluj arată că are o mulţime de idei legate de legătura dintre Parcul Etnografic şi Centrul oraşului, un traseu spectaculos care dacă ar fi amenajat corespunzător ar putea deveni o zonă de promenadă foarte plăcută pentru clujeni, iar una dintre variante ar  putea fi crearea unui traseu “de creastă” de pe Cetăţuie până la renumita Pădure Hoia-Baciu, ducând chiar până în Poiană Rotundă, unde a apărut, în 1968 celebrul OZN-ul care figurează în cele mai importante cărţi de gen ale lumii. Exprimă apoi încă o credinţă a sa, dovadă evidentă a marii iubiri ce i-o poartă Clujului: „Pentru turistul cultural nu e nevoie să intre în România prin Constanţa, pentru că el găseşte tot ce doreşte în Cluj – iar Muzeul Etnografic este un grăitor exemplu în acest sens, chiar dacă dai la tot pasul de „verigile lipsă”, legăturile întrerupte între punctele turistice importante ale oraşului. Acestea sunt, de altfel, adevărate bariere pentru turişti, iar cei îndrituiţi ar trebui să identifice căi pentru a le elimina. Ar trebui să existe în Cluj mai multe străzi care să fie amenajate din punct de vedere turistic şi, de asemenea, malul Someşului ar trebui utilizat nu numai ca suport pentru stâlpii de înaltă tensiune ci şi ca  loc unde să se amenajeze terase, cafenele şi spaţii pietonale”.