Blum, ultimul evreu din Gherla. Povestea incredibilei vieţi a unui supravieţuitor de la Auschwitz!

La cei 90 de ani ai săi, pe care-i va împlini în octombrie, Zoltan Blum se autointitulează, cu justificată mândrie, drept singurul evreu al Gherlei. „Mai trăiesc azi doar vreo doi bătrâni, în zonă, care se trag dintr-un tată sau mamă evrei, doar eu sunt evreu „complet”, după ambii părinţi”, mărturiseşte el. Cât despre faptul că Blum este şi ultimul supravieţuitor, încă în viaţă, al „lagărului morţii” de la Birkenau-Auschwitz, probabil pe o rază de sute de kilometri, acesta îi conferă aura unui „muzeu viu” al Holocaustului şi a unui „cronicar” al teribilelor evenimente petrecute în urmă cu peste şapte decenii, pe care noile generaţii nu le mai întâlnesc decât în cărţi.

„La Auschwitz aveam tatuat numărul 10.919, iar fratele 10.920”

Dialogul nostru se desfăşoară în casa impunătoare a familiei Blum din centrul municipiului Gherla, iar pe geam vedem cum ”ne strigă” pomii în floare din grădină. Bărbatul observă privirea mea îndreptată spre ei şi remarcă, parcă justificându-se: „Grădina asta a fost cândva şi mai frumoasă, dar acum n-are cine s-o mai îngrijească. M-aţi prins singur acum, pentru câteva zile, deoarece soţia e plecată la Oradea, la fiica noastră, acum în vârstă de 62 de ani, absolventă de economie. Şi avem şi un nepot, tot acolo, de profesie economist”… Apoi, îşi începe relatarea povestirii teribilei sale vieţi. Ex-abrupto, cu voce hotărâtă, ca şi cum ar fi vrut să scape de o corvoadă, de un coşmar care i-a devorat viaţa sau poate de un oaspete sâcâitor – dar pe care trebuie, totuşi, să-l onoreze: „M-am născut în Fizeşu-Gherlii şi am avut patru fraţi şi o soră. În 1942, doi dintre fraţii mei mai mari, Ernest – de 30 de ani şi Matei – de 35 au fost duşi în Ucraina în lagăre de muncă forţată, iar de acolo s-a întors doar cel mare, Matei. Cu acesta a fost o poveste ieşită din comun, pe care am aflat-o abia după război când a apărut, din senin, acasă.

A fost salvat de un ofiţer maghiar în timp ce se afla într-un detaşament de muncă forţată prin Cehoslovacia şi ofiţerul respectiv l-a ajutat – pe el şi alţi câţiva tineri aflaţi împreună cu el – să fugă în Ungaria, unde a fost ascuns de nişte localnici până la încheierea războiului. După întoarcere Matei a emigrat în Israel, în anul 1949, unde a şi murit”. Arată apoi că în anul 1944 familia sa, din care rămăseseră doar mama, tata, un frate şi o soră – împreună cu el – au fost ridicaţi şi duşi de acasă de către jandarmii unguri la Fabrica de cărămidă din Gherla, apoi la Cluj, tot la Fabrica de cărămidă. „Toată tărăşenia Fizeşu Gherlii – Gherla – Cluj a durat trei săptămâni. Din gara Cluj ne-au urcat în vagoane închise, pentru vite, cu direcţia Auschwitz. Pe tren, din cauza lipsei aerului, apei şi alimentelor multe persoane în vârstă au murit, pe care cei în putere îi izolau de cei vii, dacă se poate spune astfel, într-un colţ al vagonului. Ajunşi la Auschwitz ne-au coborât din vagoane şi ne-au despărţit, nu am ştiut niciodată conform căror criterii. Atunci mi-am văzut pentru ultima oară sora, mama şi tatăl, fiindcă eu, pe atunci în vârstă de 16 ani şi fratele meu, Eugen, de 18 – am ajuns prima dată într-un depozit mare, unde ni s-a cerut să ne dăm jos hainele şi să mergem la baie”, mărturiseşte Blum. Acolo, cei doi fraţi împreună cu alte mii de deportaţi au fost tunşi chilug, spălaţi şi despăduchiaţi. Apoi au fost tatuaţi cu inscripţia A 10.919 – Zoltan şi cu A 10.920 – Eugen. Curând, cei doi au fost despărţiţi unul de celălalt şi trimişi în lagăre de muncă diferite. De atunci, ca şi în cazul restului familiei, cei doi nu s-au mai întâlnit niciodată, fiind limpede faptul că şi Eugen a pierit în lagăr.

Îşi continuă Blum povestirea, tot mai marcat, pe măsură ce evenimentele relatate de către dânsul căpătau note din ce în ce mai dramatice: „Am ajuns la o fabrică mare, aflată în construcţie, „Buna”, unde am lucrat, în condiţii inimaginabil de grele, cam 22.000 de oameni din toată Europa, de toate naţiile, ocupaţiile şi năravurile: evrei, germani, deţinuţi politici, criminali, etc. Cât despre ţigani, pe aceştia i-au exterminat chiar după ce-am ajuns noi, ca să ni se facă loc în barăcile lor. Multe amănunte nu-mi mai amintesc, pentru că eram atunci un băiat tânăr, care nu avea atunci altă preocupare decât să–şi facă rost de mâncare şi să se descurce, practic să supravieţuiască în lagăr. Am lucrat acolo până-n 1945 când au intrat ruşii în Polonia şi atunci ne-au scos şi ne-au mânat ca pe nişte vite – eram vreo 30.000 de oameni – şi ne-au urcat în vagoane deschise, cu direcţia Mauthausen”.

„Toată Germania şi Polonia erau atunci un singur lagăr  ”

Blum mărturiseşte că vagoanele de la Auschwitz erau ticsite cu cadavre şi la fel se prezenta şi drumul până la vagoane, pentru că pe cei neputincioşi nemţii îi împuşcau pe loc. Continuă el: „Acolo, la Mauthausen n-au mai avut ce face cu noi – ne aflam deja în luna aprilie 1945 – şi ne-au mânat pe toţi într-o pădure plină cu morţi şi oameni în agonie. Acolo, am simţit mâna lui Dumnezeu când două persoane aflate şi ele acolo m-au întrebat de unde-s. Le-am spus că-s din Cluj. Apoi am specificat că de lângă Gherla, din Fizeşu-Gherlii. Unul dintre ei îmi era rudă, se numea şi el Blum, evreu din Fizeş, iar altul, Deutsch, tot din zonă, dus şi el la muncă în Ucraina!  Iată, nişte salvatori  care m-au găsit tocmai în pădurea aceea cu sute de morţi de la Mauthausen!

Atunci cei doi m-au luat de mână şi m-au dus într-un loc unde printre alte persoane moarte zăcea şi fratele meu, Ernest, cel dus în 1942 la muncă în Ucraina. Aici văd că i se încheiase, bietului de el, suferinţa”! Curând, la 10 mai, au apărut şi americanii, care i-au cazat pe toţi evreii într-o cazarmă mare, i-au despăduchiat şi i-au ajutat să-şi revină, încet-încet. „Eu aveam doar 21 de kg şi trebuie să vă spun că – lihniţi de foame şi neştiutori – mulţi camarazi de-ai mei au murit, efectiv, când au dat de mâncare. Am reuşit să-mi revin, cu bine, după ce americanii ne-au hrănit, la început un fel de terci, gustos, uşor pentru stomac.  Apoi, după ceva timp de şedere acolo, eu şi consătenii mei ne-am hotărât să ne întoarcem în România, deşi fusesem îmbiaţi să ne stabilim oriunde am fi dorit: America, Israel sau în orice altă ţară liberă”. Aşa că americanii i-au adus, pe cei doritori să se întoarcă în ţară, până-n Ungaria, unde cu toţii s-au prezentat la un comitet evreiesc. Acesta le-a rezolvat transportul, gratuit – astfel că în scurt timp Blum a ajuns înapoi acasă, la Gherla. Dar, în casa părintească nu se mai afla nimeni şi nici obiectele lăsate acolo cu prilejul deportării: oamenii din sat luaseră totul. Apoi, tănărul Blum şi-a găsit un post de măcelar la un patron evreu, întors şi el dintr-un lagăr de muncă forţată. „Era acolo ca-n familie. Dar binele n-a durat mult şi am intrat în comunism, unde nu mai aveau voie particularii – astfel că patronul a fost obligat să-şi închidă măcelăria iar eu să-mi cumpăr un cal şi o căruţă şi să muncesc pentru stat. Îmi câştigam traiul cărând balast, pământ, sau cereale de la diverse mori ale statului, însă, după o perioadă, m-am angajat la Cooperaţia Oraşului Gherla ca şi carmanger.

Având această slujbă am muncit timp de 32 de ani, iar imediat după 1989 am intrat în pensie, pe la 62 de ani”. Brusc, mă fixează cu privirea şi-mi declară patetic: „Aud acum că unii spun că aceste lagăre n-ar fi existat. Însă eu vă spun clar: să nu credeţi că pe acolo era doar un lagăr sau două, ci toată Germania şi Polonia însemnau un singur lagăr, uriaş, în care funcţionau zeci şi zeci de lagăre, fiecare cu roul său diabolic, bine de tot stabilit de către nazişti. Ne-au explicat tot ce se întâmplase atunci, colegii mei, supravieţuitori, imediat după război. Aşa am aflat că s-au făcut experienţe cumplite pe cocoşaţi, pitici, gemeni, sau pe oameni cu ochi albaştri. Toată politica naziştilor proclama că ei pot să facă minuni. Au căutat, furibunzi, modalitatea să creeze, în masă, oameni blonzi şi cu ochi albaştri. Dacă se termina războiul în favoarea lor ei ar fi făcut în aşa fel încât să se înmulţească doar cei cu aceste caracteristici, restul bărbaţilor ar fi fost castraţi, femeile sterilizate şi blonzii ar fi avut câte femei vor, la fel de blonde precum ei. Ăsta a fost planul lor mărturisit, diabolic”.  Cu această ocazie ţine să mărturisească faptul că, la una din întrunirile supravieţuitorilor Holocaustului, a cunoscut un medic orădean, Nicolae Misli, fost membru în echipa lui Mengele, iar respectivul i-a povestit toate operaţiunile, crunte, odioase, pe care a fost silit să le comită în lagăr, iar orice opoziţie ar fi însemnat pentru acesta, automat, exterminarea! „Doctorul ăsta, înainte de război a fost medic legist în Germania – şi aşa Mengele l-a găsit în lagăr, astfel că l-a luat lângă el. Misli a descris toate întâmplările într-o carte – însă nu cred că aceasta a fost deocamdată tradusă în România. Aşa că indivizilor care spun că Holocaustul a fost o mistificare le spun că eu vorbesc numai de locuri pe unde am fost şi relatez întâmplări care mi s-au petrecut cu adevărat”!

Povestiri în sinagogă

Aflu curând că după revenirea în patrie Blum a insistat să îşi satisfacă stagiul militar în armata română. „Am făcut-o la antiaeriană, în 1949, la Ploieşti şi Câmpina. Ţin minte, cei care pe vremea aceea nu doreau să meargă în armată erau duşi la mină, sau la muncă, „la lopată” , dar şi la construcţia Transfăgărăşanului”. Îl rog apoi pe interlocutorul meu să facem un drum până la sinagoga din municipiu, despre care am aflat că are un acoperiş nou, prin strădaniile sale şi ale unor asociaţii evreieşti. Acceptă, bucuros şi  – pentru prima dată de când sunt prezent în casa lui – iese din starea de relativă posomorâre şi mecanicism, semn că e încântat de faptul că pe mine (chiar!) mă interesează ce s-a petrecut cu el şi semenii lui în urmă cu şaptezeci şi cinci de ani. Îşi schimbă hainele, „la chibrit”, în viteză, ca un militar cu experienţă şi după un minut îl văd deja pregătit de plecare. Iar în taximetrul care ne duce la sinagogă îmi mărturiseşte următoarele: „Ploua înăuntru şi „tineretul” din Gherla – mă refer la cei de aproximativ 60 de ani – a adunat bani din Israel şi a reparat acoperişul şi l-a pus la punct. Eu fac parte din ARVH, Asociaţia Evreilor Deportaţi din România, cu sediul central la Bucureşti şi cu birou local la Dej, unde mai avem câţiva membri, iar şeful nostru e Liviu Beriş, supravieţuitor din Moldova al „trenului morţii” al lui Antonescu”. Ajungem curând la sinagogă, pe care o deschide, el fiind deţinătorul cheilor. În curte ne oprim în dreptul unui splendid complex monumental, ridicat din marmură. Mă lămureşte Blum, rapid: „Acesta este monumentul celor 1.600 de evrei din Gherla şi împrejurimi, deportaţi în lagărele de exterminare naziste şi în detaşamentele de muncă forţată, între anii 1942- 1945, dar ridicat şi în memoria acelor localnici curajoşi care au salvat vieţi evreieşti. Datează din anul 2016 şi a fost ridicat prin contribuţia evreilor din Gherla şi a Comisiei S.U.A. pentru Păstrarea Moştenirii Americane în Străinătate”. Intrăm apoi în sinagogă, unde dăm de adevărate comori spirituale ale evreilor oraş, iar Blum deţine un rol de bază în păstrarea şi expunerea acestora.

În prima încăpere găsim numeroase obiecte personale ale evreilor gherleni, recuperate după deportări, iar în cea de-a două, înainte de intrarea propriu-zisă în sala de oficiere a slujbelor zărim numeroase fotografii, înrămate, ale membrilor comunităţii: supravieţuitori sau pierduţi în Holocaust. Pe lângă fotografiile rabinilor oraşului din acea perioadă sau ale unor evrei celebri ai epocii, îl regăsim pe Zoltan Blum şi familia sa în diferite ipostaze, însă făcute doar după întoarcerea din lagăre, deoarece vechile fotografii dinainte de 1944 s-au pierdut. Remarcăm şi fotografia celor doi salvatori ai lui Blum din pădurea morţii de la Mauthausen, Geza Deutsch şi Ludovic Blum, împreună cu membrii familiilor acestora dar şi fotografia lui Dezso Teleki, cel mai bogat membru al comunităţii căruia jandarmii maghiari i-au ars picioarele, ore în şir, ca să mărturisească unde şi-a ascuns aurul. „Ce aur să le dea, fiindcă omul îşi investise totul în fabricile sale din oraş şi în plata muncitorilor şi angajaţilor”, exclamă bătrânul, revoltat. Zăbovim câteva minute, lungi, pe o banchetă şi Blum trage concluziile întâlnirii noastre: „Acum, noi, ca bătrâni, mai avem o singură dorinţă: aceea să fim sănătoşi, ca să putem împărtăşi şi celorlalţi ce s-a întâmplat. Dorim ca lumea să înveţe din ce s-a întâmplat atunci, totul pentru că în lagăre n-au fost, cum vă spuneam, numai evrei – ci oameni de toate naţiile, iar acolo a contat doar omenia fiecăruia. Şi chiar au fost inşi, din rândul ofiţerilor nemţi sau unguri, care şi-au riscat viaţa ca să salveze oameni. De pildă, numai la Baia Mare a fost un ofiţer ungur care a salvat mulţi evrei de la deportare, iar astfel de cazuri s-au întâlnit şi-n Polonia – dar şi-n alte părţi, cum a fost cazul cu fratele meu, Matei. Să nu mai spun de copiii şi tinerii salvaţi, ascunşi prin mănăstiri sau prin pivniţele şi gospodăriile oamenilor. Aşa că vă mărturisesc un lucru: omul, indiferent ce naţie are, ce politică a făcut este de două feluri – bun sau rău, iar în viaţă tot ce contează sunt sufletul şi mintea acestuia”!