Suntem în a 13-a săptămână de campanie, o vreme de poveste, în care am scris, am cules prieteni şi donaţii, încurajări şi sfaturi bune ca pâinea caldă, am strâns mâini şi am depănat un ghem bogat de amintiri. Toate cu gândul la Maniu. Un om care a fost odată, dar despre care nu poţi vorbi la timpul trecut. Pentru că verbele despre el sunt la prezent, pentru că acele cuvinte rostite de acest om cu mai bine de jumătate de secol în urmă sunt incredibil de actuale. Ce spunea Maniu despre politicienii corupţi, în tulburii ani ’40 – cum că nu îi vrea în preajma lui, cum că nu-i doreşte în clasa politică a ţării – am spune-o şi noi, clar şi răspicat, în anul de graţie 2015. Coloana vertebrală pe care acest om a avut- o până în ultimele zile ale procesului care l-a trimis după gratii, dar şi de acolo mai departe, am vrea să şi-o asume şi guvernanţii din ziua de azi. Pentru că, acolo, departe în timp, modele umane există, trebuie doar să ai un dram de bunăvoinţă să te uiţi îndărăt.
„Bunicul a lucrat pentru Maniu”elegantul
Iar când te uiţi, poţi să descoperi minuni. Poţi să descoperi, bunăoară, că te leagă de Maniu fire subţiri ca şi cele de păianjen, dar extrem de rafinat şi trainic alcătuite. La fel cum a constatat, spre exemplu, jurnalistul Ioana Racu, a cărei familie se trage din Şimleu Silvaniei, oraşul imediat învecinat cu Bădăcinul lui Maniu. „Bunicul meu, care a locuit în Şimleu, a lucrat pentru Maniu, făcea corespondenţa între el şi sora lui de la Bucureşti. Pentru asta, făcea naveta între Şimleu şi Bădăcin. Eu aşa mi-l aduc aminte mereu, sobru şi cu servieta în mână”, povesteşte Ioana Racu. Jurnalistul de azi reconstruieşte cu drag imaginea bunicului cu o dicţie perfectă, mai ales că el a fost cel care a învăţat copilul mic de atunci să folosească limba română corect,uneori tocmai prin poveştile despre Maniu. „Bunicul m-a învăţat mereu să vorbesc corect. Era foarte atent la asta, mă corecta când rosteam ceva greşit… Aşa mi-l aduc aminte”, spune Ioana Racu. La fel ca Maniu, bunicul din amintiri era elegant, mereu la costum, iar în buzunare – o altă asemănare – avea ascunse dulciuri şi surprize pentru cei mici. „Mereu îl căutam de dulciuri şi mereu găseam câte ceva prin buzunare. Era fantastic…Din păcate, sunt ani de când bunicul nu mai e printre noi. Când tata îmi povestea despre el, îmi vorbea de el şi Maniu, de cât de ataşat era bunicul de marele om politic de la Bădăcin”, curg nostalgic cuvintele Ioanei Racu. „Tot ce a trăit bunicul alături de Maniu a pus pe hârtie” ioana_cu_buniculIar ataşamentul dintre cei doi oameni a fost atât de strâns, încât bunicul şi-a numit primul născut Iuliu. „Ca să înţelegi cât de mult a ţinut bunicul la Maniu, e destul să-ţi spun că fiul lui cel mai mare – fratele lui tata – a fost numit Iuliu”, spune Ioana. Iar anul era 1949, an greu, cu urmele războiului încă proaspete, când la Bucureşti trebuiau luate şi asumate decizii pentru soarta unei ţări întregi. Decizii care l-au ţinut pe Maniu la Bucureşti, departe de Bădăcinul liniştit, departe de Dealul Ţarinii, cu banca unde clipele de odihnă aveau o savoare aparte. Doi-trei ani mai târziu, lucrurile s-au înăsprit, Iar apoi au urmat lunile grele de proces şi cele şi mai grele, în penitenciarul lugubru, ca la final, peste toate, să se aştearnă linţoliul negru şi gros al morţii. La Bădăcin şi la Şimleu, însă, un om a dus povestea lui Iuliu Maniu mai departe. Bunicul Chifor a transmis-o nepoţilor, iar ei astăzi îşi amintesc. „Sunt foarte mândră de bunicul, a fost un om deosebit pentru mine şi văd că şi pentru oameni valoroşi din istoria ţării noastre. Iar tot ce a trăit bunicul alături de Maniu a pus pe hârtie, sunt lucruri care au fost publicate în revista de cultură a Sălajului <<Caiete Silvane>>”, mai adaugă Ioana Racu. Aşadar, Maniu a trăit în sufletul sălăjeanului care i-a fost apropiat… Iar la Bădăcin, imaginea lui este vie încă în memoria colectivă a micului sat transilvănean… Români din ţară şi străinătate au donat 30.000 de lei Dacă ai curiozitatea să mergi la Bădăcin, fie doar şi într-o vizită de după-amiază, când soarele îmbracă totul într-o căldură molcomă de mai, vei înţelege rapid de ce acest om care a făcut totul pentru poporul în mijlocul căruia s-a născut se simţea aici mai mult ca oriunde acasă. Pentru că era vorba despre linişte, familie şi o casă. De aici ideea acestui proiect, de aici ideea acestei campanii pentru a salva o casă şi o filă de istorie. Unde autorităţile au închis ochii şi obloanele, unde ele au preferat să întoarcă indiferent capul, noi insistăm pentru salvare. Pentru că acest cuib de poveşti, această casă în care Maniu a locuit ani buni şi pe care a preţuit-o până în ultima clipă piere zi de zi sub ochii noştri. Încăperi pustii, ferestre rupte, pereţi scorojiţi şi un acoperiş prin care urlă ploaia şi vântul. Şi totuşi, mai există speranţă… O speranţă care a pornit firav, dar care a crescut în ultimele 12 săptămâni, a prins culoare şi formă, şi a fost clădită parcă pe roata unui olar, de atâtea mâini care s-au întins, darnice, către noi. Mâini din Sălaj, mâini din întreaga Românie, mâini din Irlanda sau şi mai de departe, de peste oceanul imens, din SUA. Suntem la jumătate de drum. Am strâns aproape 30.000 de lei până acum, iar dacă mai adunăm circa 15.000 de lei, ne putem apuca de consolidarea fundaţiei. Bani sau materiale, un sprijin cât de mic înseamnă un sac de ciment ori o lopată de nisip ca să punem o cărămidă pentru salvarea istoriei naţionale. Pentru că ea aşteaptă la Bădăcin, deşi timpul nu mai răbdare… Dar ştiţi ceva? Aşa cum bunicul din povestea noastră a lăsat ceva aparte nepoţilor, aşa putem şi noi. Cu puţină bunăvoinţă, cu ochii deschişi, cu aplecare pentru conservarea unui loc care a învins atăţia ani, dar care – fără noi – riscă să fie răpus acum de indiferenţa autorităţilor.
Doritorii pot să sprijine acest proiect, donând în conturile:
Lei: RO22RZBR0000060002085400
Euro: RO18RZBR0000060002899205
Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730
Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com
deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, jud. Sălaj
