Camil Mureşanu: “Pentru mine există o criză a culturii”

 

 

Reporter: Sunteţi preşedintele Academiei Române, filiala Cluj. Care sunt principalele dumneavoastră atribuţii? Care este rolul dumneavoastră în această instituţie?

Camil Mureşanu: Calitatea cu care am fost investit, cea de preşedinte al Academiei Române, filiala Cluj, implică mai ales coordonarea celor 14 institute şi colective ale filialei, coordonare în sensul rezolvării unei suite de probleme curente, care ajung până la facturi de gaz şi de electricitate, şi bineînţeles, lăsând gluma la o parte, chestiunile de ordin ştiinţific care se ivesc. Sunt diferite solicitări administrative, ştiinţifice, rapoarte din anumite perioade despre activitatea acestor institute. Nu întotdeauna putem acţiona eficient pentru că suntem totuşi o instituţie coordonată la rândul nostru de către Academia de la Bucureşti, însă putem face intervenţii, solicitări pentru rezolvarea unor chestiuni necesare.

Rep.: Printre institutele aflate în subordinea Academiei Române, filiala Cluj se află şi Institutul de Istorie George Bariţ. Aceasta este, poate, unul dintre cele mai bune institute de acest gen din ţară. Ce îl recomandă ?

C.M.: Odată, poate că îl face puternic şi valoros, dar fără a-l diferenţia net faţă de celelate institute de acest gen din ţară, vârsta lui venerabilă. Institutul a fost înfiinţat în 1920, după preluarea instituţiilor cultural-ştiinţifice din Transilvania de către statul român unificat. A beneficiat de o donaţie specială din partea monarhiei de atunci, a regelui Ferdinand cu menţiunea specială că acest institut se înfiinţează pentru a cultiva studiile de istorie naţională care în mod evident, aici în Transilvania au fost neglijate în ceea ce priveşte  populaţia sau naţionalitatea română. Istoricii de naţionalitate română au lucrat, după cum se ştie, pe cont propriu prin diferite publicaţii, dar de la această dată, activitatea lor s-a oficializat. Într-o recentă bibliografie pe care am editat-o rezultă că, în decurs de  aproape 90 de ani institutul a avut 150 de colaboratori şi că aceştia au publicat peste 9000 de lucrări, de la tomuri de mari dimensiuni până la articolele ştiinţifice.

Rep.: Care sunt cele mai importante lucrări ale institutului? Practic, cu ce a venit în sprijinul istoriei Transilvaniei şi, implicit, a istoriei României?

C.M.: A fost o perioadă foarte importantă, în care, sub conducerea marilor istorici, Ioan Lupaş şi Alexandru Lapedatu, care au fost primii directori şi co-directori ai institutului până după al Doilea Război Mondial, institutul s-a făcut remarcat prin colecţia de anuare în care s-au publicat rezultatele unor articole sau studii privitoare, cu precădere, la istoria Transilvaniei, precum şi publicarea unui număr important de documente. În sinteză, Institutul a căutat să-şi îndeplinească menirea: să suplinească printr-o activitate, de acum oficializată şi conştientă, vidul parţial care stăruia în istoria românilor din Transilvania, un vid care nu era total, în sensul fizic al cuvântului, ci mai degrabă în sensul interpretării necorespunzătoare. Istoria românilor transilvăneni a fost, prin contribuţia acestui institut, reaşezată pe locul cel puţin egal pe care-l merita, alături de toate celelate istorii ale României, după ce timp de sute de ani fusese marginalizată. Ajungând la punctul acesta, aş vrea să vă atrag atenţia asupra faptului că de câteva decenii, o importantă contribuţie a  institutului este publicarea într-o formă ştiinţifică şi critică a documentelor medievale şi moderne ale istoriei Transilvaniei.

Rep.: Dacă tot aţi menţionat acest aspect al istoriei regiunii transilvănene, nu de mult timp s-a lansat ultimul volum din poate, cea mai completă lucrare despre istoria Transilvaniei, coordonată de academicianul Ioan Aurel Pop. Din punctul dumneavoastră de vedere, cât de valoaroasă este această lucrare şi mai ales, de ce credeţi că este prea puţin cunoscută?

C.M.: Mi-ar fi greu să dau un răspuns atât de competent încât şi presa, dar şi marele public şi specialiştii să îl poată accepta ca fiind bine realizat. Mai întâi, lucrarea este fără îndoială una extrem de valoroasă. Istoria Transilvaniei este de acum destul de cunoscută, destul de vehiculată. Poate că acum 80, 100 de ani cartea ar fi fost smulsă din librării. Azi, ea nu mai prezintă acelaşi interes de actualitate. Dacă nu este bine primită sau foarte mediatizată, vina nu aparţine autorilor. Mediul general al receptării de carte  nu mai este astăzi aşa de favorabil cum era pe vremuri.

Rep.: De ce credeţi că nu se mai citeşte carte?

C.M.: Lumea citeşte, dar nu citeşte chestiuni de felul acesta, oferta de lectură adresată marelui public s-a diversificat şi s-a înmulţit atât de mult încât nu e de mirare că o carte, chiar foarte bună nu mai găseşte o audienţă atât de mare ca acum 50 sau 100 de ani. În perioada din preajma Dictatului de la Viena şi a anilor care au urmat, perioadă care s-a soldat cu încheierea tratatelor de pace ce au restabilit posesiunea Ardealului, lumea se adresa cu precădere, se căutau foarte mult lucrările pe acest subiect. Azi, aceste probleme istorice  nu mai prezintă acelaşi interes.

Rep.: Ca să revenim puţin pe făgaşul actual, unul puţin mai „terestru” şi mai de actualitate. Cât de importantă este politica? Vă place politica, faceţi politică?

C.M.: Nu sunt angajat politic şi am impresia că la vârsta mea venerabilă nu este cazul să mă entuziasmez pentru o profesiune care-şi propune să schimbe faţa lumii.

Rep.: Domnule profesor, este necesară politica în cultură?

C.M.: Nu putem concepe o societate, nici contemporano-modernă şi nici mai veche fără acest fenomen care este politicul. Important este nu să-i discutăm statutul şi utilitatea, ci să dorim ca orice om de bine să fie cât mai inteligent, de o cât mai bună credinţă, cât mai competent, să nu alunece în superficialităţi şi să se îndrepte către scopurile fundamentale ale politicului. Scopul esenţial ar fi binele ţării, al poporului şi de acest lucru trebuie să se ocupe politica, adică să coordoneze tot ceea ce este activitate parţială în economie, în societate şi să facă în aşa fel încât un stat să progreseze.

Rep: Din punct de vedere istoric, cât de mult s-a schimbat modalitatea de a face politică de-a lungul anilor până să ajungem la stadiul actual, făcând de asemenea şi o paralelă între politica românească şi cea a celorlalte ţări din Europa şi America?

C.M.: Comparaţia cu alte ţări este bine de făcut deoarece ţările lumii au parcurs etape diferite în maturizarea lor politică. Nu putem pune pe acelaşi plan o ţară ca Anglia care este leagănul democraţiei sau Franţa de după revoluţie cu alte ţări. Tot aşa, noi nu am putut să aspirăm la o viaţă politică pe care să o putem compara cu cea existentă în ţările pe care le-am numit, decât, evident, din momentul în care politica naţională a avut condiţiile de a se manifesta liber. Aceste condiţii s-au întrunit aproximativ din perioada lui Cuza. Spre exemplu, până la 1919, noi nu am avut votul universal, iar în absenţa acestei instituţii, cercurile largi ale populaţiei nu au primit o educaţie politică, prin urmare nici contribuţia lor nu a fost esenţială.

 

Rep.: Credeţi că doctrina socialistă a lui Marx a fost aplicat greşit?

C.M.: Nu cred că această doctrină, una din multe, a socialismului, considera necesară combinaţia cu violenţa, cu crima, cu teroarea, cu dictatura. Aşa cum există astăzi partide care se numesc socialiste, şi nu pe nedrept, şi care acced la putere în ţări ca Germania, Franţa, România şi nu este nimeni arestat peste noapte sau închis în lagărele de concentrare. Eu cred că s-ar fi putut ajunge la o situaţie de evoluţie, în care, aşa cum există azi partide de dreapta, de centru, de stânga în jocul politic, printr-o alternare, partidele de stânga, socialiste sau comuniste ar fi putut să figureze în viaţa politică mondială fără să treacă prin etapa cumplită a terorii şi dictaturii.

Rep.: Cât de cult este românul din punct de vedere politic? Cât de bine analizează şi judecă cetăţeanul român politica?

C.M.: Nu se poate vorbi global de un român cult sau incult în materie de politică, ci de o multitudine de straturi în societate, fiecare dintre acestea având o înţelegere mai mult sau mai puţin profundă şi reală a românului politic. Aceste straturi se întind de la omul iniţiat şi cult până la cei pe care nu-i interesează şi care nu înţeleg mare lucru din politică, iar acest lucru nu se întâmplă doar în ţara noastră. Evident că englezul e mai interesat de politică decât românul, dar să nu credeţi că în Marea Britanie nu există oameni care nu au nimic în comun cu politica.

Rep.: Ca profesor, ce studenţi celebri aţi avut? Pe cine aţi învăţat istorie?

C.M.: Mulţi dintre elevii meu sunt istorici consacraţi. I-aş enumera pe defunctul Pop Teodor care mi-a fost student prin anii 1954, pe istoricul Gelu Neamţu, pe arheologul Nicolae Vlasonov, un om foarte talentat care s-a stins din viaţă prea repede. Aş putea spune că tot ceea ce este mişcare istorică, mai ales aici în Transilvania, a trecut un an sau mai mult pe sub oblăduirea mea. Cu câtă influenţă nu pot spune, dar cei care au dorit să recepteze această influenţă au făcut-o.

Rep.: Aţi reuşit să fiţi modelul unor istorici. Pe dumneavoastră cine v-a format, care a fost modelul dumneavoastră?

C.M.: Când vii la universitate, primul spaţiu de influenţă se inoculează din partea profesorilor pe care îi ai. Pentru mine, modele influente au fost, de exemplu, profesorul Ioan Moga, profesorul Ştefan Pascu şi David Prodan. În general cu profesorii am fost în relaţii bune, contribuind şi aceştia la formarea mea. Dacă e vorba de un orizont mai larg atunci preferinţele mele s-au îndreptat către unii istorici francezi. Mi-a plăcut Alexis de Tocqueville, pe care îl consider cel mai inteligent reacţionar din câţi au scris în istorie. Are analize foarte bune asupra evoluţiei societăţii franceze. Poate multă lume va fi surprinsă atunci când voi spune că, deşi l-am cunoscut personal,  nu întreaga operă a celebrului istoric contemporan Fernand Braudel m-a atras. Una dintre operele lui mi-a plăcut, dar pe altele le găsesc mai puţin realizate. Când îmbătrâneşti, devii mai exigent, mai critic chiar şi faţă de oamenii pentru care ar trebui să păstrezi mai mult respect.

Rep.: Cum vedeţi problemele principale ale istoriei Transilvaniei? Consideraţi că ultimele declaraţii ale liderilor UDMR, legate de autonomia
Ţinutului Secuiesc pot aduce atingere, pe de o parte integrităţii naţionale şi, pe de altă parte, relaţiei dintre maghiari şi români?

C.M.: Cred că timpul va atenua multe din asperităţile pe care le comportă în subsidiar asemenea declaraţii. Putem privi la ţări ca Elveţia care asigură de 100 de ani convieţuirea civilizată a mai multor naţionalităţi şi nu văd de ce alte ţări nu ar putea să păşească pe acest făgaş. Două popoare culte pot trece peste conflictele de acest gen. Indiferent de genul declaraţiilor făcute, trebuie să avem în vedere faptul că în Transilvania trăiesc împreună două naţiuni de secole bune. Poate cineva să fie atât de stupid încât să creadă că aceste popoare care trăiesc împreună de atâta timp ar putea să îşi sară reciproc la gât ? Nu cred că există o soluţie mai corectă decât aceea de a ajunge la convieţuire, indiferent de naţionalitate sau de confesiune. Poate că acest lucru nu se va realiza în 2010, iar dacă se va realiza aici, s-ar putea realiza în orice alt loc în care mai există astfel de conflicte. Nu cred că lumea este destinată unui nou război la scară universală.

 

Rep.: Toată lumea vorbeşte despre criza economică. Există şi o criză a culturii care se manifestă pe plan naţional şi internaţional?

C.M.: Cu această întrebare vă adresaţi unui om care la această vârstă nu poate să aibă decât o anumită părere care nu este obligatoriu să fie la fel cu a generaţiei de mijloc sau a celei tinere.     Pentru mine există o criză a culturii. De exemplu, în tinereţea mea, aveam necontenit în minte imagini ale literaturii române: romanul, poezia, citate.Asemenea lucruri nu se mai întâmplă în ziua de azi. Credeţi că dacă luăm un tânăr de pe stradă, acesta o să fie capabil să ne dea un citat din vreo operă a literaturii române? O cultură trebuie să fie identificată cu conştiinţa receptorilor, iar acest lucru nu se mai întâmplă în societatea actuală. Pot spune că ne aflăm într-o criză a culturii. 

Rep.: În literatura contemporană de după 1990 scriitorii noi, chiar valoroşi fiind nu prea şi-au găsit loc în peisaj. Nu sunt ei suficient de talentaţi sau nu mai există public care să-i aprecieze?

C.M.: Evident că există o schimbare de gust. Dacă astăzi cineva ar vrea să scrie o poezie în stilul lui Eminescu câţi ar mai gusta versuri de acest gen, la fel cum au fost ele gustate în perioada în care versurile lui Eminescu stârneau adevărate epidemii printre tineri? Dacă Sadoveanu nu mai este gustat este pentru că genul său romanţios este puţin depăşit, dar cred că nimeni nu i-a luat locul cu adevărat. Nu avem un exemplu de proză care să reflecte cu tot dramatismul tragedia prin care a trecut societatea românească în perioada 1945-1989. Tot vorbim despre ce s-a întâmplat după 1990,  A pus cineva creionul pentru a scrie un roman pe care să-l citească toată lumea şi în care să ne regăsim?

Rep.: Putem spune că poporul român s-a îndobitocit?

M.C.: Nu cred. Dimpotrivă. Am trăit multă vreme la ţară şi să ştiţi că oamenii de acolo trăiau într-o izolare şi într-o ignoranţă mult mai mare decât astăzi. Ţăranul de astăzi, după experienţa anilor comunismului care l-au educat teribil şi l-au făcut foarte sensibil este mai receptiv decât odinioară, deşi nu este neapărat un judecător colosal al fenomenului politic sau cultural actual. Nu putem vorbi despre o îndobitocire, cred că dimpotrivă cu circumstanţele atenuate de rigoare, nivelul unei colectivităţi progresează. Chiar şi omul din zonele cele mai înapoiate este asaltat de radio şi de televiziune, fiind astfel apropiat de lume. Faţă de acum 50 de ani suntem pe o treaptă superioară.

 

 

Rep.: Ca şi popor, din punct de vedere al culturii evoluăm? Sau ne găsim într-o zonă de stagnere, poate chiar regres?

M.C.: Evoluăm, dar evoluţia noastră ne menţine la o anumită distanţă faţă de gradul de evoluţie al altor popoare. Nu am reuşit să le depăşim. De ce nu luăm nici un premiu Nobel? Dacă ne uităm la iugoslavi aceştia au luat deja premiu Nobel, Ungaria are mai multe, polonezii de asemenea. În materie ştiinţifică progresele care te fac să aspiri la un premiu Nobel sunt condiţionate de o infrastructură foarte puternică pe care noi nu am putut să o realizăm. Noi nu avem nişte laboratoare care să se poată compara cu ceea ce se realizează în marile laboratoare ale lumii. În literatură nu am reuşit să realizăm o trăire la un plan care să depăşească sfera noastră, a naţionalului. Dacă am fi dat un geniu ca Eminescu în 1950, atunci am fi avut cu siguranţă un premiu Nobel.
 
Augustin Stanciu