Clinica dependenţilor de la Cluj – graniţa dintre viaţă şi moarte. Pacient: “Drogurile mi-au stins sufletul”!

Cu ani în urmă, un clujean – absolvent al U.M.F. “Iuliu Haţieganu” – a avut şansa să înveţe meserie în Germania, la un spital destinat vindecării dependeţelor de tot felul, condus de renumitul profesor Andreas Ploeger, discipol al părintelui psihanalizei, Sigmund Freud.  Întors acasă, după o muncă de 15 ani şi experienţe profesionale incredibile, dr. Florin Mărghitaş şi-a deschis o clinică în apropierea pădurii Făget unde tratează cu succes dependenţi – aparent irecuperabili – din România, Anglia, Spania, Germania, S.U.A. şi Italia. Iar o discuţie cu un consumator înrăit şi dealer de droguri, internat acolo ne aruncă, brutal, pe un tărâm situat între viaţă şi moarte.

“Am învăţat meserie de la discipolul lui Sigmund Freud”!

Medicul clujean Florin Mărghitaş, un bărbat în vârstă de 52 de ani, impresionează încă de la prima vedere prin privirea sa caldă şi familiară dezvăluind un suflet ales. Sau, poate, tocmai această caracteristică relevă însăşi esenţa calităţilor sale profesionale. Îşi începe acesta confesiunea, care se desfăşoară – la ceas de seară – în clinica sa din cartierul Mănăştur, situată la liziera pădurii Făget: “După absolvirea facultăţii la Cluj-Napoca, în 1991, am plecat în Germania şi am lucrat timp de cincisprezece ani la Spitalul de Medicină Psihosomatică din Gűtersloh, sub îndrumarea profesorului Andreas Ploeger, unul dintre discipolii lui Sigmund Freud. Aici se tratează pacientul din punct de vdere holistic – adică fizic, psihic şi social iar tratamentul se face în comunitate terapeutică. În Germania am învăţat cum se tratează pacienţii dependenţi de droguri, alcool, jocuri de noroc, medicamente, alimente şi totodată politoxicomani. Dependenţa de computere, un adevărat flagel contemporan, a apărut doar mai târziu, prin 2000. Am avut şansa de a fi discipolul profesorului şi, timp de cinci ani, şeful secţiei de medicină psihosomatică din spital. Reuşind, totodată să-i facilitez savantului contactul cu psihiatria românească, astfel că acesta a fost invitat la mai multe congrese de psihiatrie de la Bucureşti, în anii `90”. Doctorul Mărghitaş mărturiseşte că pentru a “ataca” un asemenea domeniu a fost nevoit să intre în pielea bolnavului, făcând timp de cinci ani cursuri de autocunoaştere, devenind, la rândul său un simplu pacient. “Trebuia să pot înţelege mecanismul afectiv al pacienţilor şi modul de manifestare al lor în cadrul comunităţii terapeutice. Tot ce-am văzut şi trăit m-a determinat să gândesc în ce mod aş putea să dezvolt un asemenea spital în România, având în vedere că în limba noastră poţi transmite mai multe din experienţa acumulată, spre deosebire de limba germană, dificilă în exprimarea unor trăiri emoţionale”, precizează medicul. Aşa că Florin Mărghitaş şi-a ridicat spitalul “de la firul ierbii”, în plin câmp – dar cu un concept terapeutic foarte clar –  legat de modul în care era necesar să se dezvolte o structură medicală şi terapeutică. Iar spitalul a ajuns să aibă la această oră patruzeci de paturi, din care jumătate sunt destinate celor internaţi în secţia de dependenţe. “Suntem în al patrulea an de funcţionare şi într-un timp foarte scurt am reuşit să avem permanent circa douăzeci de pacienţi – bărbaţi şi femei cu vârste cuprinse între  18 şi 70 de ani – din toată ţara şi din câteva ţări din Europa, români care au locuit în ţările respective sau încă locuiesc, fac tratamentul şi apoi se întorc în ţările de adopţie. Iar unicitatea noastră constă tocmai în faptul că abordăm bolile respective cu o echipă complexă formată din psihiatri, neurologi, balneologi, art-terapeuţi, profesori de sport, de muzică şi de dans. O altă caracteristică: în cadrul comunităţii terapeutice lucrăm ca o mare familie în care terapeuţii împreună cu pacienţii iau anumite decizii pentru buna desfăşurare a activităţii zilnice a clinicii. Curăţenie, activităţi gospodăreşti, cumpărături – până şi plimbarea câinelui, în scop terapeutic, şi toate acestea încep la ora opt dimineaţa şi se încheie la opt seara, iar terapia de grup durează între o oră şi jumătate şi două având scopul ca şi după externare pacienţii noştri să o continue”.

Caz şocant: atac armat al unei românce dependentă de marijuana

Şi trece apoi la relatarea unui caz cu totul ieşit din comun, întâlnit în Germania, în care a fost implicată o româncă în vârstă de 18 ani: “Acea româncă era internată la clinica noastră pentru consum de marijuana. Acolo cunoscuse un pacient – tot dependent de droguri – de care s-a îndrăgostit şi care a determinat-o să fugă împreună din clinică. Pe pacienta respectivă am mai reîntâlnit-o după un an de zile, întoarsă în clinică într-o stare deplorabilă: împreună cu iubitul a făcut o spargere armată – cu pistoale – într-un magazin din Frankfurt. Devenise şi mai dependentă de droguri puternice, heroină injectată intravenos şi se prostituase şase luni de zile pentru a le obţine. A venit la clinică după ce a fost condamnată la închisoare, cu scopul de-a face – conform legii germane – terapie în loc de puşcărie. Din păcate, şi a doua oară a evadat din clinică. Apoi, neavând niciun ban, a făcut autostopul până la bunicii ei din România”. Ulterior, doctorul Mărghitaş a aflat că până la urmă fata a fost extrădată din România şi a făcut puşcărie în Germania. Totul pentru că n-a putut să fie suficient de motivată ca să-şi schimbe destinul şi viaţa. “Acest caz m-a convins că trebuie să încerc să lupt până la capăt şi să ajut persoanele aflate pe marginea prăpastiei, să-şi ia destinul în mâini, şi să devină oameni normali”. Apoi relatează un caz cu final – de data aceasta – fericit: “Un pacient pe care l-am tratat prin 1991, pentru politoxicomanie – adică consum de alcool, droguri tari şi medicamente psihostimulante – a ajuns, după şase luni de eforturi, un abstinent reuşind, după externare, să creeze la rândul său o grupă de ajutor reciproc, în Germania, unde-i sprijină mai departe pe pacienţii care se externează. Ba, mai mult, acesta mă sună frecvent şi mă ţine la curent cu stările sale psihice şi cu viaţa pe care o duce, absolut remarcabilă”. Îi cer apoi medicului, pentru ”suportul” foto al articolului, o fotografie cu el îmbrăcat în halat alb, însă acesta mă lasă mască: “Noi, în cadrul activităţii terapeutice încercăm şi prin modul în care ne îmbrăcăm să fim pe poziţie de egalitate cu pacienţii şi nu purtăm halate”…

Dealer de droguri în Cluj, Turda şi apoi în Olanda

Facem apoi un tur al clinicii, pe la excelentele sale dotări tehnice – inclusiv la o piscină splendidă, cu apă aflată în permanenţă la 30 de grade – dar ne oprim, în primul rând, la nişte pacienţi. Încă de la intrare văzusem, jucând “filcăi”, pe canapeaua de la intrare, în faţa televizorului, doi tineri cu aspect evident “erodat” de alcool – însă, ajungând la saloane, suntem întâmpinaţi de o tânără de 22 de ani – venită tocmai  din Spania. Aceasta îi face observaţie doctorului că mama ei – care o însoţeşte – nu şi-a primit încă cina. Mă retrag puţin, ca să nu asist la această discuţie jenantă. Însă medicul, după ce pune lucrurile la punct, mă lămureşte: “Fata este o româncă stabilită în Spania, dependentă de droguri şi bulimică. Asemeni tuturor bulimicelor, tînăra pacientă e capabilă să mânânce kilograme de carne şi circa 20 de chifle – după care dă afară tot ce-a îngurgitat. Dependenţa de alimente, cumultată cu cea de droguri dau o boală teribilă”… La întoarcere în salonul principal, locul unuia dintre jucătorii de cărţi este preluat de o femeie atractivă, în  vârstă de 41 de ani. Îmi explică din nou doctorul Mărghitaş: “Tânărul şi-a pierdut iubita tocmai din cauza dependenţei sale față de alcool şi la rândul său, această doamnă, întoarsă în ţară din Germania, se tratează la noi de alcoolism. A trecut prin dificultăţi mari de readaptare cu ţara de baştină, inclusiv în domeniul afacerilor, fapt care a trimis-o direct în lumea alcoolului. Se pare că între ei – în săptămânile de când se află aici – s-a înfiripat o relaţie”. Şi îmi mai vorbeşte despre un pacient care, însă, din păcate, s-a externat doar cu câteva ore înainte de sosirea mea în clinică: “E vorba despre un tânăr din Braşov, dependent de ruletă, care a făcut praf în scurt timp circa 800.000 de mii de euro, falimentându-şi părinţii şi îndatorându-i pentru mult timp de acum înainte. Aici s-a îndrăgostit de o tânără bulimică şi din câte am înţeles e hotărât să se schimbe total şi în acelaşi timp să-şi dezvolte realţia cu ea”…. Apoi mă pofteşte în cabinetul său, unde ne aşteaptă un personaj incredibil: Dragoş, un turdean în vârstă de 30 de ani, alcoolic încă de la vârsta de 13 ani, în prezent dependent de droguri.

Dealer şi consumator în Olanda

Iată povestea tânărului inteligent şi spiritual, pe care acesta ne-o relatează: “Sunt consumator de droguri de zece ani şi am venit la clinică din propria mea voinţă şi sunt hotărât să povestesc povestea mea, doar-doar o vor citi şi alţi dependenţi şi vor “băga la cap”. Dar de început am început cu alcoolul, la 13 ani – cu chimionul secuiesc. Apoi, pe la 14-15 eram deja campion la vodcă şi consumam două-trei sticle pe zi. Trăiam o traumă pentru că tata mă bătea de mă rupea, efectiv. Aşa de tare mă bătea încât după aceea nu puteam să mai mişc două-trei zile, asta deşi la şcoală aveam numai premiul întâi. În 2000 acesta s-a sinucis, în a treia zi de Crăciun, habar n-am din ce cauză. S-a aruncat de la etajul patru şi eu am fost cel care l-a găsit, jos. Şi, culmea, deşi mă chinuise atâta am simţit – când l-am văzut – o mare pierdere şi o uriaşă părere de rău”. Mărturiseşte că după acest eveniment a ”derapat” teribil, iar mama îl găsea în fiecare zi într-o ipostază dezastruoasă – toate din cauza consumului excesiv de alcool. A terminat totuşi liceul deşi frecventa mai mult barul aflat cu o staţie de autobuz înainte de şcoală. Iar în 2007  a descoperit marijuana şi haşişul… “Mi-au plăcut foarte mult, am făcut pasiune pentru ele şi acestea au eliminat alcoolul din viaţa mea.  Şi, pentru a-mi finanţa consumul, am început să vând droguri, printr-un tip din Cluj care făcea asta. M-a ghicit, din prima clipă când am vrut să-i propun să lucrez pentru el. O vreme a mers totul bine – dar după aceea nu mai puteam plăti drogurile pentru că, pe lângă raţia mea, ajunsesem să fumez şi cantitatea scoasă la vânzare. Apoi, după ce m-a căutat ca să mă rupă în bătaie  – fiindcă-i datoram bani – tot biata mea mamă a rezolvat datoria de sute de milioane faţă de el”, declară Dragoş. Se retrage „strategic” în Olanda, unde consumul său de droguri creşte. Arată tânărul: „Când am intrat în Smart-shop am găsit ciuperci halucionogene şi tot felul de pastile psihostimulante şi psihedelice.  I se ziceau ”elefantos” pentru că efectul lor era ca după ce te-ar fi călcat un elefant. Sub efectul lor totul se desfăşura în jurul meu cu încetinitorul: timpul şi spaţiul se dilatau iar vocile sunau ca un patefon stricat. Apoi am descoperit drogurile prizabile – de cele injectabile nu m-am atins deoarece, de mic, nu sufeream injecţiile. Luam cocaină, speed, extasy, amfetamină şi nici nu mai ştiam de la o vreme ce trăgeam pe nas. Extasy mi se potrivea cel mai bine”. Păţanii avute în „Ţara lalelelor” nu-şi  aminteşte niciuna, cum nu-şi aminteşte nici locurile pe unde a trecut: “Ce ştiam era doar cum să ajung la locul aflat la 28 de kilometri de Amsterdam, de unde-mi procuram droguri”.

“Am fost şi cobai pentru noi combinaţii de droguri”

Se întoarce acasă, în stadiu de “legumă”, unde află cu bucurie că între timp aici apăruseră etnobotanicele, din belşug – şi pe deasupra consumul lor era legal. “M-am întrebat, atunci, ce naiba am căutat în Olanda când şi noi avem prafuri excelente aici… Erau din belşug de prizat mărci precum “Special gold”, “BLT”, “Generation 2012”, iar de fumat ”Diesel”, “Ninja”, “Bonzan”. Are probleme cu poliţia – despre care simte că această instituţie cunoaşte la perfecţie fenomenul, dar se opreşte la enunţarea vreunei păreri. Se miră: “Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când veneau, la şase dimineaţa, să mă ridice, eu eram plecat de acasă. Pe atunci băteam oamenii, eram isteric în ultimul hal şi aveam şi pierderi de memorie atât de accentuate încât nu ştiam pe cine bătusem în ziua precedentă. De asemenea, slăbisem vreo 23 de kilograme”. Între timp, i se duce vestea că e cel mai “tare” fumător de etnobotanice şi primeşte “marfă” pe gratis, doar ca să se testeze prin el “calităţile” noilor produse, aşa că fumează droguri în valoare de 3 – 4 milioane de lei vechi pe zi. “Corpul meu având toleranţă, dacă-mi făceam dintr-un plic două ţigări, un începător îşi făcea 15-20 iar dacă respectivul trăgea un fum din doza mea ajungea direct la Urgenţă. Eram nevoit de multe ori să chem ambulanţa, ca să nu moară lângă mine. Aveam deja prieteni, dealeri, care îmi permiteau să mă servesc cu pumnii din pungile lor. Chiar le ziceam: “Aduceţi un fumător mai mare decât mine”! Şi nu au găsit – nici în Cluj, darmite în Turda”. Declară că, într-un târziu s-a hotărât să vină la clinica doctorului Mărghitaş, dar abia după ce-a căutat vreo două luni, pe internet, o clinică pe placul său. “Aici am văzut, într-adevăr, ce-nseamnă să intri în sevraj. După primele zile de şedere aici am transpirat enorm, ca un porc, am avut chiar izbucniri, după care terapeuţii mi-au explicat cum se poate trece de sevraj şi de unde-mi vin aceste stări. Dacă o să reuşesc să-mi revin prin această terapie de grup, care-mi place mult, o să-mi aduc aici şi nişte prieteni dependenţi de droguri ca să-i ajut să-şi revină. Vreau să-mi înfrunt destinul: ori, ori! Până şi faptul că mi-am deschis inima în faţa dumneavoastră e o dovadă că  mi-am impus să mă schimb. Însă testul realităţii va veni când  mă voi externa, cam peste o lună. În orice caz, pot să mai aduag ceva: acum, cu activităţile de aici încep să-mi umplu golurile sufleteşti – pentru că drogurile mi-au “stins” sufletul – şi după mulţi ani încep şi eu să dorm bine, fără să mă trezesc de şapte-opt ori pe noapte”! Se retrage apoi, politicos, luându-şi rămas bun. După care, doctorul Mărghitaş, martor la întreaga lui confesiune, concluzionează: “Omul acesta învaţă din nou să trăiască, să-şi desfăşoare activităţile zilnice şi să schimbe consumul de droguri cu alte lucruri care să-i umple  sufletul: iubire, afecţiune, prietenie, găsirea unui nou sens în viaţă. Dar e vorba de un proces dificil şi anevoios, fiindcă după zece ani de consum la greu al drogurilor e nevoie de o perioadă îndelungată de recuperare şi combatere a efectelor sevrajului fizic şi psihic”.