Corneliu Coposu și Mica Romă

Apariția unei noi cărți despre Corneliu Coposu semnată de Marin Pop, cel mai cunoscut și harnic istoric sălăjean, consătean cu cel evocat cu multă consecvență de către autor, îmi dă prilejul să scriu din nou atât despre Senior, cât și despre valențele volumului ”Corneliu Coposu și Blajul. Destinul unei generații.” Cartea a apărut în 2015 la editura Caiete Silvane din Zalău, a fost lansată la filiera din Cluj a Uniunii Scriitorilor la 19 martie anul curent și a ajuns în posesia mea datorită bunăvoinței poetei Doina Cetea, căreia îi mulțumesc și pe această cale.

Am două motive principale să scriu din nou despre Coposu: toți membrii familiei mele(trei generații) l-au cunoscut pe marele om politic, tatăl meu a întreținut o corespondență bogată cu prietenul lui, care a fost publicată, și al doilea este acesta că a fost cea mai importantă personalitate a României postdecembriste. Acesta a fost pe deplin consecvent crezului marelui său înaintaș Iuliu Maniu. Într-o perioadă tulbure, când a fost calomniat fără nicio limită de adversarii politici și instrumentele lor din mass-media, Coposu a rămas demn și neclintit, deși cred că a încercat o mare dezamăgire când a fost huiduit de sălăjenii lui atât la Șimleu Silvaniei, cât și la Zalău. Se pare că Dumnezeu pe cei care îi iubește îi încearcă până la sfârșitul vieții. Recunoașterea meritelor lui Coposu a sosit după trecerea lui în eternitate, când zeci de mii de oameni l-au condus pe ultimul său drum. Alexandru Brădeanu scria atunci că amândoi și-au început cariera politică cam în aceeași perioadă. Acum, la final de drum, Bârlădeanu declară că s-a convins că Coposu a făcut alegerea cea bună și nu el. Exemplară și relevantă mărturisire. Recent am citit ultimele două volume din Jurnalul Politic a lui Ioan Huriță. În acestea se consemnează că la manifestațiile publice de după 1944 participanții îi spuneau lui Maniu ”Sfântul”, iar când intra cu prietenii la un restaurant cei de la mese se ridicau în picioare și îl aplaudau. Pe măsură ce citesc mai mult despre Coposu m-am convins că un moștenitor exemplar al lui Maniu a fost și rămâne Seniorul.

Cartea cuprinde trei părți: prima este intitulată ”Elev al Blajului(1923-1930)”, a doua se numește ”Jurnalistul Corneliu Coposu despre Blaj” în care sunt incluse articolele pe care profesorul Mircea Popa nu le-a reprodus în volumul ”Semnele Timpului”, iar ultima parte cea mai substanțială – ”Întâlnirile la Blaj sub lupa Securității.” În acest din urmă capitol sunt înserate multe note informative din dosarul de urmărire al lui Coposu, compus din 38 de volume, fiind reproduse cuvântarea acestuia despre ”Spiritul Blajului” (pagina 85-94), o vibrantă evocare a locului pe care îl ocupă localitatea de pe Târnave în istoria și cultura românească. Aceasta a fost rostită la întâlnirea cu colegii din 1983 în plină ”epocă de aur”. Impresionează atât erudiția oratorului, minunata limba literară pe care o folosește, cât și curajul acestuia ținând seama de vremurile în care a fost rostită.

Cele patru întâlniri cu colegii care au terminat Liceul Sfântul Vasile cel Mare din Blaj în anul 1930 ocupă fără îndoială un loc important în bibliografia marelui înaintaș. Se demonstrează că în România acelor vremuri se găseau și altfel de oameni decât cei care aplaudau cu frenezie, ca niște marionete, întâlnirile pe care le aveau cu tovarășul și tovarășa, ”genialii” noștrii  conducători. Apropo de cei care regretă comunismul îmi aduc aminte că Octavian Goga spunea în volumul ”Mustul care fierbe” că în România Mare existau români ardeleni care regretau asuprirea națională, adică timpurile dinainte de 1918. Oamenii sunt ființe extrem de ciudate, iar judecățile lor câteodată nu au nicio noimă. Cartea pe care o recomand călduros cititorilor Gazetei de Cluj și care are pe copertă fotografia lui Coposu cu doi colegi și o doamnă, care era probabil soția uneia dintre aceștia, scoate în evidență ce uriaș aparat de urmărire a mobilizat Securitatea, ca să știe ce gândește, spune și face Seniorul. Este evident că întâlnirea cu niște colegi la o jumătate de secol de la absolvirea unui liceu nu putea dărâma comunismul, dar băieții cu ochi albaștrii, chiar dacă unii dintre ei nu debordau de cultură, erau conștienți că sistemul pe care îl apărau era extrem de vulnerabil.

Îi sugerez autorului ca la o nouă ediție a cărții să corecteze erorile materiale de la pagina 77 ultimul alineat, care sunt evidente. Chiar dacă următoarele greșeli, ce le conține documentul securității de la pagina 98 nu aparțin autorului, ele trebuiau totuși semnalate cititorilor. La pagina 98 se scrie că Kerenski a avut ”idei juste, pur comuniste.” Din această cauză a fugit în SUA. Este cert că liderul rus nu a avut idei comuniste, dimpotrivă. De asemenea, Krascenko nu este autorul cărții ”Zero și infinitul”, ci Arthur Koestler. La pagina 96-97 se spune că unii dintre participanții la o întâlnire din 10 ianuarie 1979 spunea că profesorul George Emil Palade, savant american de origine română, ar fi avut o atitudine extrem de rezervată față de Ceaușescu cu prilejul unei vizite a acestuia în SUA. Nu știu de unde provine informația, dar este cert faptul că în 1980, când laureatul premiului Nobel a făcut dese vizite în România, a dat declarații extrem de favorabile doamnei academician doctor inginer Elena Ceaușescu. Câteodată, realitatea este mult diferită decât cum o concepeme noi.

În concluzie, îi mulțumesc autorului cărții că într-o vreme de grave dezordini morale cum este cea pe care o trăim mi-a dat prilejul încă o dată să îmi dau seama cine reprezintă cu adevărat România. Fără exagerare, cartea este indiscutabil valoroasă și adaugă o nouă cărămidă la monumentul lui Corneliu Coposu care merită surplus de recunoștință din partea contemporanilor săi și a generațiilor viitoare.

3.04.2015

Adrian Man