Corneliu Coposu – un destin asumat într-o viață exemplară

Cu mare dificultate am ajuns să recitesc cea de a treia ediție a cărții ”Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian” apărută la Fundația Academia Civică în 2014, cu prilejul aniversării a o sută de ani de la nașterea marelui om politic. La librăriile din  centrul Clujului nu am găsit nici măcar un exemplar. Noroc cu internetul, procurându-mi cartea printr-o comandă on line. Volumul a fost lansat și la Bookfest Bucrești.

Cu prilejul unui interviu difuzat de România Actualități, Ana Blandiana, spunea printre altele, că aceasta se citește ca un thriller și mă simt onorat să o semnalez cititorilor Gazetei. Față de cele două ediții anterioare, cuprinde un material fotografic relevant, inclusiv traducerea poemului lui Rudyard Kippling, intitulat ”Dacă…”, tălmăcire realizată în 1967, la ieșirea din pușcărie și din domiciliul obligatoriu. Aș mai vrea să spun că volumul cuprinde un studiu despre ”Posteritatea și eternitatea lui Corneliu Coposu”, semnat de Vartan Arachelian, care îi dedică această carte surorilor COPOSU, care au suferit cu întreaga familie. Excepțională este evocarea făcută de Senior în 1983, în fața colegilor de la Liceul Vasile cel Mare din Blaj. Aceasta a fost identificată de istoricul sălăjean Marin Pop în dosarul de urmărire informativă de la CNSAS. Pe lângă vibranta evocare a anilor de liceu și a importanței orașului de pe Târnave în geografia și istoria culturală a României, cuvântarea este și o bijuterie literară prin modul de redactare. Coposu a fost nu numai un om politic de o verticalitate inatacabilă, ci și un intelectual, un ziarist de excepție, inteligent și cult. Și cu acest prilej doresc să îmi exprim respectul față de istoricul Marin Pop, care a realizat o monografie remarcabilă a familie Coposu în acest an aniversar. Domnul Marin Pop este legat de cel evocat și prin faptul că este originar din Bobota, localitate din județul Sălaj. Acolo au trăit părinții Seniorului, și pe aceste meleaguri din Țara Silvaniei a copilărit și a revenit cu multă plăcere, chiar dacă unii din consăteni, după 1989, l-au cam uitat. Acum, în 2014, își dau seama și ei că Bobota, datorită lui Coposu, alături de Bădăcin, Bocșa Română și Băsești, unde s-au născut alte figuri tutelare ale neamului românesc (Iuliu Maniu, Simion Bărnuțiu și Gheorghe Pop de Băsești) a devenit un loc de pelerinaj și localitatea lor nu mai este un nume anonim pe harta tării.

Când a apărut prima ediție a cărții lui Arachelian, am recenzat-o în săptămânalul NU, sub semnătura Reporter. Fiul meu i-a dat un exemplar lui Corneliu Coposu, pe care l-a întâlnit la Șimleul Silvaniei. Dacă istoricul Marin Pop va cerceta biblioteca de pe strada Mămulari nr. 19, unde locuiesc Flavia și Rodica Coposu, poate va găsi, acolo, prezentarea.

Recitind cartea, i-am descoperit noi valențe, din care o parte vi le împărtășesc.

Impresionează cât de mult a suferit Coposu în închisoare și după aceea. Desigur că, dacă nu ar fi avut o credință nezdruncinată în Dumnezeu și dreptate, nu rezista în infernul concentraționar. Mi se pare că cel mai mult a îndurat la Râmnicu Sărat – directorul închisorii de acolo, Alexandru Vișinescu, fiind trimis în judecată pentru genocid, în acest an – unde s-a găsit într-o totală izolare, motiv pentru care, la un moment dat, nu a mai știut să vorbească. Într-o altă pușcărie comunistă, a fost pur și simplu zidit în celulă, iar la București, după ce a fost încadrat la o firmă de construcții a fost anchetat și cercetat de securitate de nenumărate ori. După 1989, feseniștii și securiștii i-au asmuțit pe cei cu mintea spălată împotriva lui și a familiei. Ar fi bine ca televiziunea publică să redea imaginile cu asediul PNȚCD din Piața Rosetti, când Petre Roman l-a scos din clădire cu o tanchetă. În pofida valului de calomnii nerușinate și mincinoase, când Corneliu Coposu a fost condus pe ultimul drum, ceremonia a fost televizată și sute de oameni i-au adus un meritat omagiu. Mi se pare un paradox că PNȚCD a dispărut de pe scena politică, dar pentru această situație, principalii vinovați nu sunt securiști infiltrați în partidele politice, ci chiar Emil Constantinescu, care nu a participat la alegerile din 2000. Prin această atitudine a barat intrarea PNȚCD în Parlamentul României. Când te gândești că pe Emil Constantinescu l-a promovat în fruntea Convenției Democratice chiar Coposu! În politică însă nu există considerații, respect și cu atât mai puțin gratitudine.

Impresionează cât de nuanțate și interesante sunt portretele politice. Ceea ce spune Coposu despre Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker și Gheorghiu-Dej este deosebit de interesant. Apoi, ceea ce relatează despre Petru Groza și Romulus Zăroni, este foarte diferit de felul cum i-a văzut Ioan Hudiță în ”Jurnalul politic”. Aceasta nu înseamnă că le face acestora un portret elogios, dar este evident că Seniorul nu vedea oamenii în două categorii bipolare: buni și răi. Pe Groza și Zăroni i-a cercetat în casele lor, în perioada interbelică, iar la Zăroni – care a urmat un gimnaziu în limba germană, a văzut cărți de Marcel Proust. Este îndoielnic însă că Zăroni i-ar fi citit cărțile, chiar și în limba română, cu atât mai puțin în germană, dar se dovedește că acesta era preocupat să se  instruiască și nu era prostul tipic cum era prezentat în folclorul românesc din perioada comunistă. Chiar secretarului organizației de partid de la firma de construcții unde a lucrat Coposu înainte de 1989, acesta îi arată o anumită simpatie pentru felul cum a încercat să-l ajute, chiar să îl ocrotească. Aceste mărturisiri biografice demonstrează și faptul că prin ură, dușmănie și spirit de revanșă nu poți să realizezi un proiect politic cu șansă de reușită. Îmi aduc aminte că la o discuție avută la sediu PNȚCD Cluj, unde am fost prezent alături de soție, în care mulți dintre interlocutorii lui Coposu  – Ticu Dumitrescu, Doina Cornea – erau foști deținuți politici, deci dușmani ai FSN-ului, Seniorul le spunea că oponenții politici nu sunt dușmani, ci doar adversari.

Maniu i-a fost mentor și model și  îl evocă de multe ori cu mult respect și recunoștință. Și despre Ion Mihalache are cuvinte de apreciere, relatând că la pușcăria din Râmnicul Sărat, nu a dorit să-l condamne pe Iuliu Maniu, chiar dacă i s-a promis libertatea în schimbul acestui târg infam.

Cartea merită să fie cunoscută și comentată, iar ”Spiritul Blajului” este o cuvântare ce ar trebui inclusă în cărțile de literatură din liceele românești. Îi adresez calde mulțumiri lui Vartan Arachelian. S-a demonstrat că rămâne un mare ziarist, atât prin această carte cât și prin minunatele emisiuni realizate la televiziune sub auspiciul sloganului ”Cuvântul care citește”.

Foarte important este pentru mine că mă consider un privilegiat, pentru că alături de membrii familie, am avut prilejul să-l cunosc personal, iar tatăl meu a purtat o lungă corespondență cu Seniorul, care, de asemenea, s-a publicat. Despre aceste lucruri am scris în alte rânduri

Cartea demonstrează că exisă modele de urmat, chiar dacă viața politică de la noi și de aiurea nu este una exemplară.

Adrian Man