“Criminalul secolului”

Experimentul comunist delirant al khmerilor roşii din Cambodgia poate fi privit ca o încununare terifiantă a eforturilor constante ale satrapilor orientali marxist-leninişti de a edifica „o societate cu totul nouă, sănătoasă, care se consolidează şi se dezvoltă continuu şi unde domneşte egalitatea şi armonia”, după cum afirma Pol Pot în 1977.

 

Asimilând cu fanatism modelul chinez al lui Mao Zedong, liderul khmer Pol Pot a transformat Cambodgia în trei ani, opt luni şi douăzeci de zile, atât cât a stat la putere, într-un imens lagăr de exterminare. El a încercat să instaureze un tip de comunism numit „comunism al epocii de piatră”, ce avea în vedere desfiinţarea oraşelor, eliminarea banilor şi construirea unui stat eminamente agrar. Instituind un regim macabru, halucinant, două milioane de locuitori ai Cambodgiei, din totalul de şapte, au fost exterminaţi. Trecutul glorios al regatului Angkor, cu care Cambodgia
s-a identificat între secolele al IX-lea şi al XV-lea, a constituit, fără doar şi poate, catalizatorul delirului naţional-comunist al khmerilor roşii.

 

Obsedaţi de atotputernicia regatului şi de omnipotenţa liderilor săi, cu o aversiune nedisimulată faţă de francezii asupritori, khmerii au căpătat un puternic sentiment de redeşteptare naţională încă din 1936, odată cu înfiinţarea mişcării necomuniste Issarak. După al doilea răboi mondial, teama faţă de focarul de infecţie marxist-leninist a determinat administraţia franceză a Indochinei să se dispenseze de tinerii cambodgieni, uşor influenţabili şi în pericol de a cădea pradă ideologiei roşii. Trimişi la Paris, aceştia însă intră în contact cu extrema stângă franceză şi devin militanţi fervenţi ai doctrinei comuniste. Pol Pot, pe numele său real Saloth Sar, a devenit, relativ repede, cunoscut în rândurile tinerilor cambodgieni cu vederi de stânga. Fost elev al unei şcoli mănăstireşti budiste şi student al Universităţii Tehnice din Hanoi, şi-a continuat studiile universitare în capitala Franţei, în perioada 1948-1952.

 

După această dată, părăseşte Parisul pentru ţara natală, unde devine un apropiat al mişcării Issarak, acum procomunistă. În 1960, radicalul Saloth Sar se regăseşte printre membrii fondatori ai Partidului Muncitorilor din Cambodgia, conducerea de jure aparţinându-i însă lui Tu Samuth. Excelând în retorica sa naţionalistă şi profund antiburgheză, Saloth Sar se impune ca lider al partidului de facto, dar şi de jure, odata cu dispariţia bizară a lui Tu Samuth (de care, se pare, Pol Pot nu a fost străin), în 1963. Doi ani mai târziu, sub titulatura de Partidul Comunist din Cambodgia, formaţiunea politică a celui care-şi va lua numele de Pol Pot beneficiază de un suport considerabil din partea ţăranilor privaţi de „cele mai elementare drepturi“.

 

În “Statul criminal: genocidurile secolului XX”, Yves Ternon scria: „Pentru Saloth Sar şi tovarăşii săi, aceşti nobili sălbatici, umiliţi şi dispreţuiţi de toate guvernele reprezintă un material uşor de modelat. Ei se constituie în buni soldaţi şi cadre de nădejde, pe cât de fideli, pe atât de cruzi. Conducătorii politici experimentează pe ei modelul societăţii pe care vor să o impună în Cambodgia“. La 17 aprilie 1975, miliţiile de extremă stângă intră în Phnom Penh, pecetluind o victorie răsunătoare în faţa forţelor guvernamentale. Triumfător, Pol Pot proclamă Republica Populară Kampuchia şi începe punerea în aplicare a unui plan gradual, cu obiective clare, de exterminare la scară largă a populaţiei urbane. Capitala este pustiită într-un timp record. În 72 de ore, două milioane de cambodgieni părăsesc Phnom Penh fără a fi strămutaţi într-un loc anume. Intenţia khmerilor este fără echivoc: identificarea inamicilor regimului şi suprimarea lor imediată.

 

Populaţia urbană era, aşadar, sortită pieirii. „Aceste persoane simbolizează oraşul, leagănul corupţiei şi parazit al satului“, scrie Yves Ternon. Starea de spirit colectivă era confuză, iar refuzul de a accepta realitatea persista. Sunt eliminaţi, pe rând, „«microbii» care împiedicau victoria proiectului său de «fericire obligatorie».“ (V. Tismăneanu) Redescoperirea rădăcinilor rurale, prin proclamarea ţăranilor ca „adevăraţi cambodgieni“, a constituit piatra de temelie a Cambodgiei khmerilor roşii. Cultivarea orezului, într-un program de anihilare prin muncă de până la 18 ore pe zi (!), era preocuparea principală a noului regim. „Suntem pe cale să reorganizăm ţara, luând agricultura drept bază. Poporul cambodgian are de secole propria sa experienţă cu orezul şi trebuie să plecăm de la orez!“, susţinea sus şi tare, în 1977, Yeng Sary, numărul doi al regimului.

 

Forţa de muncă se compunea, cu precădere, din tineri cu vârsta cuprinsă între 3 şi 12 ani (!), dar şi din adulţi şi bătrâni, cinic numiţi „tineri îmbătrâniţi“. Producţia era obligatorie. În caz contrar, perspectiva nu era deloc roz. Exodul populaţiei de la oraş la sat a fost însoţit de o separare evidentă a copiilor de propriii părinţi, în vederea instrucţiei în spirit marxist-leninist. Interzicerea banilor, a comerţului, a manifestării sentimentelor (!), altfel spus, a civilizaţiei, punctează momente importante ale delimitării drastice de viaţă urbană şi o stranie întoarcere la origini. Fără prea multe bătăi de cap, clanul conducător de la Phnom Penh a transformat Kampuchia într-un imens lagăr de exterminare. Pol Pot, Khieu Ponnary, soţia sa şi Yeng Sary, pe care l-am amintit anterior, cumnatul primilor doi, alături de propria consoartă, Khieu Thirith, cu toţii secondaţi de fidela poliţie secretă de stat, Nokorbal, au coordonat epurarea fizică a oponenţilor şi reclădirea societăţii cambodgiene. Unicitatea regimului lui Pol Pot, cel puţin în faza incipientă, a constat în păstrarea secretului absolut în privinţa conducătorilor.

 

Populaţia civilă, constant supravegheată, nu avea nici cea mai mică idee asupra identităţii liderilor supremi. Masca se numea Angkor, organizaţie-fantomă ale cărei tentacule controlau până la sugrumare viaţa indivizilor. Aceasta, până la 30 septembrie 1977, moment în care Pol Pot, „presat de ameninţarea vietnamezilor, dezvăluie faptul că Angkorul este Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist din Kampuchia, al cărui secretar general este chiar el. Niciodată până atunci, nici în exterior, nici în interior, unde Angkorul era omniprezent, numele partidului nu fusese pronunţat“. (Yves Ternon) Indezirabilii erau „găzduiţi“ în adevărate aşezăminte de tortură. Două nume, S-21 şi Tul Sleng, fiind de  sinistră amintire. Ideea de la care se pleca, de altfel centrală în mentalitatea comunistă, era: „Dacă erau arestaţi, însemnă că erau vinovaţi!“. Stalinism în forma sa cea mai pură! Numeroşi cambodgieni au fost ucişi cu obiecte contondente, majoritatea căzând victime inaniţiei şi extenuării.

 

Viaţa unui om nu valora nici cât negru sub unghie. Pentru o „eficienţă“ maximă, la Tul Sleng, execuţiile se derulau conform unui calendar extrem de bine pus la punct. Existau zile separate pentru femei, bărbaţi sau copii, cei mai mulţi fiind chiar khmeri roşii, intraţi în dizgraţia tartorilor de la vârf. Şi toate aceste grozăvii se petreceau sub oblăduirea „chipeşului“ şi „fermecătorului“ Pol Pot, dirijorul din spatele scenei. Din considerente mai degrabă patologice, linia călăuzitoare în acţiunile khmerilor roşii a constituit-o purificarea etnică şi socială. În acest context, ura viscerală faţă de vietnamezi, alimentată în permanenţă de paranoia unei invazii din partea acestora, a avut un rol catalizator în destrămarea Kampuchiei lui Pol Pot. Coabitarea a devenit imposibilă, iar de aici şi până la genocid nu a mai fost decât un pas. Imaginea vietnamezului era asimilată răului în carne si oase, paradoxal însă, într-o primă fază, tocmai aceasta a menţinut regimul pe linia de plutire.

 

Ternon scria: „Sistemul nu putea să subziste fără spioni şi fără duşmani“. În pofida admiraţiei faţă de aberaţiile catastrofale maoiste, de tipul „Marele Salt Înainte“ sau „Marea Revoluţie Culturală“, Pol Pot nu a pregetat în a teroriza etnicii chinezi, la început expulzaţi, ulterior masacraţi fără ezitare. În lipsa unor date concrete, se estimează totuşi că jumătate din chinezi nu au supravieţuit regimului khmer. Nici religia budistă nu a avut o soartă mai bună. Interzicerea practicării cultului a fost urmată rapid de profanarea templelor lui Buddha şi a culminat cu asasinarea în masă a clericilor budişti. Totul – pentru a tăia „răul“ de la rădăcină. Comunitatea islamică – Chan – este trimisă la moarte, în ciuda susţinerii făţişe a khmerilor la începutul anilor ‘70. Aprox. 100 000 de cambodgieni Chan au dispărut în gropile comune ale khmerilor roşii. Înfiorător rămâne faptul că lichidarea minorităţilor naţionale a fost legiferată prin noua Constituţie din 1976, aceeaşi care, la articolul 13, proclama: „o egalitate completă trebuie să existe între toţi cetăţenii Kampuchiei, într-o societate în care domină egalitatea, dreptatea, democraţia, armonia, fericirea, în marea uniune naţională pentru apărarea şi construirea ţării“.

 

Exacerbarea xenofobiei va conduce către o reglare de conturi definitivă între Cambodgia şi Vietnam. Ultima intervine militar în statul khmer, în ianuarie 1979 şi pune capăt tiraniei clanului de la Phnom Penh. Pol Pot fuge din calea invadatorilor şi se refugiază în jungla limitrofă graniţei cambodgiano-thailandeze. Procesul rapid care a urmat l-a condamnat la moarte în contumacie, atribuindu-i toate „imperfecţiunile“ regimului, absolvind astfel de vină haitele de dezaxaţi care au comis crime în masă. Autoexilat în Thailanda, Pol Pot orchestrează din umbră acţiunile khmerilor, care păstrează puterea prin persoana lui Khieu Samphan. Dispariţia lui Pol Pot de pe scena politică a Cambodgiei nu a însemnat, aşa cum ar fi fost firesc, şi condamnarea regimului din partea Naţiunilor Unite. În plus, Adunarea Generală a ONU a preferat să ia atitudine faţă de invazia vietnameză şi a recunoscut oficial guvernul lui Pol Pot. ONU s-a spălat pe maini şi a atribuit, asemenea lui Khieu Samphan, întreaga responsabilitate vietnamezilor şi spionilor infiltraţi în mişcarea khmeră. În 1991, trupele de ocupaţie se retrag. În pofida acordului de pace de la Paris şi a formării unui nou guvern, miliţiile khmere au continuat să controleze mai mult de 20% din teritoriul cambodgian. Alegerile din 1993 s-au soldat cu o înfrângere usturătoare pentru khmeri, a căror influenţă s-a depreciat substanţial.

Înainte de „comunismul epocii de piatră”

Începând din a doua jumătate a deceniului al şaptelea, climatul intern favorabil a permis ascensiunea mişcării comuniste şi, într-un final apoteotic, victoria sa fulminantă din aprilie 1975. Corupţia endemică ce acaparase regimul prinţului Norodon Sianouk – aflat la conducere din 1953 -, coroborată cu condiţiile de trai la limita subzistenţei, îndreptau ţara către un deznodământ deloc fericit, dar imposibil de prevăzut în amploarea sa. La 18 martie 1970, generalul Lon Nol organizează o lovitură de stat, probabil cu sprijin american. Junta militară care preluase frâiele puterii îşi manifestă deschis ostilitatea faţă de formaţiunile de gherilă ale khmerilor şi aruncă ţara într-un război civil de o ferocitate extremă, ai cărui singuri „beneficiari“ au fost americanii – interesaţi direct în a inflama relaţiile cu Vietnamul de Nord comunist – şi clica de criminali ai lui Pol Pot. Haosul generalizat se instituie cu aportul „providenţial“ al bombardierelor americane şi al unui general dement, care dorea „să creeze un stat budist fascist“ (conform lui Yves Ternon). Pe de altă parte, refugiat în China, prinţul Sianouk formează Frontul Unit Naţional al Kampuchiei (FUNK) şi un guvern în exil. Apropierea tendenţioasă de comunişti este explicabilă în contextul acutizării animozităţilor faţă de americani şi faţă de unealta lor, Lon Nol. Khmerii roşii, vioara întâi a opoziţiei faţă de regimul militar de la Phnom Penh, îşi dezvolta cu repeziciune o armată puternica, cu intenţia clară de a răsturna guvernul proamerican. Comuniştii profită de prestigiul prinţului şi de „decrepitudinea tot mai accentuată a regimului lui Lon Nol“ (conform lui Jean-François Soulet) şi încep „eliberarea“ Cambodgiei, din 1973, cu o virulenţă desprinsă parcă din masacrele Evului Mediu. Procesul sistematic de purificare etnică este pe cale să înceapă.

Ioan Botiş