Criza din Turcia

Evenimentele care s-au petrecut în ţara lui Suleyman Magnificul, personajul-simbol atât de vizionat la televizor, stat care, până de curând, era dat ca exemplu de creştere economică, chiar şi într-un reportaj interesant, publicat în Gazeta de Cluj, ce nu mi-a aparţinut, dovedeşte că relativa prosperitate, mai ales atunci când este împărţită foarte inegal, nu rezolvă tensiunile sociale. Se mai confirmă încă o dată adevărul sintagmei din Cartea Cărţilor că omul nu trăieşte numai cu pâine.

Imperiul Otoman a avut perioada lui de glorie, turcii au fost la porţile Vienei, în Marea Mediterană s-au bătut multă vreme şi cu deosebită încrâncenare cu veneţienii, au stăpânit secole toată Europa sud-estică, Moldova şi Ţara Românească au fost subordonate Porţii, ba, într-o perioadă nu prea lungă, chiar şi Principatul Transilvaniei le-a fost vasal, dar treptat-treptat şi inexorabil puterea acestuia a slăbit considerabil. În secolul XIX, Turcia era considerată „bolnavul Europei”, iar dacă nu se bucura cândva de sprijinul Franţei, involuţia era şi mai rapidă. În 1877 România s-a declarat independentă, Serbia şi Bulgaria au urmat acelaşi drum, Muntenegrul era de mult de sine stătător, iar ultima ţară care şi-a căpătat neatârnarea faţă de turci a fost Albania în 1912. Dominaţia turcească şi-a pus amprenta, chiar şi din punct de vedere religios, asupra multor popoare în Europa şi Orient. Trebuie totuşi menţionată că în Principatele româneşti, după cum s-a consemnat într-o monografie a lui Constantin C. Giurescu, aceştia nu ne-au schimbat nici religia şi nici identitatea naţională. Istoria reţine un singur demnitar român care s-a convertit la Islam, Mihnea Turcitul, şi care a devenit, ca recompensă, paşă la Tripoli în Libia. Per ansamblu, însă, influenţa turcă, chiar dacă nu a fost aşa de brutală ca în alte părţi, nu a fost pozitivă, ceea ce explică, printre altele, decalajul dintre ţările române şi restul Europei.

În timpul Primului Război Mondial, turcii, adversari pe câmpul de luptă, au săvârşit primul genocid cunoscut în istorie, cel al armenilor, şi dacă nu l-ar fi avut pe autoritarul Kemal Ataturk, probabil Turcia s-ar fi dezintegrat. Acesta a modernizat Turcia şi a creat statul modern laic, lucru care nu le-a convenit deloc tradiţionaliştilor. Poligamia a fost interzisă, alfabet s-a latinizat, îmbrăcămintea religioasă nu a fost permisă în public, copiii, inclusiv fetele, au avut acces la învăţătură, iar alcoolul nu a fost prohibit.

Din 2002, prin alegeri libere, la conducerea ţării a venit un regim aşa-zis islamic moderat, pe care puterile occidentale l-au dat ca exemplu ţărilor care au fost cuprinse de Primăvara Arabă. Acolo, au venit la putere regimuri cu un pregnant caracter religios, şi viitorul este destul de incert, fiindcă situaţia economică, atât în Egipt, cât şi în Tunisia, s-a deteriorat.

Şi în Turcia, de când partidul premierului Erdogan, nu Eduard, cum i-a spus B1 TV, Justiţie şi Dezvoltare (AKP) a ajuns la conducere, pe care o deţine de mai bine de 10 ani, câştigând trei alegeri, deşi PIB-ul a crescut de trei ori, ceea ce reprezintă o cifră extraordinară, s-au introdus constant măsuri apăsătoare în defavoarea statului laic. S-au aprobat legi care jugulează măsurile anticoncepţionale, s-a interzis vânzarea alcoolului între orele 20 şi 6, soţia primului-ministru se prezintă în public cu îmbrăcăminte în acord cu prescripţiile musulmane, libertatea presei a fost sever îngrădită (sunt aproape 50 de ziarişti arestaţi) şi, treptat, treptat, ţara se islamizează, iar tinerilor le-a ajuns cuţitul la os din acest motiv.

Planurile de amenajare urbanistică a Pieţei Taksim din Istanbul, care, pe lângă tăierea unor copaci, presupunea şi demolarea Centrului Cultural Ataturk au fost numai scânteia care a declanşat manifestaţiile de protest cu peste 3000 de răniţi, şi deocamdată cu două victime umane. În primele două zile, televiziunile locale nu au spus nimic despre aceste evenimente, iar guvernul turc, totuşi, se miră foarte tare că Uniunea Europeană are ezitări a primi această ţară în Uniunea Europeană. Repet ceea ce am spus mai înainte, nemulţumirile interne nu sunt atât de ordin economic, cât consecinţa îngrădirii libertăţilor democratice, similare celor din Occident.

Protestele s-au extins, cu accente violente, din Istanbul şi Ankara, în vreo 50 de oraşe, iar cancelariile occidentale şi SUA au criticat sever excesele reprimării, chiar dacă preşedintele Turciei şi un vicepremier şi-au cerut scuze publice. Dacă aceste manifestări nu se opresc şi nu se ajunge la un modus vivendi cu opozanţii, în această vară nu vom avea turişti în ţara de la Bosfor sau vor pleca acolo foarte puţini.

După ce se părea că autorităţile au ajuns la o înţelegere cu kurzii, revoltele de acolo complică şi mai mult situaţia din Orient şi cred că cel care se bucură cel mai mult de instabilitate este preşedintele Siriei, Bashar al-Assad, fiindcă principalul susţinător al rebelilor din ţara lui a fost guvernul turc.

Până la urmă, oricât de sever a supravegheat armata autorităţile de la Ankara, cred că această instituţie va avea ultimul cuvânt în rezolvarea crizei. Armata este foarte bine dotată din punct de vedere tehnic, iar, ca număr de militari, este pe locul doi în NATO. Ca atare, alianţa nord-atlantică este îndreptăţită să propună soluţii care să detensioneze situaţia.

Ceea ce se întâmpla la Istanbul şi în alte părţi interesează din plin România. Turcia este un partener economic şi politic foarte important al ţării noastre, şi aşa s-a întâmplat şi în timpul perioadei comuniste. Apoi, după Primul Război Mondial, am avut constant relaţii bune cu Turcia şi ne dorim în continuare raporturi de amiciţie cu vecina noastră nu prea îndepărtată.

Mă bucur că România a ajuns la un anumit grad de stabilitate, că suntem un stat democratic, chiar dacă mai sunt aspecte deficitare, dar care ţară din lume este o democraţie perfectă? Împărtăşesc pe deplin cele spuse de doamna Doina Cornea într-un interviu acordat cotidianului Transilvania Reporter, la împlinirea unei anumite vârste: „Dacă ar fi să aleg o epocă în care vreau să trăiesc, ar fi tot asta în care sunt, pentru că a fost foarte intensă şi foarte frumoasă”. Concluzia ar fi că mai sunt şi alte valori esenţiale, cum sunt libertatea şi democraţia, iar starea de satisfacţie a unei naţiuni nu se poate raporta exclusiv la cât de consistente sunt salariile, pensiile şi ajutoarele sociale.

Adrian Man

6 mai 2012

P.S.: Atitudinea Parlamentului şi a Guvernului în problema Kosovo mi se pare una rezonabilă. De mult pledez pentru recunoaşterea independenţei acestui stat, recunoscut de peste 100 de ţări din lume. Celor care la plâng de milă sârbilor, le amintesc cum se poartă cu vlahii din Valea Timocului, despre care în Gazeta de Cluj s-a scris în mai multe rânduri. Kosovarii au determinat apariţia noului stat printr-un imens tribut de sânge pentru a nu se mai găsi în subordinea Belgradului.