La 4 august 1919 generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei în fața a zeci de mii de curioși care nu-și credeau ochilor ce se întâmplă. Mult disprețuiții valahi își luaseră o revanșă istorică care nu putea fi bănuită nici măcar cu șase luni înainte. România a fost singura țară membră a Antantei care în Primul Război Mondial a ocupat capitala unei țări inamice. Și asta după un război pe care țara noastră l-a început cu trei ani mai devreme în 27 august 1916 când armata română eliberatoare intrase în Transilvania atât din sudul cât și din estul Carpaților.

Ofensiva românească în Transilvania durase o singură lună din 27 august în 26 septembrie. Contraatacul forțelor austro-ungare și germane în Transilvania și a celor bulgaro-turco-germane în Dobrogea au pecetluit soarta României.

De Sfântul Nicolae, pe 6 decembrie, Bucureștiul a fost ocupat de trupele germane. Peste 150.000 de soldați români  dintr-o armată de 600.000 de oameni au fost făcuți prizonieri. Pierderile armatei române numai în această perioadă au fost apreciate la 300 – 400.000 de oameni, inclusiv răniți, prizonieri și dispăruți.

Familia regală, Parlamentul și Guvernul României s-au retras la Iași. România își pierdea 2/3 din armată, 2/3 din teritoriu, inclusiv Capitala și Dobrogea cu tot litoralul. Era mai mică decât actuala Moldovă românească.

Bătăliile date de armata română în 1917 au marcat renașterea speranței în inima și sufletul poporului român. Reorganizată și reinarmata armata română a făcut proba vitejiei sale în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, care au făcut ca România  să nu dispară ca stat și să-și recâștige onoarea și respectul de sine care au fost pierdute mult prea ușor în urmă cu un an.

Nenorocita revoluție bolșevică a schimbat însă din nou situația frontului românesc. Rusia a ieșit din război iar fără cei aproape un milion de soldați ruși din Moldova nu se mai putea susține frontul. Istoriografia română se ferește să o spună, dar erau mai mulți ostași ruși decât români care apărau ce mai rămăsese din statul român. Așa s-a ajuns la rușinoasa pace de la Buftea din 7 mai 1918 prin care România pierdea întreaga Dobroge în favoarea Bulgariei și implicit ieșirea la mare (Dobrogea de sud – Cadrilaterul și aproape tot județul Constanța, fără municipiul Constanța, erau încorporate direct Bulgariei pe o linie la sud de Agigea) Restul Dobrogei, adică Tulcea și municipiul Constanța urmau să fie controlate în condominium de Germania și Bulgaria, iar soarta acestui teritoriu urma să fie hotărâtă la o dată ulterioară). În plus România urma să cedeze controlul trecătorilor din Carpați austr-ungarilor, iar România concesiona până în 2008 toate exploatările petroliere Germaniei, ca și șantierele navale de pe Dunăre și le asigura nemților exclusivitate exploatărilor forestiere. Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României, dar nu a fost ratificat niciodată de către Regele Ferdinant așa încât, tehnic vorbind, n-a intrat niciodată în vigoare.

Bolșevizarea trupelor rusești a avut consecințe grave. Soldații ruși instigați de către comuniști au creat soviete ale soldaților care au început să-i dezarmeze și să-și împuște proprii ofițeri. Zvonurile despre un presupus complot care viza arestarea familiei regale române a fost picătura care a umplut paharul.

Milionul de soldați ruși a fost expulzat la început din Moldova noastră, iar apoi la chemarea sfatului țării din Chișinău și din ceea ce era atunci Republica Moldovenească care a hotărât unirea cu România în 9 aprilie 1918.

La 10 noiembrie 1918 cu o zi înainte de semnarea armistițiului, România a reintrat în război alături de Antanta. În scurt timp, diviziile care au trebuit să fie dezarmate au trecut la efectiv de război, iar armata română au intrat în Ardeal.

Două săptămâni mai târziu trupele române intră în Târgu Mureș după ce intraseră deja în Sibiu, Brașov și în orașele din Secuime. În Ajunul Crăciunului din anul 1918 dorobanții români intră în Cluj. Păcat că acest eveniment nu a fost marcat anul trecut, probabil că Emil Boc are prea multă nevoie de voturile UDMR, totuși așa o ocazie apare doar o dată la un secol!

La 1 decembrie are loc adunarea de la Alba Iulia la care au participat 1228 de delegați oficiale din toate cele 27 de comitate românești din Ardeal și Ungaria. Foarte mulți delegați din Banat n-au putut ajunge pentru că marea ”prietenă” Serbia care ocupa tot Banatul nu le-a permis să plece la Alba Iulia, care încă era controlată nominal de către nou înființata Republică Ungară, deci într-o ală țară. Mulți au reușit să înșele vigilența vameșilor sârbi. Trebuie remarcat că autoritățile ungare nu i-au împiedicat pe români să participe la Marea Adunare de la Alba Iulia.

Înaintarea trupelor române s-a încheiat apoi până în primăvara anului 1919, când comunistul Bela Kun, eliberat din închisoare în 20 martie 1919, dă o lovitură de stat a doua zi și proclamă Republica Sovietică Ungaria. Pe 15 aprilie 1919, trupele maghiare comuniste atacă trupele române fără nicio declarație prealabila de război.

Ele sunt respinse, iar în 19 aprilie 1919 trupele române intră în Satu Mare și, o zi mai târziu, în prima zi de Paște,  elibereaza Oradea,

pentru ca în 1 mai 1919 armata română să atingă râul Tisa  pe toată lungimea sa.

Pe 20 iulie 1919, armata maghiară forțează râul Tisa. Contraofensiva română îi va aduce pe ai noștri în doar două săptămâni în Budapesta.

Republica Sovietică Ungară se prăbușește, iar românii înaintează în Vest până la frontiera cu Austria. Bela Kun fuge la Viena, inițial este închis, apoi scapă și fuge în URSS unde a fost executat de către Stalin în timpul marii terori.

În 1920 României i se recunosc actualele frontiere cu Ungaria, Serbia și fosta Cehoslovacia. Frontiera nu este cea promisă României în tratatul prin care am intrat în război în 1916 impotriva puterilor centrale.

Am pierdut în favoarea Serbiei 1/3 din Banat, deși la nivelul provinciei aveam majoritate și am pierdut în favoarea Ungariei ce este între actuala frontieră și o linie care mergea de la Szeged la 6 km est de Debretin, urmând ca și punctul de vărsare al Someșului în Tisa să aparțină României.

Pe de altă parte, România a fost aproape să dispară de pe harta lumii de două ori în acea perioadă: în iarna lui 1916 – 1917 și apoi după ieșirea Rusiei țariste din război.

Unirea Basarabiei cu tara nici măcar nu era în planurile cuiva de la București, cu excepția puținilor germanofili.

Fără îndoială că fără înfrângerea pe câmpul de luptă a Ungariei bolșevice și fără cucerirea Budapestei, frontiera noastră de vest ar fi arătat mult mai rău.

Ostașul român și excepționalii ofițeri care i-au condus ca și strălucitoarea clasă politică românească au făcut această nouă Românie mare să se nască.

Liviu Man

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here