Munca jurnalistică este acum, din punctul de vedere al documentării, mult mai uşoară decât în urmă cu zece ani, din două motive, unul politic şi altul tehnologic. Internetul aduce documentarea de background a oricărei investigaţii jurnalistice la un click distanţă. Ziaristul nu mai pierde, decât în cazuri foarte rare, zile în şir prin biblioteci pentru a afla ce anume a mai fost scris despre un subiect, ci, vorba unui fost coleg, apelează cu încredere la „Sfântul Google”. De aici încolo, discernământul său îl va conduce la selectarea surselor, după credibilitatea acestora, în preluarea informaţiilor de arhivă. Ca atare, creşte „productivitatea muncii” în mass-media.
Documentarea jurnalistică a devenit în ultimii ani mult mai facilă şi datorită factorului politic. În timp, legea liberului acces la informaţii de interes public, concepută acum nouă ani de clujeanul Vasile Dâncu, şi-a dovedit tot mai mult eficacitatea. Îmi amintesc că, în urmă cu câţiva ani, şefii instanţelor acordau cu mare zgârcenie acces jurnaliştilor la dosarele aflate pe rolul instanţelor, aşa că eram nevoit să apelez la un tertip pentru a le consulta: intram în arhivă însoţit de un amic avocat. Acum sistemul judiciar din România este unul dintre cele mai transparente instituţii publice. Am primit copii după motivarea unor decizii judecătoreşti de la diferite instanţe din ţară în format electronic, la o simplă cerere telefonică şi fără a mă cunoaşte cu magistratul care reprezintă respectiva instanţă. Ba, mai mult, instanţele româneşti au început să publice pe net decizii de mare interes public, cum a fost, de pildă, hotărârea de anul trecut de arestare preventivă a lui Gigi Becali. În plus, Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei se numără printre instituţiile publice româneşti cu site-uri foarte bine organizate şi cu un eficient sistem de comunicare.
Revenind la factorul tehnologic care uşurează documentarea jurnalistică, asistăm la o adevărată explozie de surse în spaţiul virtual, de la bloguri profesioniste, la clasicele „cârtiţe” din diverse organizaţii care divulgă nereguli din interior, ştiindu-se deplin „conspirate”. Am publicat acum trei ani o anchetă pornind de la informaţiile furnizate de o astfel de sursă, confirmate în totalitate din izvoare independente, chiar cu documente, fără să aflu vreodată cine a fost persoana care mi-a trimis pe e-mail „pontul”.
Creşterea exponenţială a surselor de informare comportă însă şi riscuri, pe lângă evidentele avantaje. În primul rând, mass-media virtuale au declanşat o adevărată obsesie a vitezei publicării informaţiei, în detrimentul unei mai riguroase documentări. Îmi amintesc de un episod de la Cotidianul când am fost obligat să preiau o informaţie despre prezentarea la DNA a unei importante persoane publice, informaţie de a cărei veridicitate mă îndoiam şi care, în final, s-a dovedit falsă. Aveam nevoie de un răgaz de doar o oră pentru a verifica respectiva „ştire”. Concurenţa acerbă de pe piaţa mass-media, care implică reduceri serioase de costuri, face tot mai dificilă munca jurnalistului de investigaţie, întrucât aceasta consumă resurse considerabile faţă de simpla „vânare” a evenimentului. Ca o paranteză, chiar şi serviciile de informaţii au urmat un traseu similar cu al mass-media. Marea majoritate a informaţiilor sunt culese de acestea tot din mediul virtual, mai precis rapoartele acestora se apropie tot mai mult de o clasică „revistă a presei”. Sfera de activitate a tradiţionalului „ochiul şi timpanul” s-a redus drastic. E unul dintre motivele pentru care vechii securişti, care nu ştiu de la ce buton se porneşte un calculator, nu mai au căutare.
În fine, în paralel cu „democratizarea” meseriei de jurnalist, presa tipărită agonizează (nu cea scrisă, care se transferă tot mai mult în mediul virtual). Şi nu doar din pricina crizei economice, întrucât scăderea generală a tirajelor este un fenomen planetar, care a început acum mai bine de un deceniu şi va culmina, cred eu, cu cvasi-dispariţia tipăriturilor. Nu e nici o tragedie în asta. Trăim zorile unei noi civilizaţii, o reluare hipertehnologizată a civilizaţiei imaginalului de dinaintea erei Gutenberg. Actualele lamentări faţă de dispariţia tiparului clasic sunt la fel de justificate ca cele de acum o jumătate de mileniu, când diverşi „apocaliptici” prevedeau sfârşitul civilizaţiei din cauza înlocuirii manuscriselor. În plus, mediul virtual e şi ecologic.
Documentarea jurnalistică a devenit în ultimii ani mult mai facilă şi datorită factorului politic. În timp, legea liberului acces la informaţii de interes public, concepută acum nouă ani de clujeanul Vasile Dâncu, şi-a dovedit tot mai mult eficacitatea. Îmi amintesc că, în urmă cu câţiva ani, şefii instanţelor acordau cu mare zgârcenie acces jurnaliştilor la dosarele aflate pe rolul instanţelor, aşa că eram nevoit să apelez la un tertip pentru a le consulta: intram în arhivă însoţit de un amic avocat. Acum sistemul judiciar din România este unul dintre cele mai transparente instituţii publice. Am primit copii după motivarea unor decizii judecătoreşti de la diferite instanţe din ţară în format electronic, la o simplă cerere telefonică şi fără a mă cunoaşte cu magistratul care reprezintă respectiva instanţă. Ba, mai mult, instanţele româneşti au început să publice pe net decizii de mare interes public, cum a fost, de pildă, hotărârea de anul trecut de arestare preventivă a lui Gigi Becali. În plus, Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei se numără printre instituţiile publice româneşti cu site-uri foarte bine organizate şi cu un eficient sistem de comunicare.
Revenind la factorul tehnologic care uşurează documentarea jurnalistică, asistăm la o adevărată explozie de surse în spaţiul virtual, de la bloguri profesioniste, la clasicele „cârtiţe” din diverse organizaţii care divulgă nereguli din interior, ştiindu-se deplin „conspirate”. Am publicat acum trei ani o anchetă pornind de la informaţiile furnizate de o astfel de sursă, confirmate în totalitate din izvoare independente, chiar cu documente, fără să aflu vreodată cine a fost persoana care mi-a trimis pe e-mail „pontul”.
Creşterea exponenţială a surselor de informare comportă însă şi riscuri, pe lângă evidentele avantaje. În primul rând, mass-media virtuale au declanşat o adevărată obsesie a vitezei publicării informaţiei, în detrimentul unei mai riguroase documentări. Îmi amintesc de un episod de la Cotidianul când am fost obligat să preiau o informaţie despre prezentarea la DNA a unei importante persoane publice, informaţie de a cărei veridicitate mă îndoiam şi care, în final, s-a dovedit falsă. Aveam nevoie de un răgaz de doar o oră pentru a verifica respectiva „ştire”. Concurenţa acerbă de pe piaţa mass-media, care implică reduceri serioase de costuri, face tot mai dificilă munca jurnalistului de investigaţie, întrucât aceasta consumă resurse considerabile faţă de simpla „vânare” a evenimentului. Ca o paranteză, chiar şi serviciile de informaţii au urmat un traseu similar cu al mass-media. Marea majoritate a informaţiilor sunt culese de acestea tot din mediul virtual, mai precis rapoartele acestora se apropie tot mai mult de o clasică „revistă a presei”. Sfera de activitate a tradiţionalului „ochiul şi timpanul” s-a redus drastic. E unul dintre motivele pentru care vechii securişti, care nu ştiu de la ce buton se porneşte un calculator, nu mai au căutare.
În fine, în paralel cu „democratizarea” meseriei de jurnalist, presa tipărită agonizează (nu cea scrisă, care se transferă tot mai mult în mediul virtual). Şi nu doar din pricina crizei economice, întrucât scăderea generală a tirajelor este un fenomen planetar, care a început acum mai bine de un deceniu şi va culmina, cred eu, cu cvasi-dispariţia tipăriturilor. Nu e nici o tragedie în asta. Trăim zorile unei noi civilizaţii, o reluare hipertehnologizată a civilizaţiei imaginalului de dinaintea erei Gutenberg. Actualele lamentări faţă de dispariţia tiparului clasic sunt la fel de justificate ca cele de acum o jumătate de mileniu, când diverşi „apocaliptici” prevedeau sfârşitul civilizaţiei din cauza înlocuirii manuscriselor. În plus, mediul virtual e şi ecologic.
Dorin Petrisor
