Municipiul Cluj a devenit în ultimii ani gazda concertelor de fel și chip, în timp ce Bucureștiul are un profil mai complex: și centru IT, dar și bază puternică de susținere pentru un tradiționalism refractar la schimbări. Victoria lui Firea nu e întâmplătoare, popularitatea lui Firea nu e întâmplătoare, locul unu obținut de Ponta în primul tur al alegerilor prezidențiale în 5 sectoare din 6 nu e nici el o întâmplare. Contrareacția prin proteste din ce în ce mai mare nu e nici ea un accident, arată Sociollogica.
Să pornim de la elementele de bază. La ultimul recensământ, Cluj-Napoca avea 324 de mii de locuitori cu domiciliul (adică carte de identitate cu adresa) în oraș, iar București 1,88 milioane. Un raport de 5,8-la-1 în favoarea capitalei.
De la recensământ și până acum, adică din 2011 și până acum, situația s-a schimbat în două feluri:
1) raportul a scăzut cu rapiditate, tinzând deja spre un 4-la-1.
2) Bucureștiul, deja un oraș în care tinerii aveau o pondere mai mică în populația totală decât în cazul Clujului, a devenit „și mai în vârstă”. Când spun asta nu mă mai refer doar la populația cu domiciliul oficial, ci la populația totală.
Iar aceste două fenomene vor continua bine-mersi și în anii următori. În perspectiva lui 2020 vorbim de un raport de 3,3-la-1.
Ce se întâmplă? Păi, ce definește demografia unui oraș?
1) Migrația internă. Cum România nu are o tradiție a migrației interne a forței de muncă necalificate, cel mult fiind vorba de a munci în orașul mai bogat din județul tău sau dintr-un județ apropiat, un factor important îl reprezintă mediul universitar.
La o populație totală de 5,8 ori mai mare (în 2011), București are doar de două ori mai mulți studenți decât Clujul și, în funcție de ce cifre găsim, chiar de doar 1,8 ori mai mulți. Ponderea și impactul studenților asupra populației totale a orașului sunt mai mici în București decât în Cluj și lucrurile au stat așa dintotdeauna.
Până acum un deceniu acest lucru nu conta foarte mult. Între timp însă Cluj-ul a crescut economic și a devenit o opțiune autentică pentru absolvenți. Nu mai este doar o haltă între localitatea de naștere (Bistrița, Satu Mare, Sibiu, etc) și localitatea unde se merge la muncă (București sau un oraș din străinătate). Un fenomen similar are loc și în municipiul Iași, dar la dimensiuni mai mici.
Efectul? 28% din populația Cluj-ului cu domiciliul în oraș are între 20 și 34 de ani. Dacă adăugăm și pe cei care locuiesc în oraș dar au adresa din cartea de identitate în altă parte, ajungem la 37% din populația totală a orașului. La București valorile corespondente sunt de 19% și respectiv 23%.
Să privim și altfel lucrurile. În Cluj își stabilesc reședința în fiecare an 10 mii de persoane și pleacă în alte localități din țară maxim 1900. Creștere netă de cel puțin 8 mii pe an. În București, se stabilesc între 25 și 35 de mii și pleacă în alte localități din țară (în Ilfov sau chiar… Cluj) 15-20 de mii. Raportul dintre creșterea celor două orașe fluctuează între egalitate și 2-la-1 în favoarea Bucureștiului, mult inferior acelui 5,8-la-1 de la care pornim în 2011. Bucureștiul gâfâie, la Cluj 14% din populație (oficial) nu trăia în oraș acum cinci ani…
2) Migrația externă. Înainte să aruncăm un ochi pe cifre: când vine vorba de marile orașe nu se pleacă în străinătate doar pentru bani mai mulți. Bucureștiul e afectat serios de lipsa calității vieții, lucru din ce în ce mai transparent celor care vizitează, măcar în trecere, un oraș similar din străinătate. Traficul e prost ca la Cluj, în rest punct cu punct – spații verzi, poluare, transport în comun, birocrația locală – capitala e inferioară atât Cluj-ului cât și Budapestei sau (haha) Londrei. Niciuna din probleme nu prezintă interes pentru primărie – asta în cazul în care ar fi capabilă să încerce să le rezolve – întrucât baza sa electorală e în altă parte.
Iar bucureștenii știu asta și acționează în consecință.
Conform INS migrația externă definitivă dinspre Cluj spre străinătate e de 280-320 persoane/an. Dinspre București e de minim opt ori mai mare (cotă atinsă în 2013) și până la de douăzeci de ori mai mare (2014). Raportul 5,8-la-1 nu se menține… din București se emigrează în droaie.
Și nu emigrează pensionarii.
3) Spor natural: nașteri vs. decese.
Demografia funcționează geometric. Atragi la tine în oraș mulți oameni tineri, de vârstă fertilă? Vei avea copii mulți și, implicit, peste ceva ani, iarăși mulți oameni tineri, de vârstă fertilă și deci mulți copii etc etc etc. Gonești tinerii? La revedere natalitate, deci la revedere și natalității de peste 20-30 de ani…
Din fericire aici matematica e mai simplă. În contextul în care România are un spor negativ ( = mai multe decese decât nașteri) de 75 000, Cluj-ul are mai multe nașteri decât decese an de an, fenomen cel puțin bizar pentru țara noastră, iar Bucureștiul un deficit de 3000/an. Iar valul deceselor din București încă n-a început… în deceniul următor 450 de mii de bucureșteni, cam cât un Cluj mai dodoloț, vor păși în lumea celor drepți.
Unde orașele seamănă este un dezechilibru de gen care explică parțial valorile disonante față de restul țării. La categoria de vârstă 20-34 de ani, la fiecare 100 de bărbați din București există 105 femei; în Cluj la 100 bărbați corespund numeric 111 femei, în timp ce în restul țării doar 93. Că ești un bărbat tânăr care vrea să înceapă o familie sau că dorești o relație pur erotică, e mai ușor să îți îndeplinești obiectivul în metropolele României decât într-un orășel mic sau în mediul rural. Iar acest lucru schimbă totul, de la tonul unui protest până la rata infracționalității sau prioritățile generaționale.
Ce înseamnă toate astea, în rezumat?
București-ul e o rană care supurează, orașul-dormitor în care locuitorii ar prefera să nu doarmă de fel (și, cu câte noxe li se strecoară pe fereastră, cine-i poate blama?). Se migrează la Cluj, se migrează la Sibiu, mai nou la Iași, se migrează la Milano sau la Dublin sau la „casă în Ilfov” (o iluzie cândva sacră, ea însăși pe cale de nimicire datorită infrastructurii deficitare). În cuvintele jurnalistei Elena Deacu, „Bucureștiul e orașul unde faci banii cu care să pleci să vizitezi orașe civilizate și frumoase”. Un alt jurnalist, Teodor Tiță, punctează într-un articol solid starea de anxietate în care se regăsesc mulți din locuitorii tineri ai capitalei, care simt că orașul se apropie de starea de debandadă a Kinshasei mai degrabă decât de traiul predictibil, curat și civilizat al unui oraș vest-european. Dezvoltarea în cifre a economiei orașului e un adevăr parțial, trădat de scăderea constantă a numărului de locuitori (adică … a plătitorilor de taxe, lucru de care primăria municipală cu 50 (!) de consilieri nu prea pare să-i pese). Între norurile de rapt, șmen și șperț, infrastructura se prăbușește: deși populația scade, capacitatea mijloacelor de transport în comun de a duce oameni din punctul A în punctul B scade cu și mai mare repeziciune. Cine nu vede legătura între traficul infect și protestele stradale anuale este invitat să o facă. Fluviile au deseori la bază râușoare.
Cluj-ul trece și va trece prin alt tip de criză. Economia orașului este în schimbare, iar modelele orașelor în creștere sunt intraductibile pentru o municipalitate românească (Shanghai? Nairobi? Dacca? San Francisco?). Limitările obiective de natură geografică apasă deja greu, creând scenariul „Berlin”: chirii care scot din oraș locuitori, tragedii autentice dar de ne-evitat („Aș dori să trăiesc aici, îmi place enorm orașul dar nu-mi mai permit, ajutați-mă!”). În cazul în care paradigma economică generală va fi funcțională în continuare, cuvântul Cluj-ului va deveni din ce în ce mai important în acest secol. Contează mult și competiția regională (mă uit la tine, Timișoara), dar atracția pentru emigranții interni e mai mare în Cluj decât în cazul capitalei Banatului, adică aproape dublă, ceea ce e deocamdată decisiv.
Sursă info&text Sociollogica
