Deportările: complicitate la crimă

De 23 de ani suntem de capul nostru, independenţi (sau nu suntem?). Şi tot de atâţia ani, cronic datornici în faţa unor oameni cărora li s-a furat, dintr-o mare ticăloşie politică, pusă la cale de Stalin şi Hitler, tot ce agonisiseră de-o viaţă, plus copilăria, plus adolescenţa, tinereţea sau o bătrâneţe care trebuia să se consume, în pace, la gura sobei sau pe prispa casei.

Pe 27 iunie, Chişinăul este aşteptat la Bruxelles să semneze Acordurile de Asociere şi de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, fapt pentru care, în discuţiile private, mai în glumă, mai în serios, iunie este catalogat drept „luna europeană” a R. Moldova. Şi, în acest sens, iunie-2014 are de jucat un rol crucial în destinul post-sovietic al Basarabiei şi basarabenilor. Să dea Domnul şi să ţină astrele cu noi. Dar iunie, de-a lungul vremurilor, a jucat şi alte „roluri”, mai sinistre, în istoria aceleiaşi Basarabii.

Avem ziua neagră de 28 iunie 1940, după care, la nici un an de ocupaţie sovietică, vine şi primul val de deportări staliniste: 12-13 iunie 1941, de la care avem săptămâna viitoare 73 de ani. Deşi s-a scris şi se mai scrie despre deportări, nimeni nu cunoaşte cu exactitate câte vieţi omeneşti au înghiţit Siberia şi Kazahstanul în această primă campanie sovietică de deromânizare a Basarabiei. Potrivit unor date statistice, în noaptea de 12 spre 13 iunie au fost arestate, ticsite prin gări şi peroane, iar ulterior încărcate în marfare şi expediate pe cele două adrese circa 33 de mii de persoane.

Cifra s-ar putea să fie mult mai mare. Arhivele NKVD-ului din RSSM (Moldova Sovietică) arată că pentru primul val de deportări au fost comandate şi trase în gări 1315 vagoane. O simplă împărţire a cifrelor ne spune că era imposibil ca în fiecare vagon să fi fost urcate mai puţin de 25 de persoane, când martorii susţin că erau tixiţi în vagoane ca snopii, unul în altul… După primul val, a urmat al doilea, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 (operaţiunea „Sud”), care, potrivit aceloraşi statistici, a adunat circa 41 de mii de persoane, deportate în regiunile Djambul, Aktiubinsk, Altai, Kurgan, Tiumen şi Tomsk. La alţi doi ani, în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie, avea să fie pusă în aplicare şi cea de-a treia operaţiune de deportare („Nord”). În toate trei valuri, cei arestaţi şi deportaţi aveau o singură vină în faţa noilor „stăpâni”: fie că nu se născuseră ruşi, fie că nu erau proletari (coate goale), fie că credeau în Dumnezeu şi nu în Lenin şi nici în Stalin.

Mai „buni” decât Stalin?

De mai mulţi ani, la Chişinău, pe 13 iunie şi 6 iulie sunt organizate manifestări comemorative în Scuarul Gării, locul de unde în 1941, 1949, şi în 1951 fusese burduşiţi în trenuri şi trimişi în lagărele de concentrare din Siberia şi Kazahstan cei selectaţi de NKVD, ca fiind „trădători”, „spioni români”, „duşmani ai poporul” şi ai regimului. Se vor face manifestări şi în acest an.

Iniţiativa vine de fiecare dată din partea Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici, cu sprijinul Primăriei, cu implicarea Mitropoliei Basarabiei, iar în ultimii ani şi a Guvernului. Oficialii noştri vor merge şi ei (cel puţin au făcut-o în ultimii 5 ani), vor fi sobri şi „îndoliaţi”, vor asculta, „încremeniţi” şi „crispaţi”, scenele de groază, repovestite de tot mai puţinii deportaţi rămaşi în viaţă ori capabili să mai iasă din case (nu au mai rămas decât vre-o 8 mii), vor depune flori la monumentul Deportaţilor din Scuarul Gării (inaugurat, în sfârşit, anul trecut prin contribuţia Primăriei Chişinău), se vor saluta cu lumea adunată la eveniment – de mână ori sărutând mâna, îi vor bate prieteneşte pe umăr, căutând să-i îmbărbăteze pe cei mai necăjiţi dintre pătimiţi, vor spune cât de rău a fost Stalin şi, desigur, nu vor uita să facă lumii şi nişte promisiuni – pentru că până la urmă asta este rostul participării clasei politice la manifestările publice: să profiţi de situaţie şi să promiţi.

Curios lucru, ce vor promite în acest an, că de promis trebuie să promită, că nu se poate trece fără asta, mai ales într-un an electoral. Până anul trecut, bomboana de pe colivă era monumentul, pe care oficialii l-au tot trecut la promisiuni, dintr-un an în altul, cel puţin vre-o 13 ani la rând. Trebuiau să se schimbe la Primăria Chişinăului 4 primari – titulari şi netitulari, ca acest lucru, în sfârşit, să se întâmple. Bine, s-a întâmplat. Ce va urma?

Criminali sau complici?

Că regimul sovietic a fost în Basarabia unul criminal (la fel a fost şi în Transnistria, numai că ceea ce a făcut în anii ’40 în Basarabia făcuse dincolo de Nistru în anii ’30), da, este adevărat. Că Stalin a fost rău şi nedrept, şi asta este adevărat (deşi nu Stalin umbla pe uliţele satelor şi arăta cu degetul în poarta sau la fereastra cui să se bată). Dar de la moartea lui Stalin au trecut 60 de ani. Şi alţi 23 au trecut de la căderea regimului sovietic. De 23 de ani suntem de capul nostru, independenţi, într-un cuvânt. Şi tot de atâţia ani cronic datornici în faţa unor oameni cărora li s-a furat, dintr-o mare ticăloşie politică (pusă la cale de Stalin şi Hitler), tot ce agonisise de-o viaţă, plus copilăria, plus adolescenţa, tinereţea (cu tot ce au mai frumos în ele) sau o bătrâneţe care trebuia să se consume, în pace şi omeneşte, pe prispa casei sau la gura sobei. Să fie prea puţin 23 de ani, pentru un lucru ca ăsta?

Primul Parlament şi guvernul Druc a iniţiat şi a rezolvat o problemă fundamentală pentru ei – reabilitarea lor politică. Era important — şi pentru ei şi pentru urmaşii lor, să fie scoşi de sub grila „duşmanilor poporului”. Dar ceea ce s-a făcut a fost doar un pas. Compensarea proprietăţilor, care trebuia să urmeze primului pas, a rămas la datorii. De 20 de ani.

Deportaţii mai bat şi azi la toate uşile, posibile şi imposibile, cerşindu-şi averile şi drepturile (la fel după cum sunt lăsaţi s-o facă şi luptătorii războiului de la Nistru) şi nu sunt auziţi, iar cei care-i aud se desculpează, trimiţîndu-i „în judecată”. O fac toţi pe democraţii, deşi nici un guvern nu a avut dreptul moral să treacă pod peste aceste datorii. Parlamentul şi Guvernul nu au dreptul la salariile pe care le au (cu tot felul de indemnizaţii, până la 20 de mii de lei lunar), din momentul în care deportaţilor li se dă pomană lunară de 100 de lei. Ruşine. Balticii au găsit cu ce şi de unde. Kazahstanul – mai mult decât oricine, Ucraina este şi ea mai departe decât noi, Rusia şi-a reabilitat şi ea deportaţii şi dacă la Chişinău ar fi avut cine cere Moscovei compensaţii pentru deportaţii noştri, tot aşa cum a cerut Rusia Chişinăului pensii şi favoruri pentru veteranii ei de război, foştii NKVD-işti, kgb-işti sau nomenclatura sovietică şi de partid, tot ce-i posibil că uitam demult de problemă şi am fi mers acum împăcaţi la mitingurile din 13 iunie şi 6 iulie. Dar aşa, despăgubirile rămân. La datorii şi promisiuni. Electorale sau ceremoniale.

M-am întrebat, înainte de a mă apuca să scriu, dacă după 22 de ani de independenţă şi tot atâţia ani de uitucie politică mai are rost să abordăm acest subiect, şi mi-am zis că da. Chiar dacă va fi să rămână doar un singur deportat nedreptăţit, dintre cei 8 mii câţi au mai rămas în viaţă, are rost. Pentru că ceea ce s-a întâmplat cu ei a fost o mare crimă politică, egală holocaustului. Gândită şi pusă la cale de cu vreme. Şi dacă criminalii nu mai sunt, iar cei care le-au ocupat locurile la putere nu vor să lichideze consecinţele crimei, cine sunt ei? Nu cumva tot criminali? Sau, cel puţin, complicii lor.

Petru Grozavu

Ziarul de Gardă