Scandalul iscat de către deconspirarea corespondenţei electronice dintre Colin Powell şi Corina Creţu, europarlamentar, determinat de spargerea contului personal al fostului demnitar american de un hacker a avut multă rezonanţă atât în presa americană, cât şi, îndeosebi, în mass media românească. În afară de insolitul poveştii de dragoste dintre un partener cu treizeci de ani mai în vârstă decât corespondenta lui, ambii fiind şi căsătoriţi, un rezultat al acestor dezvăluiri este că doamna Corina Creţu, probabil, nu va reuşi să fie nominalizată în funcţia de comisar european la nivel UE.
Desigur că o astfel de ştire nu putea să fie omisă de mass media, dar mi se pare excesiv câtă importanţă s-a dat unei veşti care putea să fie relevantă numai pentru un ziar ca Libertatea, dar nu pentru o publicaţie serioasă sau pentru televiziune publică. Dacă în ziarul Adevărul, din 7 august a.c., informaţia că Monica Macovei va candida la europarlamentare din partea PDL ocupa, cu fotografie cu tot, două coloane, despre Corina Creţu s-a scris aproape o pagină, deşi sunt convins că idila Colin Powell – Corin Creţu nu a schimbat considerabil relaţiile româno-americane şi nici nu a contribuit prea mult la instituirea
parteneriatului strategic cu marea putere de peste ocean.
M-a impresionat solidaritatea de care au dat dovadă femeile politice din România faţă de doamna Creţu, începând cu Elena Udrea şi continuând cu Gabriela Firea şi Andreea Paul, deci din partide politice total diferite. Împărtăşesc concluzia doamnei Raluca Turcanu: „Este vorba de o corespondenţă privată şi nu este normal să fie un subiect de presă, indiferent cine este implicat.” Să-i lăsăm pe Powell şi Creţu cu amintirile lor despre povestea de dragoste, care a fost poate numai platonică, dar să revenim la tema editorialului.
Nu pledez ca presa scrisă şi audiovizuală să se asemene cu cea comunistă, care conţinea numai ştiri „serioase”. Într-o vreme, „Scânteia” avea o coloană care cred că se numea „Fapt divers”, dându-i un pic de culoare, dar acum accentul pus pe senzaţional mi se pare unul care depăşeşte orice limită. Această tendinţă duce, printre altele, şi la faptul că presa scrisă îşi micşorează constant cititorii, deoarece televiziunea are, în plus, imaginile. De aceea, ar trebui să se facă disocierea dintre ştiri şi ştiri şi mi se pare întristător că şi televiziunea publică începe telejurnalele cu accidente şi crime. În această privinţă, radioul public se
prezintă mult mai bine, deoarece face o selecţie cu discernământ a ştirilor transmise.
Acum, consider că mult mai importantă decât povestea amintită este capturarea unei grupări de hoţi de carburanţi, în frunte cu Bivolaru. Este vorba de acel Bivolaru pentru care un grup de lideri pesedişti, în frunte cu Adrian Năstase, pe care doamna Hossu-Longin îl compară cu Iuliu Maniu, îşi manifesta solidaritatea cu el în faţa procuraturii generale. Această demonstraţie nu a împiedicat justiţia „dictatorului” Băsescu să-l condamne pentru fraudarea grosolană a Băncii Române de Dezvoltare. În momentul de faţă, în timpului tandemului Antonescu- Ponta, este din nou în arest. Greu abandonezi năravurile vechi. Desigur, căderea în derizoriu nu este o specialitate românească, ci reprezintă un rău universal. Eram în străinătate când s-au căsătorit Prinţul Charles cu Diana şi una din fiicele Prinţului Rainer III, suveranul principatului Monaco, cu primul soţ. Chioşcurile de ziare erau pline cu reviste ce îi înfăţişau deosebit de fericiţi. Praf şi pulbere s-a ales din cele două căsnicii. La fel de nemăsurată este, în zilele noastre, povestea naşterii descendentului familiei regale britanice. Mult mai gravă şi plină de consecinţe negative este situaţia din Egipt. La noi, poate mai mult decât oriunde, pseudovedetele ocupă orarul televiziunilor private şi spaţiul tipografic al ziarelor de scandal. Dacă aceste ştiri nu ar avea amatori, cu siguranţă nu s-ar difuza şi nici publicaţiile care costă un leu exemplarul nu s-ar mai tipări.
Pentru această involuţie intelectuală nu sunt de vină exclusiv ziariştii, ci noi care ne complacem cu aşa-zisul senzaţional. Sau, altfel spus, după cum ne merităm conducătorii, în egală măsură îi merităm pe unii ca Gâdea şi Mugur Ciuvică, ca formatori de opinie, pe care mulţi îi cred ca pe nişte profeţi.
Ieri, 6 august 2013, am văzut la Trinitas o redifuzare a unui substanţial interviu cu academicianul Ioan-Aurel Pop. Îndrăznesc să spun că, de fiecare dată când îl ascult, chiar dacă uneori nu sunt de acord cu părerile domniei sale, acest contact reprezintă pentru mine o sărbătoare intelectuală, deci o bucurie. De aceea, ştiu mai multe şi mă simt mai bine. Dar nu de aprecieri din partea mea are nevoie cel mai bun rector al adevăratei universităţi clujene din perioada post-decembristă.
În legătură cu ceea ce am încercat să scriu mai înainte, am reţinut, la sfârşitul intervenţiei, îndemnul că trebuie să fim mândri că suntem români, altminteri, nu se poate realiza unitatea în diversitate etnică, religioasă, în general culturală. Trebuie să adăugăm la adevărul că suntem reprezentanţii latinităţii răsăritene care a dat mult pentru civilizaţia europeană şi universală şi că ar trebui să ne aducem permanent aminte de neîmplinirile care ne încearcă. Altfel, cădem în greşeala recidivei. Pentru momentele de amărăciune nu putem omite rezultatele dezastruoase de la examenele dascălilor. Cum poate transmite
cunoştinţe şi să dea exemplu de conduită un cadru didactic care obţine note mai mici decât 5? Aşa că, fiind categoric împotriva masochismului naţional, nu ar trebui să reflectăm de ce românii sunt excesiv de diferiţi faţă de vecinii lor. Ocuparea Constantinopolului de către cruciaţi şi căderea lui în mâinile turcilor în
1453 nu pot fi singurele explicaţii pentru modul cum se prezintă România, chiar dacă nu ne place deloc profesorul Boia.
un editorial de Adrian Man
