Despre bogățiile noastre: avem măslini sălbatici la Cluj!

Câți dintre clujeni știu despre măslinii noștri sălbatici? Deși pare greu de crezut sau ar putea reprezenta o noutate absolută – da, avem măslini sălbatici la cluj!

O copilărie printre legende….Pe când eram copil, îmi plăceau nespus de mult plimbările de duminică pe care le făceam cu bunicii mei prin orașul Cluj. Bunicul era un excelent povestitor, un bun „folclorist”. Kondor Francisc se născuse în Hostatul clujean și cunoștea o groază de povești de la bunicii lui, hoștezeni la rândul lor. Nu era loc, stradă sau casă veche care să nu fi avut o poveste încântătoare…Unul din locurile mele preferate pe care îmi plăcea să mă plimb era Aleea măslinilor sălbatici, sau cum îi spunea bunicul, „Az olajfák sikátora”. Era la nici cinci minute de casa noastră, căci noi stăteam în cartierul Între Lacuri. Pe latura din dreapta a străzii Aurel Vlaicu, șirul măslinilor începea cu 3 arbori înalți. Acum au rămas doar doi. Șirul continuă după stația Siretului (fosta Transformator) până la stația IRA, ultima de fapt, de unde coboram jos în Groapă și ne întorceam pe alee înapoi. Actualmente au rămas în total doar 43 de măslini.Copil curios din fire ce eram, vroiam să aflu tot mai multe detalii despre cum au ajuns acești măslini aici…. Bunicul, aflase și el de la bunica lui că ar fi rămas de pe vremea turcilor, de când au fost ei aici…. Mi se părea fascinant. Cam pe la mijlocul aleii, rezista falnic un măslin mare, cu ramuri încovoiate de povara anilor. Poposeam sub acel măslin și, cât timp îmi strângea bunicul câțiva măslini ca să mă joc cu ei, eu îl rugam să mai îmi spună o poveste despre acest minunat oraș, atât de încărcat de istorie… Printre ramurile grele ale bătrânului măslin pătrundeau razele de soare, jucăușe și blânde.Aveam atât de multe întrebări de pus…. Ce căutau turcii aici? Când au venit? Cum au adus ei copăceii? De ce i-au adus?…Și când legendele pot deveni realitate…Trecând zilnic pe lângă acești arbori, continuam să mă întreb dacă în vechea poveste spusă de bunic era o fărâmă de adevăr sau era doar o legendă… Desigur, Transilvania nu a fost ferită de expedițiile turcești. Cele mai importante expediții otomane au fost cele înregistrate în timpul Principatului Autonom al Transilvaniei aflat sub suzeranitatea Porții otomane (1541-1688), respectiv în momentele de criză politică, când Principatul risca să iasă din sistemul de protecție otoman și să intre sub administrația imperiului Habsburgic. Doar că marile interese externe erau dublate și de interesele celor două facțiuni politice interne, facțiunea progermană și facțiunea filoturcă, ce căutau sprijinul celor doi coloși ai vremii pentru a se putea menține la putere în Principat.Avem deci cazuri speciale, când oastea otomană susținea un pretendent la tronul princiar, care, până în momentul realizării expediției era găzduit pe teritoriile otomane împreună cu alți pribegi transilvăneni, o parte deloc neglijabilă de apartenenți filoturci. Cei trei pretendenți susținuți de sultan erau: Moise Székely, Ștefan Bocskay și Gabriel Bethlen. Prezența trupelor otomane în Transilvania a reprezentat o situație specială, conform opiniei turcologului Călin Felezeu, iar această realitate preceda alegerea principelui de către Dietă, conform dreptului de libera electio.Episodul deci, poate fi plasat cel mai plauzibil în preajma expediției din primăvara anului 1603, când Moise Székely pornește împreună cu pribegii transilvăneni din vilayetul Timișoarei, însoțit de trupele turco-tătare puse sub comanda lui Bektaș pașa. El va încerca să elibereze orașele cucerite de Habsburgi și să câștige localnicii în favoarea sa. În vederea sprijinirii lui Székely, sultanul a trimis ferman și regelui Poloniei, prin care îl înștiința despre posibilitatea nevoii unei susțineri cu câteva contingente poloneze. Moise Székely ajunge la Cluj în data de 8 iunie 1603 însoțit de contingentele turco-tătare. Bektaș pașa a făgăduit soldaților habsburgi că nu vor avea de suferit nici ei, nici bunurile pe care vor să le ia cu ei în cazul în care aveau să plece de bună voie din oraș. Încurajați de sosirea trupelor otomane și de părăsirea orașului de trupele habsburge, locuitorii protestanți din oraș i-au predat cheile orașului lui Moise Székely doar după ce acesta le garantase clujenilor dreptul de liberă practică a credinței religioase, și a drepturilor și libertăților avute. Apoi protestanții au atacat Colegiul iezuit, au fost distruse obiectele de cult catolic și prelații catolici au fost scoși din oraș: „Cu această ocazie, clujenii au asediat cu mare zel și zarvă Colegiul iezuiților, iar pe ei <iezuiți> i-au târât afară din el <Colegiu>, și i-au scos pe Poarta orașului, pe o ploaie torențială, cu capul gol sau lipsiți de haine sau mantii <și> se porniră spre <tabăra turco-> tătară; iar când îi văzu tătarul, întrebă: Ce fel de oameni sunt aceștia? Acolo este <însă> cine să îi spună <că> sunt preoți. De ceea ce auzise tătarul se miră de această <întâmplare>: de ce a trebuit la acestea să se întâmple în așa fel <?>, și au dat pe ei mantii și făr` de vătămare i-au condus la tabără….” Așa aflăm de la cronicarul Nagy Szabó Ferenc că tabăra otomană era plasată în afara zidurilor orașului Cluj.Dacă acești călugări și preoți ar fi ieși pe Poarta dinspre Strada Maghiară exterioară (Külső Magyar Utca) sau pe poarta ce dădea înspre Strada de Mijloc exterioară (Külső Közép utca), contează prea puțin căci ambele străzi se uneau la terminarea zonei locuite a Hoștatului, iar de aici de undeva trebuie să fi fost luați de către soldații otomani și duși la tabără. Știm că tabăra lui Moise Székely înainte de a sosi la Cluj a fost la Mănăstirea lângă Dej, unde avea să aștepte timp de 9 zile răspunsul sibienilor iar apoi își va instala tabăra în Someșeni, de unde în 10 iunie trimite din nou sibienilor o altă scrisoare prin care urgenta predarea cetății. Această tabără trebuie să fi fost plasată dincolo de Hoștatul clujean, la o distanță rezonabilă de zona locuită care să ofere siguranță localnicilor și spațiu suficient trupelor, într-o zonă cu acces la apă pentru adăparea animalelor și în apropiere de un drum principal pentru a favoriza tracțiunea animală a carelor ce le aparțineau. Dacă ar fi să trasăm această zonă, ea ar trebui să fie în partea estică a Clujului, spre capătul actualului cartier Mărăști, ușor înspre zona Între Lacuri spre Someșeni. Această trasare se suprapune în bună măsură ariei populate cu măslini, care, datorită poziționării lor, au reușit să scape din calea proiectelor de urbanizare derulate pe parcursul ultimului secol. Se pare că staționarea în tabăra din zona Aurel Vlaicu – Someșeni a durat de prin 10 iunie până prin 17 iunie 1603, deoarece pe 19 iunie îl găsim deja sub zidurile cetății Sibiu, cetate ce își deschidea porțile înaintea sa. Totuși, localizarea taberei din Someșeni trebuie să fi ținut cont de poziționarea extra-urbe, de acea centură de spațiu, de distanțarea delimitatoare față de tabără pe care trebuia să o aplice și localității Someșeni. (a se vedea harta iosefină din 1769-1773).Desigur, se pune întrebarea: „Ce legătură au măslinii cu tabăra otomană?”. Răspunsul este foarte simplu. Ostașii din trupele otomane purtau în desăguțele lor diverse doftorii cu care aveau să se lecuiască în caz că se îmbolnăveau… Era un fel de desăguță personală de prim ajutor. Fructele măslinilor conservați prin uscare erau un extraordinar remediu pentru întărirea sistemului imunitar, folosit în răceli, stări diareice, dizenterie și multe alte boli care erau inevitabile pentru un ostaș aflat în expediție. Din câte cunoaștem, vremea din Cluj în primele zile ale staționării lor nu a fost deloc bună, a plouat torențial. Dat fiind că măslinul sălbatic este un arbore înrudit cu cătina albă, cam ceea ce reprezenta în practica populară locală remediile pe bază de cătină, cam așa trebuie înțeleasă utilizarea fructelor uscate de măslin sălbatic. Ieftin, un supliment alimentar natural accesibil tuturor … Fiecare armată utiliza remedii naturale, să spunem specifice. Nu este străin nimănui faptul că soldații ruși utilizau sămânța de floarea soarelui, foarte bogată în conținut de acid oleic, obicei care a fost preluat și de noi….Însă fructul de mălin sălbatic este un depozit de vitamine, oferă energie și vitalitate consumatorului, exact de ce avea nevoie un soldat. În timpul campărilor consumau fructe de măslin sălbatic, al căror sâmburi le-au aruncat probabil ici-colo. Din acești sâmburi au răsărit măslinii sălbatici. Ulterior s-au înmulțit în voie, din fructele căzute. Deși este o plantă care drajonează puternic, dezvoltând lăstari din rădăcini chiar și superficial păstrate, modul cel mai frecvent de înmulțire este prin sâmburii căzuți la sol. Pentru că sunt arbori care iubesc terenurile aflate în apropierea unor surse de apă, zona trasată ce cuprinde ușor și partea Între Lacuri a reprezentat un teren propice pentru o perpetuare a acestei specii, însă condițiile climatice din România nu permit totuși să se vorbească în cazul acestei specii despre invadări sau de plantări. În SUA specia este considerată plantă invadatoare, în Turcia invadările de măslini sălbatici pot fi constatate în zona ruinelor orașelor antice egeene și anatoliene, oferind un aspect deosebit siturilor istorice.Ce reprezintă măslinul sălbatic pentru cultura turcă?Măslinul sălbatic, în lat. Elaeagnus, din familia Elaeagnaceae, clasa Magnoliopsida, este un arbore originar din Asia Centrală, o specie înrudită cătinii albe ce se adaptează ușor condițiilor climatice. In prezent se cunosc între 70-90 de specii în funcție de proveniența și răspândirea lor geografică, însă în marea lor majoritate sunt asiatice.Specia Elaeagnus angustifolia este una din speciile de Elaegnaceae mai răspândite în Turcia, fiind cunoscută în cultura populară prin soiurile Kuș iğde (Sălcioară păsărilor), respectiv Sultan iğde (Sălcioara sultanului) și soiul tradițional Baktar de Anatolia. Măslinul sălbatic era un motiv prezent în cultura populară a turcilor vechi din Asia centrală, de unde poetul Lutfî (1367-1493) cu origini de turc Çağatay , preia motivul și îl folosește în literatura otomană de divan prin lucrarea cunoscută sub numele Lutfî Divanî , utilizându-l alături de smochin, cireș sau rodie. Însă, faptul că frecvența folosirii leit-motivului măslinului sau măslinul sălbatic în literatura de divan este de 25 de roi mai mică decât a ünnab-ul (o variantă înrudită cu fructe roșii) subliniază mai degrabă preferințele demnitarilor otomani de utilizare a unor specii de soiurilor, fără a exclude în totalitate nici soiul vulgar.Totuși literatura de bază a medicinii turcești conține tratamente sub formă de decocturi, alifii și licori atât din specia vulgară cât și din altele. Este foarte probabil că variantele mai costisitoare au fost înlocuite cu cele vulgare în produsele destinate oamenilor de rând. Astfel o carte de medicină din sec. XIV, Edvîye-i Müfrede, recomanda folosirea a două tipuri de măslin sălbatic, atât cel peren cât și cel roșu (ünnab sau jujubă), în decocturi, alifii și licori. De asemenea, lucrarea de medicină a lui Tabîb Ibn-i Serîf Yâdigâr de secol XV conține o serie de rețete pe bază de măslin sălbatic, ca remedii homeopate, pentru tratarea și îndepărtarea arsurilor de pe corp, oprirea stărilor diareice, stoparea stării de sete, în caz de otrăviri etc. În toate aceste rețete, cantitatea folosită în genere este de până în 10-20 de boabe. Tot în această lucrare găsim că dimensiunea sâmburelui de măslin sălbatic este dată ca și etalon de măsură pentru prepararea remediilor în medicina de factură otomană: „o cantitate cât un sâmbure de iğde ”. Comerțul cu măslin sălbatic aducea venituri kazalelor otomane. Doar în orașul egeean Manisa, veniturile înregistrate din producția de iğde din 1575 erau aproape egale cu cele aduse din producția de măslin domestic, 35 de akçe, respectiv 38 de akçe.De asemenea, arta peisagistică otomană acorda o atenție deosebită aranjării și luminării grădinilor. Iar măslinii sălbatici nu lipseau din grădinile demnitarilor otomani. Dragostea pentru acest arbore o găsim și la Mustafa Kemal Atatürk, Părintele turcilor. Era preferatul său. La conacul din Çankaya/ Ankara, avea un exemplar pe care îl vizita ori de câte ori trecea în drumul său spre Parlament, oprea mașina, cobora, saluta respectuos măslinul și apoi își continua drumul. Întrebat despre motivul pentru care saluta măslinul sălbatic, Atatürk răspunse: „El este soldatul-paznic al fructelor pe care le mănânc, al umbrei sub care mă adăpostesc, al aerului pe care îl respir. El are dreptul de a fi salutat la fel de mult precum ceilalți soldați.” Nu e de mirare că mulți din turcii stabiliți în Europa au plantat în grădinile lor câte un măslin sălbatic. Prin acest gest, ei au lângă ei „un fragment” din cultura turcească…Măslinii sălbatici în peisagistica clujeanăMăslinul sălbatic cunoaște diverse denumiri de la Salcie mirositoare, Sălcioară, Chitică la români, la vad olajfa la comunitatea maghiară, respectiv Paradiesbaum <copacul paradisului> la sași. Dacă în trecut specia a fost folosită pentru proprietățile curative ale medicinii vulgare și în domeniul peisagistic otoman, în zilele de azi specia poate fi întâlnită în parcurile și grădinile europene, devenind îndrăgită datorită aspectului, frumuseții florilor și miresmelor încântătoare pe care le emană florile. Exemplarele de măslini sălbatici sunt relativ reduse pe teritoriul României, nu se poate vorbi de întinderi mari teritoriale masiv populate. Se mai cunosc despre existența câtorva exemplare pe plaja din Constanța, oraș care a făcut parte din administrația otomană. Acum însă, comercializarea plantelor exotice pun la dispoziția celor interesați posibilitatea achiziționării…Fâșia cu măslinii sălbatici din zona Aurel Vlaicu – Someșeni nu a fost inclusă până în acest moment în vreun plan peisagistic în care să se fi vizat exclusiv plantarea exemplarelor din această specie, nici în perioada comunistă și nici ulterior. Cu atât mai puțin nici în perioadele anterioare, când aici era extravilanul Hoștatului, iar prin 1930-50 nenea Bojan, un cioban român destul de înstărit, a decis să își reducă semnificativ din numărul de oi și să își vândă pe parcele din terenul avut, populându-se astfel cu case noile străzi Nirajului, Mureșului, Oltului și împrejurimea fostului lac de pe Mureșului. Unii dintre copaci par foarte bătrâni, probabil că au cel puțin 70-100 de ani. Nu sunt dendrolog, dar par a nu fi fost atinși de timp de zeci de ani, de când îi știu din copilărie.Derulând mai departe firul poveștii cu măslini, am identificat întâmplător o altă zonă ce cuprinde câteva exemplare din specie. Ei sunt poziționați în cartierul Grigorescu, pe malul Someșului, pe un fragment al Bulevardului 1 Decembrie 1918, în zona Dispeceratului de Autobuze. Iar dacă acești arbori sunt urmași ai celor ce au rămas de pe vremea staționării contingentelor otomane, atunci ele constituie dovezi vii în susținerea frumoasei legende a lui Donath. De remarcat și în acest caz, că și aceste exemplare au scăpat la limită, total întâmplător, de planurile de urbanizare, ca să nu fie tăiați; se află lângă o sursă de apă – Someșul, aproape de Dealul Hoia și de Tăietura Turcului.În finalul sintezei, consider că legenda Aleii măslinilor sălbatici este frumoasă și deosebit de interesantă. „Aleea Măslinului. Între legendă și adevăr” este un proiect de cercetare derulat de dr. Margareta Aslan și susținut de Asociația Turkish Multicultural Business Consortium.

Margerata Rachita Aslan

sursa: sozmedia.ro

Citește și: Talibanii le-au interzis femeilor afgane să mai joace în filme și seriale de televiziune