Declaraţiile lui Vona Gabor, liderul partidului maghiar Jobbik, prin care această formaţie politică spunea că este gata să pornească un conflict cu România, dacă maghiarilor din zona secuiască nu li se acordă autonomie, respectiv dacă nu se va ameliora situaţia politică a acestora în ţara noastră, este condensată în fraza: „dacă apărarea drepturilor maghiarilor din România şi reprezentarea acestora înseamnă conflict cu România, cred că Jobbik îşi va asuma această responsabilitate, care ar trebui asumată, de fapt, de întreaga Ungarie”. Nu cred că acesta a fost atât de iresponsabil încât să se gândească la un conflict armat, dar tonul ameninţător al extremistului m-a făcut să reflectez la cele ce le-a spus Hitler ungurilor în vara anului 1940, când aceştia intenţionau anexarea întregii Transilvanii prin forţa armelor, şi anume că Ungaria poate să înceapă războiul cu România, dar nu se ştie cum se va termina.
Ministerul Afacerilor Externe al României a condamnat imediat declaraţia şovină, UDMR, de asemenea, a calificat-o, printre altele, ca o prostie, a stârnit şi reacţia Institutului Wiesel, dar cel mai dur a fost preşedintele Băsescu la Izvoru Mureşului, care a spus că anul 2013 este ultimul în care politicienii maghiari, care au depăşit limita decenţei, se mai plimbă relaxaţi pe teritoriul ţării noastre. Mai mult, impetuosul om politic a calificat Ungaria ca factor de instabilitate regională, prin invocarea continuă şi tendenţioasă a faptului imaginar că maghiarii sunt persecutaţi în teritoriile pe care le stăpâneau până în 1918. A mai spus că România îşi asumă rolul de leadership în activitatea de punere la punct a Budapestei. A avut observaţii critice la adresa Ucrainei şi a Serbiei, ţări care nu iubesc foarte mult pe conaţionalii noştri, şi a declarat că majoritatea basarabenilor nu îşi doresc unirea cu România. Cel puţin cu ultima afirmaţie sunt pe deplin acord. Doresc numai paşapoarte româneşti ca să circule liber în Europa.
Analişti la a căror părere ţin şi care sunt echilibraţi, au mai atenuat impactul declaraţiilor belicoase ale lui Laszlo Tokes şi Vona Gabor. Fostul consilier prezidenţial Peter Eckstein Kovacs a spus că nu este cazul ca România să ridice biciul asupra unei ţări care face parte din Uniunea Europeană, iar Stelian Tănase, care acum devine din ce în ce mai obiectiv, a adăugat că MAE, paralel cu delimitarea şi condamnarea afirmaţiilor iresponsabile ale unor politicieni ce-şi doresc voturi, ar trebui să le propună maghiarilor proiecte economice comune. Acestea i-ar ajuta nu numai pe ungurii din ţara vecină, dar şi pe acei maghiari care sunt cetăţeni români şi, în general, pe toţi locuitorii României. În altă ordine de idei, nu cred că situaţia românilor din Covasna şi Harghita este exemplară, dar nu este cazul să ne lamentăm fără încetare, pentru că nu serveşte la nimic. Pe de altă parte, deşi ideea autonomiei nu este un concept „contrarevoluţionar”, ca să folosesc un termen de pe vremuri, mi se pare evident că ţara secuilor are alte caracteristici politice şi istorice decât Tirolul de Sud, ce face parte din Italia, dar se bucură de autonomie. După experimentele Diktatului de la Viena şi ale Regiunii Autonome Maghiare, a cere autonomie pe criterii etnice în România este, în momentul de faţă, un proiect nerealist, care nu şi-l poate însuşi nici un partid politic românesc.
Am mai scris şi altă dată, citându-l pe un politolog polonez, Adam Michnik, că pretutindeni sunt probleme istorice teritoriale în estul Europei: între polonezi şi lituanieni, între polonezi, pe de o parte, şi ruşi şi ucraineni, pe de altă parte, între români şi unguri, dar la conferinţa de la Helsinki s-a stabilit ferm şi definitiv să frontierele constituite după cel de-Al Doilea Război Mondial sunt definitive. După 1989, modificări s-au produs chiar în interiorul statelor, dureroase în Iugoslavia şi civilizate în Cehoslovacia, dar nu s-au anexat teritorii de la alte state.
Pot să se organizeze ceremonii funerare pentru ceea ce s-a hotărât la Trianon, dar este o realitate indiscutabilă că românii sunt majoritari în Transilvania şi că, deci, aceasta aparţine României. Aşa că mai multă prudenţă şi stăpânire de sine nu strică nimănui şi nu cred că ar trebui să intrăm în panică sau isterie pentru ceea ce declară unul sau altul. Cât priveşte afirmaţia cu leadership-ul românesc antimaghiar, nu cred că este o oportunitate rezonabilă şi apreciez, la fel ca domnul Corlăţeanu, că sunt mult mai bune negocierile pentru a ameliora relaţiile româno-maghiare. Dar aceasta nu mă împiedică să mă refer la o altă exprimare, folosită de Băsescu la Oarba de Mureş de Sfântă Mărie Mare, că problema Transilvaniei nu este negociabilă şi că pentru această provincie s-a vărsat mult sânge, cel puţin în ultima sută de ani, ceea ce este cu totul adevărat.
Adrian Man
22.08.2013
P.S.: Tânărul Ponta o cam ia razna. Refuzul de a vorbi la telefon cu preşedintele ţării nu este un procedeu deloc potrivit, ca să nu spun mai multe. Mentorul lui spiritual, Adrian Năstase, l-a comparat cu Titulescu, care a fost un om politic de o cu totul altă factură. I-aş aduce aminte cât de politicos a fost ministrul nostru de Externe cu adversarul maghiar în procesul optanţilor, cei care şi-au pierdut averile în Transilvania după Primul Război Mondial, fiindcă au refuzat să jure credinţă statului român. Susţinerea unui punct de vedere ferm nu te împiedică să fii, totuşi, un om civilizat. Dar, în privinţa aceasta, nici Băsescu nu este chiar un exemplu.
