Doina Cornea: ”Nu trebuie să ne lăsăm înghiţiţi de “gaura neagră” care ne înfundă şi ne reduce la micile probleme !”

Cu ceva timp înainte de a muri, Doina Cornea a acordat un interviu Gazetei de Cluj în care povestea, cu un tonus de invidiat, despre exerciţiile spirituale pe care le practică, despre modul în care a ajuns să se împace cu faptul că a avut de suferit extrem de mult de pe urma regimului comunist şi despre ce gen de recompense a primit de pe urma prigoanei de partid la care a fost supusă.

Reporter: Sunteţi foarte tonică şi extrem de activă, cum vă menţineţi în această formă?

Doină Cornea: Spiritual, dacă vrei să te menţii la un anumit nivel este o chestiune de exerciţiu spre ceva mai mare, mai înalt! Eu nu sunt ferită de neplăceri! Sunt un om care face faţă problemelor de diferite naturi! Dar le accept şi mă bucur că mi se oferă astfel prilejul să fac un exerciţiu spiritual. Le depăşesc, şi în acest mod surmontez un nivel superior al conştiinţei mele.

Nu trebuie să ne lăsăm înghiţiţi de “gaura neagră” care ne înfundă şi ne reduce la micile probleme.

Rep.: Trei dintre ofiţerii superiori de Securitate care au condus operaţiunea de filaj şi supraveghere la locuinţa dumneavoastră din Cluj-Napoca au decedat. Este vorba de Eugen Belea, Florian Oprea şi Liviu Herta. Ce aveţi să le reproşaţi securiştilor care mai sunt în viaţă şi au fost legaţi de instrumentarea dosarului dumneavoastră de urmărire?

D.C.: Numai de Herta ştiam că a murit! Acum sunt în posesia a şapte dosare întocmite mie de către Securitate, dar eu aveam 32 de dosare! Dar nu le-am putut ciţi. Că să le citesc pe toate m-ar costa milione de lei. O singură pagină costa 0.45 RON! şi în aceste şapte volume am găsit 101 nume de securişti! Personal am cunoscut vreo 10-15 dintre aceştia. Nu am ce să le reproşez.

Suferinţele mele nu contează. Am învăţat să fac exerciţii de spiritualitate! Suferinţele poporului român sunt mai importante!

Asta-i cea mai mare pierdere! Le-am spus-o şi anchetatorilor mei! Le-am dus o poză cu Ceauşescu care arăta ca un om liber şi voios, iar cei din jurul lui arătau dezumanizaţi şi palizi de frică, cu nişte carneţele în mâini în care notau fiecare cuvinţel de-al “Cârmaciului” ca nişte roboţi!

Rep.: Sunteţi de acord cu autonomia ţinutului Secuiesc?

D.C.: Nu sunt de acord! Acum, când frontierele se spiritualizează, ei vor autonomie! După mine acestă tendinţă a lor contravine în mod flagrant cu valul evolutiv pe care se sprijină noua mentalitate europeană. Ei vor să devină un nucleu tare, dar vor ajunge sa devină casanţi!

Rep.: Cum vedeţi Legea Lustraţiei cu efectele ei?

D.C.: Legea lustraţiei trebuia să funcţioneze astfel pentru a ne purifica! Dar pe lângă Iliescu, George Copos şi alţii eu i-aş include şi pe capii bisericii ortodoxe! BOR este responsabilă de ceea ce s-a întâmplat cu sufletele noastre timp de 50 de ani! Dacă ne-ar fi ajutat să preţuim adevărul, nu am fi ajuns în această situaţie.

Legea lustraţiei nu trebuie să se atingă de tinerii care au făcut parte din UTC sau UTM. Ei sunt mai maleabili şi se pot schimba. Interesul nostru ar trebui să fie recuperarea lor. Şi nu mă refer la activiştii UTC care au sprijinit conştient regimul comunist, ci la membrii de rând.

Rep.: Aţi fost urmărită de poliţia politică şi în timpul regimului Iliescu?

D.C.: Într-un dosar de la CNSAS am găsit date care spun că urmărirea a durat până în 1991. Negru pe alb, acolo scrie că dosarul a fost închis în 91. Chiar am avut şi o întâmplare care îmi sprijină această teorie. Prin anii 91 au venit la mine acasă nişte reporteri de la o televiziune din Germania. În timp ce îmi luau interviul a sosit fiul meu şi mi-a spus că la poartă sunt două maşini ale Securităţii. Atunci reporterii germani au ieşit afară cu camerele de luat vederi. La vederea aparatelor de filmat cele două maşini negre au zbughit-o. Deci am toate motivele să cred că am mai fost urmărită.

Rep.: Ce legături mai aveţi cu foştii dizidenţi politici care au apărut în lista CFSN, Laszlo Tokes, Smaranda Enache, Suto Andras, av. Vasilescu Gheorghe, Mircea Dinescu, Ion Caramitru?

D.C.: Avocatul Gheorghe Vasilescu a murit de mai mulţi ani. Cu Tokes mai păstrez legături prin intermediul felicitărilor de Paşte, de Crăciun. În 95 m-a invitat la un congres care se ţinea în Timişoara. Atunci l-am văzut ultima oară. Susţinea că maghiarii sunt trataţi de către români cu o “discriminare pozitivă”.

Eu i-am spus lui Tokes, în cadrul congresului, că maghiarii ar trebui să ţină cont de sensibilitatea românească. Nici nouă, românilor greco-catolici, nu ni s-au restituit bunurile confiscate. Nu ar trebui să apară între români şi maghiari un sentiment de frustrare. Cu Mircea Dinescu sunt în relaţii bune, dar nu ne-am mai văzut de zeci de ani. Cu Ion Caramitru m-am văzut ceva mai des, pentru că este regalist, ca şi mine.

Rep.: Ce recompense materiale aţi dobândit până acum pentru suferinţa îndurata în anii comunismului?

D.C.: Bunuri materiale nu am primit. Unele personalităţi publice au încercat să mă ajute în fel şi chip. Dar am refuzat de fiecare dată, pentru că nu este normal ca eu să beneficiez de ceva şi alţii nu, în condiţiile faptului că toţi am îndurat aceeaşi suferinţă. Am primit, în schimb, recunoştinţa spirituală.

Steaua României În Grad De Mare Cruce, această medalie fiind distincţia cea mai mare pe care o poate primi un cetăţean român. Legiunea de Onoare, distincţie primită din partea preşedintelui Jacques Chirac prin intermediul Ambasadei Franţei la Bucureşti. Steaua de Merit a Ungariei din partea fostului preşedinte ungur Madl şi, nu în ultimul rând, Diploma de Golan nr.1, primită în timpul evenimentelor din Piaţa Universităţii. Pe vremea comunismului am mai primit premiul Thorol Rafto din partea Norvegiei. Dar am auzit de acest lucru la postul de radio Europa Libera, pe care-l ascultam cu religiozitate.

Păzită de securişti cu ”chipiul alb”

Doina Cornea s-a născut în 30 mai 1929 la Braşov şi a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii ”Babeş-Bolyai” (UBB) Cluj-Napoca, unde a şi predat.

Stabilită în oraşul de pe Someş, nemulţumită de regimul comunist, la începutul anilor ’80, Doina Cornea a început să trimită scrisori de protest, peste 30 la număr, la Radio Europa Liberă şi ziarelor din Vest, în care denunţa “sistematizarea” satelor româneşti, dărâmarea bisericilor şi politica dusă de Ceauşescu. Acest fapt a atras mânia dictatorului. Securitatea i-a pus pază la casă, iar securiştii au chemat-o la interogatoriu în celebrele beciuri în care au şi bătut-o.

”Doi ani mi-au stat în poartă, ziua şi noaptea. Nu securiştii – au pus miliţienii de la circulaţie, cu chipiu alb, ca lumea sau străinii să nu vadă că sunt păzită. Şi ăştia, de la circulaţie, m-au bătut de câteva ori”, îşi amintea Doina Cornea într-un interviu.

Pentru curajul de a se opune regimului, a fost dată afară din facultate. A avut noroc, totuşi, că nu a păţit ceva mai grav, cu fiica ei, Ariadna, fugită în Franţa, şi care, de departe, veghea ca mamei sale să nu-i însceneze securiştii vreun „accident”.

În noiembrie 1987, în timpul revoltei de la Braşov, a răspândit peste 150 de manifeste de solidaritate, împreună cu fiul ei, Leontin, gest care s-a soldat cu închiderea ei în închisoare timp de două luni, demers urmat de arestul la domiciliu.

Eliberarea a venit în 21 Decembrie 1989, când protestarii contra regimului comunist au ajuns la casa sa situată pe strada Alba Iulia din Cluj-Napoca şi au luat-o pe Cornea pentru a participa la manifestaţia împotriva lui Nicolae Ceauşescu deşia în stradă se trăgea. După victoria Revoluţiei, de la Bucureşti, a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN), organism din care a demisionat, însă, după numai o lună, în ianuarie 1990, nefiind de acord cu transformarea acestuia în partid politic.

A publicat la începutul anilor ’90 volumul „Puterea fragilităţii”, reeditat în anul 2006 de Editura Humanitas, în care apar scrisorile sale deschise adresate lui Nicolae Ceauşescu, dar şi scrisoarea adresată muncitorilor din Braşov, după revolta de la „Tractorul” din 1987. De asemenea, a tradus din franceză mai multe cărţi de Mircea Eliade şi Vladimir Ghika.