Cu groază îmi reamintesc cum românii, şi nu numai, foloseau căi de-a dreptul incredibile pentru a evada din infernul comunist. Eu personal, autorul acestui articol, am căutat libertatea şi lumea liberă, făcând un gest fără precedent şi nemaipomenit, de a evada din lagărul comunist. Am făcut-o şi nu oricum, nu cu călăuză pe frontieră, nu înot, nu cu tubul de oxigen, nu cu bărcuţa, nu cu colacul din gumă gonflabilă, nu cu diverse vaporaşe de pasageri care navigau în zona clisurii Dunării, nu cu yaht-ul Dictatorului Ceauşescu, cum des s-a lăsat să se înţeleagă, ci cu un vapor de 320 m lungime, mineralierul Uricani, eu fiind Comandantul navei, cu care îmi doream să ajung la Istanbul, exact în ziua în care Dicatorul trebuia să fie reales în funcţia de Preşedinte. Nu am avut şansa să ajung şi chiar dacă personal m-am întors, o asemenea faptă de trădare a comunismului şi de protest împotriva sclaviei în care era ţinut poporul român, am fost condamnat de două ori la moarte, fiind dus de două ori în faţa plutonului de execuţie.
Din fericire eu am supravieţuit gulagului comunist, terorii şi linşajului statului totalitar şi dictatorial din Europa de Est, în timp ce foarte mulţi au plecat în lumea celor drepţi, pierzându-şi vieţile prin graniţele de netrecut, în încercarea disperată de a trăi într-o lume liberă şi democrată. Cine îşi mai aduce aminte de toţi cei care au ignorat autorităţile autoritare, au sfidat moartea şi au învins frica şi teroarea, ducând în final la căderea cortinei de fier şi desfiinţarea unui sistem de administrare falimentar, găunos, inuman, ilegal şi criminal. Sunt tot mai puţini cei care încă îi mai comemorează pe aceşti eroi ai acelor timpuri, de care îşi aduc aminte doar familiile care şi-au pierdut copiii al căror zbor spre libertate a fost curmat atât de brutal.
Sunt sigur că toţi cei care nu au uitat de acele vremuri, şi nu numai, chiar dacă au trecut 25 de ani de la căderea comunismului, sunt cuprinşi de un fior lăuntic atunci când văd valurile zilnice de refugiaţi proveniţi din ţări unde viaţa nu le mai este sigură, unde trăiesc printre schijele unor războaie civile, nedrepte, prin apariţia unui aşa-zis stat terorist ISIS, care foloseşte cele mai halucinante tehnici de teroare în masă.
Ceas de ceas urmărim cu sufletul la gură încercările UE de a găsi soluţii la această situaţie gravă, în contextul în care Europa se confruntă cu un val de imigranţi, se sufocă şi înţelegem acest lucru după ce vedem imagini terifiante pe toate canalurile de televiziune, cu bătrâni bolnavi sau mai grav, operaţi pe cord, familii cu mulţi copii minori, femei însărcinate, copii nou-născuţi, alăptaţi de mame pe marginea unei căi ferate sau într-un cort improvizat, tineri, fete şi băieţi, care au renunţat la şcoală, la familie, în drumul lor disperat de a fugi din calea războiului şi sărăciei, fără surse de subzistenţă, epuizaţi de propriile energii, vin pe orice cale în Europa – leagănul democraţiei şi al respectării drepturilor omului. Zeci de mii de imigranţi, înfruntând orice risc pe mare, cu tot felul de ambarcaţiuni improvizate sau barcaze care, supraîncărcate cu emigrați, de cele mai multe ori se scufundă, producând moarte colectivă prin înec. Cei mai norocoşi, ajung în Europa mult râvnită şi dorită, dar sunt opriţi de bastoanele şi gazele lacrimogene ale poliţiştilor de frontieră din unele ţări unde ajung, de gardurile de sârmă ghimpată sau zidurile ridicate de autorităţile Europene ca măsuri de protecţie în faţa „invadatorilor”! Cu certitudine ne aflăm în faţa celei mai grave crize umanitare după al doilea război mondial şi până la căderea zidului Berlinului, o provocare pentru liniştea şi prosperitatea Europei în general, şi a Uniunii Europene în special, care epatează în atitudini prodemocrate şi pro-drepturile fundamentale ale omului, de care fiecare stat democrat face caz când are ocazie.
Tragediile şi dramele umane vor continua zilnic dacă Europa nu îşi asumă această responsabilitate, este drept, deloc uşoară.
(Va urma)
Analist politic
Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI
