Egiptul în pragul războiului civil

Uciderea a 51 de demonstranţi pro-Morsi, luni, 8 iulie 2013, la Cairo, atacurile permanente ale islamiştilor asupra forţelor de ordine în Peninsula Sinai, confruntările între adepţii Fraţilor musulmani şi ai fostului preşedinte Morsi, pe de o parte, şi a celor care sunt împotriva lor, pe de altă parte, creează o stare de tensiune în Orient, cu implicaţii pe plan mondial. Egiptul, în timpul lui Mubarak, era considerat ca o zonă de stabilitate, dar acum situaţia pare scăpată de sub control. Cei care în conflictul deschis în timpul preşedintelui Mubarak au fost împreună, acum sunt despărţiţi, respectiv conflictul dintre cele două tabere, islamişti şi forţele preponderent laice, dovedite şi de faptul că greu se alcătuieşte un nou guvern. Se demonstrează indubitabil o instabilitate în creştere. Astfel, adversarii loviturii de stat militare, eu aşa îi spun, şi nu folosesc eufemisme ca Departamentul de Stat american, cheamă deschis la un război civil.

Nu contestă nimeni că Morsi a fost ales preşedintele ţării în mod democratic în cadrul unor alegeri organizate de armată în mod corect. Preşedintele Morsi, pe plan extern, s-a dovedit prudent, chiar dacă era reprezentantul unor forţe islamice. A căutat să menţină relaţii bune atât cu Statele Unite, cât şi cu Europa de Vest. Guvernul care s-a format în timpul lui Morsi, însă, a promovat măsuri de islamizare, nu chiar foarte accentuate, dar care atentau la principiul laic al separării statului de religie. Marea dramă nu a fost această accentuată orientare religioasă a puterii, ci scăderea dramatică a nivelului de trai. De la un dolar pe zi pe cap de locuitor, venitul înregistrat în timpul lui Mubarak, în momentul de faţă acesta este de numai 25 de cenţi. Se întrerup frecvent curentul electric şi aprovizionarea cu apă curentă din cauza situaţiei economice precare. Prăbuşirea turismului extern a determinat un şomaj şi mai accentuat, iar investiţiile străine în această ultimă perioadă s-au apropiat de cifra 0.

Din aceste perspective, căderea regimului Morsi a avut, în principal, cauze economice, celelalte fiind secundare.

Nici actuala putere anti-Morsi, instalată de militari, nu are multe şanse să îmbunătăţească nivelul de trai, dacă pentru majoritatea egiptenilor principala ocupaţie este să facă demonstraţii, mai mult sau mai puţin violente. Este axiomatic că valoarea se creează prin muncă, şi nu prin mitinguri fără de sfârşit.

Întrucât înlăturarea lui Morsi de la preşedinţie nu s-a făcut prin alegeri, dacă s-ar respecta regulile democratice, americanii ar trebui să suspende ajutorul militar, care este de peste un miliard de dolari anual. Această măsură, dacă s-ar lua, ar slăbi statul, oricum vulnerabil. Până la viitoarele alegeri, legislative şi prezidenţiale, şi până la referendumul asupra noii Constituţii, situaţia social-economică are şanse de a se agrava şi, dacă se vor număra corect voturile, s-ar putea să avem surprize, deoarece Fraţii musulmani sunt o forţă care are adeziunea a cel puţin jumătate din locuitorii ţării de pe Nil. Ajutorul masiv promis Egiptului de ţările arabe bogate, printre care Arabia Saudită, ar mai putea îndrepta lucrurile.

Într-o recentă vizită a preşedintelui Franţei Francois Hollande în Tunisia, acesta a declarat că Islamul şi democraţia nu sunt incompatibile. Actuala putere de la Tunis, rezultată din alegeri democratice, este una islamică, dar în varianta soft, aşa că situaţia de acolo este aproape singulară. Înainte, atât Burghiba, cât şi succesorul Ben Ali au menţinut ferm caracterul laic al statului tunisian. Elevii, atât băieţii, cât şi fetele, nu aveau voie să meargă la şcoală în veşminte tradiţionale. S-a schimbat şi acolo situaţia de când dictatorul Ben Ali a fost înlăturat. Ca unul ce am trăit mai bine de doi ani într-o ţară arabă şi cunosc cât de cât mentalităţile din lumea musulmană, am îndoieli dacă afirmaţia preşedintelui Franţei se va confirma pe termen scurt. Tunisia este, totuşi, o ţară mică şi, din acest punct de vedere, nerelevantă. Pretutindeni în ultima vreme Islamul şi-a pus amprenta în ţările musulmane. Vă rog să observaţi la TV că multe din femeile care au demonstrat împotriva puterii religioase de la Cairo aveau, totuşi, capul acoperit, iar soţia premierului Erdogan din Turcia se prezintă în public numai în aceeaşi manieră, deşi fondatorul Turciei moderne, Kemal Ataturk, nu a permis comportamente de acest gen. Pentru acest val de islamism de vină este şi corupţia totală a clasei politice laice. Să nu uităm că Fraţii musulmani, cel puţin cât erau în opoziţie, au finanţat proiecte sociale majore, au construit spitale, aziluri pentru persoanele în vârstă şi altele asemănătoare. De aceea, pentru cei săraci, Coranul şi perceptele acestuia au adeziunea puternică a defavorizaţilor sorţii. Revolta arabă a adus mai multă dezordine şi involuţie democratică decât realizarea idealurilurilor care i-au animat pe cei care au răsturnat regimurile autocrate. Dacă situaţia în Egipt în următoarele şase luni nu se linişteşte cât de cât, pacea este ameninţată semnificativ nu numai în Orientul mijlociu, ci pretutindeni. Un război civil în ţara peste care trece Canalul Suez va perturba extrem de negativ aprovizionarea de petrol atât pentru Europa, cât şi pentru America. România, care de bine şi de rău face parte din Occident, spre regretul unora ca prelatul Pimen din Moldova, nu are cum să scape de reverberaţiile negative ale crizei din ţara piramidelor. Despre aceasta ştim că este un loc care are o civilizaţie cu o vechime milenară, iar semnele acelor vremuri de glorie se văd şi în ziua de astăzi. Poporul de acolo merită o soartă mai bună.

Adrian Man

11.07.2013