Erou anticomunist al României, în vârstă de 88 de ani, batjocorit pe faţă de Primăria lui Boc!

Traian Merca  este un moţ vajnic din comuna Săcuieu, ajuns la 88 de ani, al cărui destin impresionează prin suferinţele îndurate de către acesta în şase ani de închisori comuniste şi Deltă. Acest fapt îi lasă însă impasibili pe cei de la Poliţia comunitară clujeană, care-i aplică amenzi pentru parcat ilegal, ignorând un decret al Guvernului privind dreptul foştilor deţinuţi politici de a parca gratuit în dreptul propriei locuinţe. Ba mai mult, îl tot cheamă la „interviu”, invocând o hotărâre dată de consilierii locali, şi-i transmite să beneficieze de efectele legii în Mănăştur, deşi omul, bolnav, abia se mai mişcă şi locuieşte în centrul Clujului!  

„Am refuzat să particip la colectivizare şi să intru în P.C.R.”

Bărbatul ne aşteaptă cu poarta desferecată a curţii sale, de pe strada Cotită, aflată în buricul târgului. În faţa porţii sale tronează o Dacie arhaică, având lipită pe parbriz o „marcă” prin care dovedeşte că deşi beneficiază de gratuitate, ca fost deţinut politic – sătul de amenzile şi tracasării poliţiştilor comunitari, aflaţi permanent la pândă pentru amenzi – şi-a plătit până la urmă parcarea din propria lui pensie. Dar, pentru că venisem pentru a-i afla povestea vieţii, amânăm această discuţie pentru ceva mai târziu şi ne instalăm, comozi, în bucătărie. Abia după ce aduce un maldăr de fotografii şi documente, acesta – dascăl de formaţie – îşi începe, metodic, relatarea: „Am avut şase fraţi – două fete şi patru băieţi – iar şcoala mi-am început-o la Vişag, comuna Săcuieu astfel că de mic parcurgeam cei 3,5 km, cu traista în spate, de acasă până la şcoală. Satul Vişag era împărţit atunci în două, după Dictatul de la Viena: o parte se afla sub ocupaţia horthystă şi cealaltă se afla la români. S-au atacat de 245 de ori între ei pe parcursul războiului – deci vă daţi seama că nu era linişte deloc pe frontieră. Din fericire, noi, familia noastră eram ceva mai feriţi fiindcă locuiam pe un deal situat deasupra satului, aşa că n-am fost expuşi. O singură dată am nimerit între horthyşti, dincolo de graniţă şi grănicerii m-au dus urgent la pichet – dar m-a salvat o mătuşă, zicându-le în maghiară că m-am rătăcit cu vitele şi nu-s vinovat de activităţi subversive. După plecarea frontului spre Ungaria s-a anunţat prin sat că s-a deschis, în decembrie, 1944,  Şcoala Pedagogică de la Cluj, aşa că părinţii m-au înscris acolo şi în anul 1951 am absolvit-o. La şcoală a fost destul de greu, fiindcă trebuia să ne baricadăm mereu, aprovizionaţi cu rezerve de hrană şi apă de teama atacurilor muncitorilor de la „Janos Herbak”, viitoarea „Clujana”, care ne urau de moarte şi după cum ştiţi îi atacaseră sălbatic, în 1945 şi pe studenţii români din Căminul „Avram Iancu”. Cert e faptul că pe atunci nici nu îndrăzneam să ieşim pe stradă, tocmai de teama acestor muncitori-huligani”. În continuare, după absolvire, în 1951, Traian se înscrie la Şcoala de ofiţeri de transmisiuni, la Sibiu şi o absolvă cu brio în 1953. Apoi, înainte de a-şi intra în „pâine” este poftit într-un „tranzit” la Unitatea militară din Floreşti, unde a prins  moartea lui Stalin. „Toată lumea a fost obligată să ţină trei minute de reculegere în memoria lui”, mărturiseşte el. Apoi, după o şedere scurtă la Iaşi a fost repartizat la U.M. 06742 din Topraisar, judeţul Constanţa. „În 1956 am fost avansat la gradul de locotenent major, exact când au avut loc  evenimentele din Ungaria şi tot atunci se desfăşura la noi, din plin,  colectivizarea agriculturii. M-au trimis cei de la unitate să-i conving pe dobrogeni să intre-n C.A.P., însă eu am refuzat să fac acest lucru. Iar când mi-au cerut să devin membru de partid le-am spus că-s beţiv – deşi nu eram – şi nu doresc să necinstesc uniforma militară şi partidul comunist prin purtările mele. Atunci eram căsătorit cu Margareta Reszler – decedată de cinci ani – învăţătoare în unitate, care se ocupa de alfabetizarea militarilor. Am avut cu ea o fetiţă, acum în vârstă de 61 de ani, care lucrează la Universitatea Tehnică din Iaşi şi a fost recent la mine, la Cluj. M-a îngrijit după ce în februarie al acestui an am avut un atac cerebral”, adaugă el.

„Soţia, obligată să divorţeze de mine”

Transmisionist fiind, avea acasă aparatură performantă cu care recepta emisiunile de la Radio „Europa Liberă”. Este arestat în ianuarie 1957, împreună cu alţi patru camarazi pentru simplul motiv că i-a avertizat pe aceştia cu privire la pericolul de a face parte din armata comunistă, fiindcă în Ungaria militarii erau împuşcaţi pe capete de către contrarevoluţionari. ”Să deschidem ochii, le-am spus. Şi-n urma acestei discuţii: eu, medicul unităţii şi încă trei ofiţeri am fost arestaţi. Pe mine m-au săltat printr-un tertip: doi ofiţeri de securitate au venit la unitate şi au spus că sunt proaspăt angajaţi la noi şi împreună vom merge la Bucureşti. Am mers la Basarabi, la divizie, de acolo la Constanţa, la tren şi apoi am fost reţinut la Bucureşti şi dus la Rahova. În timpul anchetei s-a stabilit că suntem „organizaţie subversivă paramilitară” şi că încercăm să răsturnăm ordinea de drept. Cu toate că le-am spus celor doi ofiţeri care m-au anchetat timp de opt luni, zi şi noapte, că nu înţeleg cum noi, cinci inşi putem să răsturnăm comunismul, când nu aveam nici măcar cum ajunge la Bucureşti. Dar tot m-au condamnat la zece ani, iar pe ceilalţi la pedepse cu termene descrescătoare, ajungând până la şapte ani. Din acel moment n-am mai fost lăsat să iau legătura cu familia şi apoi, aflat în puşcărie, soţia a fost obligată să divorţeze de mine. Dar nu înainte de a fi dată afară din serviciu şi expulzată la Săcuieu, la mama mea, cu fetiţa – de trei luni – în braţe. A trecut biata de ea prin multe chinuri înainte de a divorţa de mine, în 1960: a făcut naveta la o şcoală aflată la 5 km de sat, mergând pe jos până la Rogojelu. Făcea şi ea parte dintr-o familie ai cărei membri refuzaseră să intre în partid şi-n C.A.P., iar din cauza mea am aflat că a fost dat afară din serviciu şi fratele ei. Aşa că până la urmă, femeia şi-a luat lumea în cap şi s-a mutat la părinţi, în Moldova, unde s-a recăsătorit”. După judecată, Traian Merca ajunge la Jilava, unde este ţinut într-un WC  timp de opt ore, fără mâncare şi apă. „Acolo am văzut scrijelite numele a zeci de condamnaţi care trecuseră, ca mine, prin faza respectivă – şi am calculat că era vorba de sute şi mii de ani de condamnări”, adaugă bărbatul. După ce este introdus într-o cameră de triere pentru cinci zile, ajunge în camera 36, unde este încarcerat pentru o perioadă mai mare de un an. Apoi este trimis la Gherla, unde lucrează la fabrica de mobilă ca dulgher, tapiţer, lustruitor de mobilă şi strungar în lemn. Are ghinionul însă ca într-o seară să apară un fost soldat de-al său de la Topraisar, Constantin Ardelean, căruia îi făcuse un mare bine – îl trimisese la şcoala de şoferi. Acesta îi face semn să tacă,  însă, din păcate, colegul acestuia a observat gestul şi a raportat incidentul superiorilor. Urmarea a fost că Traian a fost urgent mutat pe „celular” – după care transferat la Periprava şi apoi la Grind, în Delta Dunării…

În faţa temutului torţionar Ficior

De la Periprava sunt mutaţi rapid la Grind fiindcă trebuia să apară un lot de 4.000 de olteni care refuzaseră să intre în C.A.P.-uri. Rămâne acolo, îndurând uriaşe privaţiuni, până-n 1963, când este eliberat împreună cu toţi deţinuţii politici, după gestul lui Gheorghiu Dej făcut în faţa Occidentului, odată cu întoarcerea sa dintr-o vizită în America. Evocă apoi figura celebrului torţionar Ficior, fostul comandant al coloniei Periprava: „Venea des la noi, călare pe un cal alb şi apoi ne alinia oriunde ne întâlnea, chiar şi pe câmp. Pe care-l prindea la margine de pluton, pe ăla îl bătea de-l rupea. „Clientul” lui preferat era Augustin Neamţu, fratele doctorului Traian Neamţu, fostul preşedinte al Asociaţiei Deţinuţilor Politici Cluj. Pe ăla avea boală. Exact ca şi colonelul Mihalcea de la Gherla şi acest Ficior nu era sănătos dacă nu bătea doi-trei inşi pe zi.” Arată că – în urmă cu trei-patru ani – la procesul lui Ficior, s-au emis de două ori mandate de aducere pe numele său, ca martor al acuzării, dar a refuzat să facă deplasarea la Bucureşti. „N-am vrut să mă duc pentru că sunt în tratament cu injecţii şi le-am spus să mă ducă la proces cu forţa, dar nu garantez că nu mă întorc în coşciug. Şi atunci s-au lăsat păgubaşi.” Se luminează pentru o clipă şi-mi mărturiseşte, cu aerul că mi-ar împărtăşi o mare taină: „Ştiţi, fiind un om foarte credincios, cred că Dumnezeu mi-a dat darul premoniţiei şi în câteva rânduri am visat lucruri care s-au petrecut, apoi, aievea.  Într-o noapte, înainte de a fi transferat la Penitenciarul Gherla mi-a apărut în somn Maica Domnului. Zbura prin văzduh, îmbrăcată cu o haină lungă, prin faţa unei clădiri cu ceas. Am aflat mai târziu că era ceasul de pe frontispiciul închisorii Gherla, pe care eu nu-l văzusem în viaţa mea până atunci. Şi sub piciorul Maicii Domnului se afla un tabel, cu mai mulţi camarazi de la Jilava. Ceasul era oprit la 22:10. Dimineaţa când m-am trezit i-am povestit totul colegului meu de celulă cel mai apropiat sufleteşte, generalul Nicolae Dragomir, fostul ministru al coordonării Ministerului Apărării din timpul lui Antonescu. Ştia doisprezece limbi străine, fusese reprezentantul ţării la Conferinţa de la Paris din 1918 şi era un tip, efectiv, luminat. I-am povestit visul şi i-am spus că împreună cu cei de pe lista aceea vom ajunge la clădirea cu ceasul oprit la orele 22.10. Şi exact aşa s-a şi întâmplat. Un alt vis l-am avut chiar legat de dl. general, care dormea pe ultimul pat, la nivelul patru, deasupra. I-am dat patul meu şi am rămas la „parter” fiindcă sus era mai cald şi generalul era teribil de slăbit  şi suferea mereu de frig. În vis, aşadar mi-a apărut generalul şi a doua zi i l-am povestit: i-am spus că o să plece de aici, deoarece domnia sa mi-a dat ordin să execut o incursiune de recunoaştere, printr-o lizieră, dar l-am refuzat. Aşa că el, personal, a executat incursiunea şi s-a întors după aceea în celula noastră. Trebuie să vă spun că el nu fusese condamnat deocamdată – asta se întâmpla în 1958 – fiindcă abia se întorsese după unsprezece ani de şedere în Siberia, pus la dispoziţia ţării de către sovietici. Iar, culmea, imediat după ce i-am povestit acestuia visul a venit „caraliul” la vizetă şi a întrebat cine-i Dragomir. L-a pus să se bărbierească fiindcă va fi transferat în altă parte.

De acolo l-au dus la Tribunal şi l-au judecat pentru comportări rele avute în zona Odessei. Iar după ce i-au dat  verdictul s-a întors la noi, dar între timp noi am plecat – exact cei de pe lista din vis – la Gherla. De asemenea, tot după un vis al meu i-am spus unui camarad, un avocat din Arad, Căptan Virgil, că va primi curând hârtia de divorţ – şi aşa s-a şi întâmplat. Dar a existat în viaţa mea după eliberare şi un vis extrem de norocos, care m-a scos dintr-o situaţie grea financiară şi m-a ajutat să mă mut – desigur şi cu contribuţia celei de-a doua soţii – în casa în care ne aflăm: am visat cifrele norocoase la Pronoexpres şi punându-le pe bilet, am câştigat o Dacie 1100. Până atunci am stat într-un subsol igrasios, pe Pavlov, neluaţi în seamă de nimeni şi doar câştigul respectiv şi faptul că am reuşit să-i plasez o scrisoare lui Ceauşescu, în 1978, căreia acesta i-a dat curs, m-au ajutat să mă redresez şi viaţa mea să ia un alt făgaş. Cât despre a doua soţie a mea, Verona, pot să vă spun că a fost asistentă medicală la spitalul studenţesc şi a murit în urmă cu trei ani, după o suferinţă îngrozitoare de şapte ani”.

Primăria lui Boc îi „desăvârşeşte” chinurile

După eliberare, în 1963, în buletinul său scria „are dreptul de a fi angajat în câmpul muncii”, dar acel lucru era doar pe hârtie astfel că şi-a găsit un loc de muncă numai pe şantier, ca muncitor necalificat, fiindcă Inspectoratul Şcolar nu i-a permis să funcţioneze nicio secundă ca dascăl, meseria pentru care se pregătise. A lucrat aşadar ca zidar, geamgiu, dulgher, fierar betonist dar şi muncitor la „Spicul” (Fabrica de biscuiţi) apoi la depozitul de combustibil, la depozitul de lemne de foc şi cărbuni, pe post de merceolog. S-a pensionat, în fine în anul 1990 de la secţia de panificaţie din Baciu. Intervine din nou, supărat-foc: „Acuma am un necaz mare: nu reuşesc să obţin un loc gratuit de parcare la domiciliu, conform Decretului 118 şi a Legii nr. 27 din 1994, pe motiv că nu se mai atribuie gratis astfel de locuri foştilor deţinuţi – deşi sunt singurul care locuieşte în zona centrală. Mi s-a spus că pot beneficia doar în zona II, adică prin Mănăştur, dacă doresc, fiindcă o hotărâre a Consiliului local a anulat legile statului. Ba, mai mult, în timp ce aşteptam răspuns la contestaţia mea, după ce mi-am luat bilet gratuit pentru zona II, a venit o hârtie de la Poliţia locală în care am fost anunţat că mi s-a dat şi amendă, fiind somat, totodată, să mă prezint de urgenţă la ei. Asta, bătaie de joc la adresa noastră, a celor care am suferit atât şi am vrut să facem ceva pentru ţara asta”!