Ev Mediu românesc! Elevii din Rogojelu, obligaţi să parcurgă zilnic 12 kilometri, între casă şi şcoală!

Situaţia elevilor şi copiilor de grădiniţă din cătunul Modoneşti, localitatea Rogojelu, comuna Săcuieu, pare a fi fără ieşire. Totul, după ce primăria şi consiliul local nu au găsit soluţia pentru a rezolva transportul dus-întors, de circa 12 kilometri, al acestora până la şcoala din sat.  Noul primar, originar din cătunul respectiv, susţine că nu poate asigura prin metode legale transportul deoarece nicio firmă nu vine pe drumurile aflate sub orice critică, pentru suma alocată de către consiliul local, de 2.000 de lei – iar el nu se încumetă s-o rezolve prin metode mai puţin “ortodoxe”, aşa cum a făcut-o predecesorul său. În acelaşi timp, de teama câinilor ciobăneşti şi a animalelor sălbatice – care abundă în zonă – părinţii copiilor ameninţă că nu-i vor lăsa pe micuţi să mai frecventeze şcoala în acest an…

„Anul trecut mi-au atacat fiul câinii ciobanilor”

Pe un drum incredibil de prost, cu bolovani uriaşi şi pietriş, înaintăm cu viteza melcului pe drumul care leagă satul Rogojelu de cătunul Modoneşti, atenţi la fiecare metru să nu ne avariem maşina. Îl întâlnim pe reprezentantul SC Electrica SA, pe care-l întrebăm de adresa omului care ne chemase. În mod suspect acesta ne abureşte zicându-ne că nu-l cunoaşte, deşi am aflat ulterior că citeşte contoarele în sat de ani de zile… Mirosise probabil că e vorba de ceva anchetă şi omul şi-a zis să ne deruteze un pic, aşa ca să simţim că avem în faţa noastră o adevărată autoritate a locului. Aşa că ajungem – după o orbecăială de lungi minute prin ceaţa densă – la marginea cătunului, unde ne aşteaptă, în frigul toamnei, câteva mame şi copiii lor. Înţelegem, după privirea lor disperată, că  treaba este extrem de serioasă. Sparge tăcerea Melania Popa, mamă a trei copii – de 23, 16 şi 8 ani: „Necazul meu e cu copilul de opt ani – cel de 16 fiind la şcoală la Cluj – pentru că are de parcurs cam 6 kilometri zilnic, 12 dus-întors, de acasă şi până la şcoala din sat. Anul trecut a fost un microbuz care-i ducea şi-i aducea pe copii la şcoala gimnazială, dar acum acest lucru a fost sistat. Distanţa e foarte mare şi pericolul, de asemenea.

Sunt peste tot câinii ciobanilor, foarte răi şi mai ales lupii şi porcii mistreţi”. Intervine cu o completare  în discuţie mama altui copil, Viorica Ciota, o femeie din sat în vârstă de 47 de ani: ” Iarna vine aici, la noi, un localnic cu multe oi şi cu vreo şase-şapte câini. Cea mai mare problemă sunt câinii lui, dar şi ai altui cioban care are stână pe traseul copiilor. Trebuie să vă spun că până şi când aveam microbuz vechiul şofer ne suna din timp ca să venim înaintea copiilor, să nu le facă rău câinii. Dacă ne-am plâns, o zis mama proprietarului că ei nu-i pasă, fiindcă oile lor sunt în câmp şi n-au nicio legătură cu satul. Într-o zi cu vreme bună l-am lăsat pe Mădălin, băiatul meu de 8 ani să meargă singur la microbuz.  Am zis totuşi că vin să-l văd ce face. L-am găsit fugind pe drum şi cu câinii după el, cât pe ce să-l înşface. Un minut dacă întârziam se petrecea un dezastru. Ne-am plâns la poliţie şi ei mi-au comunicat că nu pot face nimic până ce nu-i muşcat cineva.

Ori, cum să-i lăsăm la iarnă pe copii să meargă pe jos când era cât pe ce să-l muşte pe al meu chiar în faţa microbuzului? Plus că în urmă cu câţiva ani doi bărbaţi, un tată şi fiul său au fost atacaţi de o turmă de mistreţi, animale care fac ravagii aproape în fiecare noapte în cătunul nostru”… Explică mai departe că pentru a ajunge la timp la şcoala din Rogojelu, cei unsprezece copii din cătun – de grădiniţă, şcoală primară şi de gimnaziu – ar trebui să se trezească la ora 6 şi la 7 să pornească spre şcoală, ca să fie acolo pe 8.30. Precizează de asemenea că şi ieri, cei cinci băieţi mai mari – care au anul viitor evaluare naţională şi nu-şi permit să lipsească de la şcoală, chiar cu preţul unui efort ieşit din comun – au ajuns acasă, de la şcoală, doar la ora 5 după-amiază.  O altă femeie din cătun, mamă la rândul său, adaugă: „Luni, când s-a deschis şcoala, dl. primar, fiu al cătunului nostru ne-a promis că ne dă microbuz în săptămâna care începe, dar după cum se vede suntem deja în a doua săptămână când copiii mici nu merg la şcoală. Ne tot spune că şi el a mers pe jos la şcoală, însă casa lui e la nici o jumătate de kilometru de şcoală, nu ca ale noastre la şase sau chiar opt”!

„Până şi salvarea urcă permanent la un om care face dializă”!

Între timp apare, pe jos, acelaşi reprezentant al SC Electrica SA. Se salută familiar cu toată lumea, cu o superioritate evidentă, de vechil – şi continuă să ne pună mici piedici, făcând glume proaste în momentul când ne luăm interviurile şi încercăm să ne facem documentarea asupra temei propuse. Se deplasează de acolo doar în momentul în care îl ameninţăm că o să-l reclamăm la „comenduire” pentru atitudinea lui, fiindcă n-am parcurs atâta amar de drum, de la Cluj-Napoca, numai ca să fim expuşi băşcăliei lui. După mica noastră confruntare cu cititorul de contoare, oamenii se mai relaxează şi-şi continuă mărturisirile tulburătoare. Unul dintre ei arată că atunci când întreabă autorităţile – culmea, primarul şi un consilier fiind chiar din cătunul Modoneşti, iar viceprimarul şi contabila din localitatea Rogojelu – li se răspunde că s-au „domnit” şi aşteaptă să li se pună la dispoziţie microbuz până şi pentru biserică. Intervine din nou Viorica Ciota: „Acuma ne-or zis să semnăm noi, părinţii, pe proprie răspundere că nu-s în regulă maşinile cu care se deplasează uneori copiii şi ei nu-şi iau nicio răspundere dacă se întâmplă ceva pe drum. Pentru omul de anul trecut semnăm, dar văd că se întâmplă ceva, e o rivalitate între ei, de nu i se dă voie să ne transporte copiii cu microbuzul lui”. Melania Popa mai are şi ea două fraze de adăugat: ” Vine curând zăpada, care va fi de înălţimea unui om  şi nu ştiu cum se va descurca Primăria, fiindcă utilajul lor e stricat. Anul trecut s-au desfăcut bine drumurile, dar anul acesta, zău, nu ştiu cum o vor mai face”. Intervine, timid şi Mariana Cordoş, mama unui elev de clasa a opta: „Al meu, Valentin, n-are încotro şi trebuie să meargă la şcoală – are examen la anul. Aşa că riscă în fiecare zi, mai ales că umblă prin pădure cel puţin 20 de minute şi de acasă până la şcoala din Rogojelu sunt nu mai puţin de 8 kilometri – numai drumul – şi la fel şi venitul înapoi. Iarna, când zăpada e mare, noi îi facem cale cu lopata ca să poată să ajungă la şcoală”. Ajungem în Dâmbul Calmii, locul unde în fiecare noapte se colectează laptele. O săteancă, pe care dorim s-o fotografiem, fuge de noi, înspăimântată: „Mă tem că dacă mă fotografiaţi, ăştia nu ne mai colectează laptele, că poate cred că ne plângem că vin la noi numai noaptea – şi de banii ăştia, puţini câţi sunt depindem cu toţii”! Aflăm cu acest prilej că aproape fiecare familie din cătun deţine între cinci şi zece vaci iar vânzarea laptelui e principala lor sursă de venit. „Şi aşa, aici, e bine, n-avem de ce să ne plângem, fiindcă pe vremea comunismului trebuia să mergem câţiva kilometri până în vale, acolo unde ni-l colectau”, adaugă o altă femeie. Îşi face apariţia şi Nelu Cordoş, consilier local, care locuieşte la rândul său în cătun. „S-a discutata treaba asta, că sunt unsprezece copii în partea asta. De aici nu s-o găsit microbuz particular şi durează. Dacă nu-şi pot duce copiii e de rău. Acum e toamnă, vine curând şi iarna  şi pentru că oamenii s-or rărit copiii merg şi prin pădure şi nu-i deloc uşor pentru ei”, mărturiseşte acesta.  Zărim o nouă figură care urcă, poticnit, dealul. Este Ana Potra, o femeie în vârstă de 66 de ani, care se prezintă şi ea, în fiecare noapte, să predea laptele la Dâmbul Calmii. Arată aceasta, referindu-se la lipsa unui mijloc de transport pentru elevi: „Eu, copilă fiind nu am avut probleme din acest punct de vedere, asta pentru că tatăl meu, care era primar a pus la dispoziţie casa noastră pentru a funcţiona ca şcoală. Aşa mi-am făcut şi eu şcoala primară, în urmă cu 60 de ani. Aici au învăţat şi părinţii tuturor celor care se află acum de faţă cu noi. Abia mai târziu tata a început, împreună cu oamenii, ridicarea şcolii cu clasele I-IV, din cătun, clădire astăzi părăsită datorită lipsei de copii”… Revine aceeaşi Ciota, pe tema lipsei microbuzului: „Vă spunem toate astea, nu ca să-i criticăm pe cei aleşi de noi, ci doar ca să se facă ceva şi să se îndrepte lucrurile. Chiar şi pe dl. primar l-am ales cu drag, fiind de la noi din cătun, dar de la o vreme ne ia mai degrabă la mişto şi toate demersurile noastre s-au împotmolit în nişte chichiţe referitoare la legalitate, lucruri pe care însă fostul primar a ştiut să le rezolve”. Ne luăm rămas bun de la oameni, fiindcă ceea ce trebuia să aflăm ni s-a transmis – iar frigul începe să fie din ce în ce mai pătrunzător.  Le promitem că următoarea destinaţie va fi Primăria Săcieu, pentru a vedea care-i situaţia prin prisma d-lui primar  Gheorghe Cuc şi să îi transmitem mesajul lor disperat. Apoi o luăm cu noi, ca să o transportăm până-n comună, la Poştă,  pe d-na Ciota. Pe drum, aceasta ne mai prezintă un aspect în momentul în care trecem pe lângă o gospodărie: „Aici în casa asta, aflată la 50 de metri de noi locuieşte un om care face dializă la Cluj şi până şi salvarea vine de trei ori pe săptămână – şi de fiecare dată îl duce dimineaţa şi-l aduce seara – şi, uite, oamenii ăştia nu-s în stare să rezolve un mijloc de transport pentru copii”! Coborâm panta abruptă, pe drumul aproape impracticabil până dăm, în sfârşit, de asfalt.

Ajunşi în perimetrul comunei, oprim pentru o clipă uimiţi de un lucru aproape incredibil : observăm că o uliţă care dă în strada principală are denumirea de nici mai mult, nici mai puţin decât strada EUROPA! Luasem din nou cu noi – după vizita făcută primarului Gheorghe Cuc –  de data aceasta din centrul comunei, ca să o ducem până la Cluj-Napoca, pe o tânără absolventă de facultate, fiică a satului. Neştiind cine a avut „geniala” idee  – vechea conducere a comunei, un membru de consiliu sau pur şi simplu a unui sătean oarecare, cel care a montat plăcuţa respectivă – pasagera noastră o cataloghează astfel, râzând: „Precis omul care a botezat strada e un idiot sau fost  rupt de beat în momentul când i-a căşunat ideea stupidă să plaseze o astfel de tăbliţă la intrarea pe o uliţă din reşedinţa de comună”.

Gheorghe Cuc, primarul comunei Săcuieu: În primul rând, distanţa între cătun şi școala din sat este de maxim 4,3 km, nu 6 cum susţin sătenii, pentru că avem măsurate acele drumuri pentru un proiect. Apoi, în privinţa microbuzului cerut de către aceştia nu avem cum să ne adresăm Inspectoratului Şcolar Judeţean, pentru că microbuz se acordă doar pentru transportul elevilor dintr-o localitate în alta şi aici vorbim de aceeaşi localitate.  Avem aprobat microbuz nou, sosit din 2015, pentru transportul elevilor din Vişagu în Săcuieu. Problema la Rogojelu e în felul următor: eu fiind de acolo am încercat să menţin şcoala în sat – deşi Inspectoratul cere comasarea şcolilor, pentru o mai bună educaţie. Timp de un an un om din localitate a asigurat transportul – însă nelegal, pe răspunderea fostului primar – dar eu nu pot repeta acest lucru, deoarece omul nu are documentaţiile necesare transportului copiilor. Eu lucrez cu bani publici şi trebuie să fac lucrurile legal. La suma de 2.000 de lei, aprobată de către consiliul local nu am reuşit până-n prezent să găsesc o firmă autorizată care să asigure transportul acestor copii, dată fiind situaţia localităţii şi a stării drumurilor. Încercăm în cel mai scurt timp să găsim o modalitate legală de a-i transporta. Am încercat şi printr-un învăţător din zonă dar nu am reuşit să asigurăm continuitatea transportului copiilor prin domnia sa. Omeneşte vorbind, de când e lumea tot aşa au circulat copiii, aşa am mers şi eu la şcoală când am fost copil – iar dacă vor neapărat să rezolve acest lucru singura formă ar fi să se pună în legalitate o persoană din sat. Orice persoană e binevenită, chiar şi cea de anul trecut – dar nu putem noi să-i plătim documentaţia necesară pentru a intra în legalitate”.