„Figaro” de Cluj! Povestea frizerului care l-a bărbierit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi întreaga elită comunistă

În frizeria înfiinţată chiar în gospodăria sa din cartierul clujean Gruia, Gelu Moldovan mărturiseşte cu mândrie că e primul român neaoş care a reuşit în anii `60 să pătrundă în breasla frizerilor de etnie maghiară, cei care ocupau majoritatea locurilor din comerţ şi servicii. Nu dezminte ce se spune îndeobşte despre frizeri fiindcă şi el este  un mare povestitor, un „ştie-tot”, un  „Figaro”. Arată că în cei peste 50 de ani de activitate, la vârsta de 15 ani, când era proaspăt absolvent de şcoală profesională şi muncea deja în frizeria gării Cluj s-a trezit în faţă cu însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedintele de atunci al ţării. Acesta venise cu trenul, fără gărzi de corp şi intrase la un bărbierit, ca un om de rând.

“Am fost şi-am rămas povestitor”

Încă de la începutul discuţiei noastre, bărbatul în vârstă de 68 de ani mărturiseşte că după pensionarea lui, care s-a petrecut în urmă cu trei ani, a tot cheltuit pentru a-şi pune la punct frizeria pe care şi-a deschis-o în propria gospodărie, la dorinţa expresă a soţiei sale. Dar, din păcate, aceasta s-a stins exact în seara de Crăciun a anului trecut, astfel că omului i-a pierit de atunci orice ambiţie în viaţă. Mărturiseşte acesta, cu sinceritate: “Din clipa aceea nu mai fac nimic, parcă mi-au fost tăiate aripile. Ţin doar “lună” frizeria şi stau aici, singur, cu amintirile mele, ore şi zile în şir. Îi mai tund pe unii cunoscuţi şi pe vechii frizeri ai Clujului – doar vreo doi care sunt mai în vârstă decât mine – şi trag din ce în ce mai des câte o duşcă. Înainte nu beam nimic, iar unitatea unde am lucrat, neîntrerupt, timp de cincizeci de ani – şi doar şef ,treizeci – lângă “Sora”, era poreclită “batalion disciplinar” pentru că la mine erau trimişi pentru reeducare toţi frizerii beţivi din Cluj “. Adaugă apoi, încercând parcă să se autoliniştească:  “Doar povestirile mi-au mai rămas acum, fiindcă sunt şi am rămas un povestitor”. Pe peretele de la intrare tronează tabloul fostului preşedinte al României între anii 1947 – 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru care păstrează o adevărată veneraţie, după o întâmplare pe care o s-o relatăm ceva mai târziu – dar şi o colecţie impresionantă de foehn-uri, multe arhaice, de o mare valoare, care ar face cinste oricărui muzeu cu produse de gen. De asemenea, pe o masă se află, stivuite, mai multe diplome – individuale şi colective – câştigate de către Gelu Moldovan de-a lungul anilor pe la diferite concursuri judeţene sau naţionale. Observă că le studiez îndelung, aşa că omul mă lămureşte: “La început am luat doar locul IV, la faza pe oraş, apoi, după ce m-am perfecţionat, după vreo patru ani am ajuns în finala pe ţară şi până la urmă am luat locul III în 1978, locul II în 1979 şi locul I în 1980. Ehei, ce viaţă am avut atunci: pentru performanţele mele eram detaşat, anual, pe Litoral, la Eforie Nord şi tundeam acolo turiştii”. Se opreşte pentru câteva secunde din povestire, nerăbdător să-mi detalieze etapele parcurse până ce s-a calificat în meserie. Apoi continuă: “Tata era plutonier major la Regimentul 7 Greu, care după întoarcerea din refugiu a fost încartiruit aici, în fosta cazarmă din cartier, unde se află acum turnul paraşutiştilor. Mama era casnică, însă făcea acasă şi un pic de croitorie. Să vă povestesc acum cum am ajuns frizer. Am ajuns absolut din întâmplare: ne-a vizitat într-o zi sora şefului Braţelor de Muncă (n.n. – actualmente I.T.M.) şi maică-mea i-a spus că nu ştie spre ce meserie să mă îndrepte. Ghidat de dl. Păcuraru, şeful de atunci, fratele ei, am urmat cursul de 10 luni, de frizerie. Erau şase locuri, dar eu am fost singurul care a încheiat cursul – fiindcă toţi ceilalţi colegi care s-au înscris l-au abandonat pe parcurs.

Gheorghe Gheorghiu-Dej:“Continuă, fără emoţii”!

Şi aşa am început, la vârsta de 15 ani să muncesc în domeniu, însă nu mi-a fost uşor să pătrund în sânul breslei, dominată atunci în totalitate de maghiari. Dar după ce m-am impus şi mi-am câştigat respectul lor – desigur, am fost nevoit să le învăţ şi limba – am rămas cu mulţi dintre ei prieten nedespărţit, până în ziua de azi. Chiar şi acum eu sunt cel care îi tunde pe cei mai bătrâni frizeri ai oraşului, pe Bekesi, fostul meu coleg, timp de patruzeci de ani, şi pe Ferencz Elemer – şi mai bătrân decât el, trecut binişor de 80. Aşa că bilanţul carierei mele arată astfel: un an am lucrat la secţia nr. 22 de la gară, patru luni în “Haşdeu”, la studenţi şi cincizeci de ani la unitatea aflată vizavi de “Sora”. Pot spune, fără teamă că mă înşel, că sunt cel mai logeviv frizer din România care a activat în acelaşi loc de muncă”.  Apoi, nerăbdător, foindu-se în scaunul de frizer în care luase loc, îşi începe relatarea întâmplării care i-a schimbat cursul vieţii şi l-a făcut – încă de la vârsta de 15 ani – o vedetă în rândul membrilor breslei: “Eram proaspăt calificat şi mă aflam la primul meu loc de muncă, în frizeria din zona gării Cluj. La un moment dat, la ora 7.00 dimineaţa, a intrat un tip relativ în vârstă, însă robust şi sănătos, cu o pălărie în mână. L-am poftit pe scaun şi am văzut după câteva minute cum colegii mei s-au adunat în jurul meu şi mi-au arătat tabloul de pe peretele frizeriei: clientul era chiar preşedintele de atunci al ţării, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Îl bărbierisem deja cam pe jumătate, iar când am realizat despre cine e vorba m-am speriat teribil – eram doar un ţânc – şi mâna a început să-mi tremure. Atunci, preşedintele mi-a prins braţul şi mi-a zis: “Până acum ai lucrat ca lumea. Continuă, fără emoţii”. Am crezut că-mi sare mâna de la loc. L-am terminat de bărbierit, mi-a lăsat şi bacşiş şi mi-a zis să mă duc repede până la preşedintele cooperaţiei şi să-i spun să-l găsească de urgenţă pe Potea, un frizer care-l ascunsese la el acasă pe Gheorghiu-Dej, în perioada când acesta şi partidul comunist se aflau în ilegalitate. Îl ştiam pe bătrân, însă eu nu l-am prins în activitate, fiindcă omul se pensionase între timp, aşa că am făcut rapid ce m-a rugat preşedintele. Cât despre Gheorghiu-Dej – din câte am remarcat cu toţii – acesta venise cu trenul de la Bucureşti, singur-singurel, la vagonul de dormit, fără escortă şi a pornit apoi pe jos spre centrul oraşului, parcurând strada Horea. Am aflat mai târziu că a vrut să-şi vadă realizarea, proaspăt finalizată, fiindcă avusese o mare contribuţie la reconstrucţia ei şi a blocurilor din jur după bombardamentul ucigător al americanilor din anul 1944 care a distrus în totalitate zona gării dar şi alte obiective strategice din oraş. Până şi aici în cartier am numărat, când eram copil, 22 de gropi făcute de către bombele americanilor“.

„Aurelian Andreescu mi-a cântat la nuntă”

Se relaxează din ce în ce mai mult şi mărturiseşte că meseria de frizer i-a oferit multe privilegii în viaţă: venind vremea înrolării, şi-a făcut stagiul militar la Comandamentul Armatei a IV-a, printre generali şi ofiţeri pe care – n-a avut altceva de făcut decât să-i tundă şi să-i bărbierească. Declară Gelu Moldovan, cu mândrie: „Acolo, pot să spun că am tuns toată “crema” armatei române: pe generalii Milea, Dragnea, Topliceanu, Militaru, Ungureanu, Keller, Paraschiv – care ajunsese general la 27 de ani – şi chiar pe Ilie Ceauşescu, secretarul consiliului politic al armatei. De colonei nici nu mai pomenesc, dar în general i-am servit cam pe toţi ofiţerii Comandamentului, 400 la număr, în perioada stagiului militar. Ce să mai spun: clienţi mi-au fost şi fostul prim-secretar Mocuţa, secretarul orăşenesc al P.C.R., Ghiţă Rusu – Dumnezeu să-l odihnească, că bun om a fost”. Îşi aminteşte ceva şi continuă, râzând:  „Am fost singurul şef de unitate, nemembru de partid, însă au reuşit să mă facă membru abia în 1989. Şi asta am făcut-o benevol, drept mulţumire că preşedintele cooperaţiei, Vincze – azi stabilit în Ungaria – a rezolvat o nedreptate care i se făcuse atunci soţiei mele. Ce să mai zic de Tavi Ielceanu, şeful poliţiei şi de colonelul Dumitru Ceacanica de la Bucureşti, care mi-au povestit cum a fost depistat Romulus Vereş, „Omul cu ciocanul”, cu al cărui fiu, tot Romulus, am fost coleg de clasă. De asemenea, să nu uit, am fost coleg de armată şi cu marele Aurelian Andreescu şi acesta, om de mare onoare, m-a cinstit cântând la nunta mea din 1967. Ce să mai zic, în perioada comunistă am fost chemat să-l tund şi pe dl. Juhasz, soţul doamnei Doina Cornea, aflaţi permanent sub observaţie de către miliţie şi securitate, dar vă jur, nimeni dintre miliţieni nu m-a întrebat ce-am vorbit cu ea şi cu soţul ei”. Îmi rotesc privirea prin frizerie şi-l rog să-mi vorbească puţin şi despre fenomenala sa colecţie de ustensile. Acceptă cu bucurie şi după ce ia în mână un foehn din anii `40, începe: „Am şi altele mai vechi, însă acesta, având marca AEG, a constituit obiectul unor negocieri cu nişte străini care au vrut să mi-l cumpere, cu bani buni, însă i-am refuzat. Cu un astfel de foehn lucrau pe timpuri opt oameni într-o frizerie, pe rând – şi tipul acesta de fhoen-uri era confiscat de către comunişti de la vechii meseriaşi care avuseseră înainte de 1944 frizerii. Le-am vândut în schimb, acelor străini, un brici marca „Puma”, contra sumei de 800 de mărci”. Cu o dexteritate uimitoare scoate după aceea, dintr-un sertăraş un alt brici scump, marca WOTAN, poreclit de frizeri “Gemeni”, după gemenii inscripţionaţi pe lamă – un instrument cu o poveste ieşită din comun. “Acest gen de brice veneau gata ştanţate din Germania iar un clujean de-al nostru, Kun Mathias, cel mai celebru tocilar din ţară le făcea minunate, la firma sa”. Îmi arată apoi o maşină de tuns, veche de circa 50 de ani – singurul exemplar, se pare, funcţional existent la această oră în România. Şi, vorbindu-mi de toate aceste minunăţii, chipul frizerului întinereşte brusc.

Bordel în vechiul Cluj cu două neveste

Îl rog să-şi amintească şi niscaiva poveşti mai „zbanghii” auzite sau trăite de el de-a lungul vieţii.  Provocare la care – după o scurtă perioadă de gândire – răspunde, cu aplomb: „Poate cea mai mare umilinţă din viaţa mea am trăit-o chiar aici, acasă la mine, cu mulţi ani în urmă. Eram îmbrăcat în salopetă, aveam ceva lucrări importante de făcut în gospodărie şi pentru această treabă angajasem un tânăr. La un moment dat, ca să-l răsplătesc puţin pentru efortul lui şi văzându-l cam pletos şi cu părul aiurea, am zis să-l tund. L-am aranjat plastic, cu valuri – aşa cum scrie cartea, la care el mi-a spus, la final, după ce mi-a mulţumit: “M-aţi tuns mai bine ca un frizer”. Am rămas perplex, dar până la urmă m-am liniştit şi mi-am explicat cuvintele lui fiindcă mă cunoscuse în calitate de constructor şi instalator, nu ca frizer – fiindcă sunt şi meşter bun de toate muncile”. Râde din nou, vrea să-mi spună ceva însă se opreşte brusc, de parcă ar fi intrat pe un teren interzis. Îl îndemn să povestească dar se blochează din nou. „E prea dură asta”, mărturiseşte el. Nu-l slăbesc deloc şi până la urmă, cu un aer resemnat, începe: „Aveam 10 ani pe atunci şi trăgeam cu urechea la poveştile părinţilor, stând după uşă. Odată am avut acasă doi instalatori, care ne-au făcut nişte lucrări. Astfel, la un pahar, unul dintre cei doi le-a povestit părinţilor mei întâmplarea care i-a determinat pe amândoi să divorţeze, în acelaşi timp. Povestea omul acela că la un moment dat au avut o lucrare în cartierul Dâmbu-Rotund, la casa cu vreo 12 camere a unei bătrâne matroane de bordel – şefă peste 17 „fetiţe” – clandestin, fiindcă noua orânduire interzisese deja prostituţia. I-au făcut pe amândoi curioşi o femeie superbă care a intrat la un moment dat într-una din camere, astfel că bătrâna a simţit că-i rost de niscaiva clienţi. Aşa că i-a momit cu curve, contra muncii gratuite în casa ei, după care le-a oferit celor doi instalatori un album cu fetele sale. Spre marele lor şoc, răsfoindu-l, bărbaţii şi-au găsit tocmai soţiile lor în acel album, fapt care a dus la un divorţ de răsunet în epocă, iar pe cele două curve – prietene nedespărţite – direct la puşcărie. De asemenea, nou prilej pentru de lamentaţie, la băutură, unul dintre ei fiind nevoit acum să-şi crească singur copilul şi să ia pieptiş greutăţile vieţii”.

“Îmi petrec viaţa în frizeria asta goală”

Bărbatul se întristează din nou şi începe să tune şi să fulgere împotriva fostului prim-ministru Emil Boc: “Uitaţi ce-am păţit din cauza tăierii pensiilor de către acesta: am examinat prin 2005, ca expert, un frizer bătrân ca să i se poată mări şi lui pensia – fiind foarte indulgent cu el. Şi după reducerea pensiilor am ajuns ca până la urmă eu, care m-am bucurat până atunci de o pensie specială – cu atâţia ani vechime – să am o pensie mai mică decât cel pe care l-am ajutat, de numai 780 de lei, cât am şi la ora aceasta”. Oftează din nou, amintindu-şi de soţie. E limpede, a căzut din nou în starea de melancolie în care l-am găsit, aşa că îl mai rog să-mi vorbească, în încheiere, de familia lui. Mărturiseşte acesta, încă abătut: “Acum îmi duc viaţa alături de fată, ginere şi cei doi nepoţi ai mei, iar băiatul e plecat în Spania, unde a divorţat şi-şi creşte singur cei doi copii ai lui”. Apoi revine din nou, obsesiv la tema soţiei, dispărută de aproape un an: “S-a dus la 60 de ani, după ce m-a pupat şi mi-a mulţumit. A picat din braţele mele – şi asta a fost tot. Acum am rămas singur cu rudele şi cu cei câţiva prieteni. Îmi petrec viaţa în frizeria asta goală, pe care o menţin în stare perfectă numai pentru ea – fiindcă ea a dorit mult să mă reapuc de treabă, aici, acasă. Însă, din păcate, nu mai sunt în stare de nimic – şi, de fapt, nici nu îmi mai merită să mă străduiesc să fac ceva”.