După ce am analizat 4 (patru) din cele 10 (zece) iluzii ale oamenilor, voi încerca să vi le prezint pe următoarele 6 (şase), făcând o scurtă analiză pentru fiecare din ele.
Iluzia a cincea este cea a Cerinţelor.
Desigur, fiecare fiinţă umană are anumite cerinţe bazale pentru a putea exista.
Până când ei, oamenii, ajung să se întreţină personal, sunt în îngrijirea unora care pot să o facă, precum părinţii, bunicii, alte rude sau, în cele mai nefericite cazuri, statul, care te ia în custodie până la vârsta de 18 ani. Dar, aşa cum am mai spus, fiecare dintre noi avem, indiscutabil, o paletă largă de cerinţe pe care ni le putem împlini în timpul vieţii, dar din păcate multe din ele nu rămân decât vise ori iluzii, până închidem ochii definitiv şi ne ridicăm la ceruri.
Sunt persoane rezonabile care îşi cunosc propria condiţie, majoritatea dintre ele conştientizând necesitatea evoluţiei lor pentru a depăşi un anumit stadiu, dar mulţi, foarte mulţi, nu reuşesc niciodată să-şi depăşească condiţia, rămânând doar cu iluzia că, odată şi odată, vor rezolva ce-şi doresc de la viaţă.
Următoarea iluzie, este cea a Judecăţii. Toţi oamenii se nasc şi sunt educaţi că nimeni nu poate scăpa de Judecata Divină. Astfel, ei intră în închisoarea propriilor minţi şi vor trăi cu sentimentul că cineva, în cazul nostru Bunul Dumnezeu, ne veghează permanent şi ne atenţionează atunci când drumul pe care ni-l alegem în viaţă e greşit şi că nu putem scăpa de judecata Lui, oriunde am fi şi orice am crede despre propia noastră putere.
Mulţi, care încalcă deliberat cele zece reguli ale Decalogului, vor ajunge la judecata semenilor lor – Judecata pământeană, cum se spune, care poate fi dură sau uşoară, în funcţie de gravitatea faptelor comise.
Aproape toţi oamenii, într-o măsură mai mare sau mai mică, au încălcat ori au tendinţa să încalce regulile din cetatea în care convieţuiesc, motiv pentru care, chiar dacă nu toţi sunt depistaţi de comunitate sau de organele de ordine locală, ei intră inevitabil în închisoarea propriilor minţi şi rămân încarceraţi cu teama că faptele lor vor fi dovedite şi vor ajunge în faţa judecătorilor, care nu îi vor ierta.
Ce merită consemnat este faptul că, întotodeauna, judecata pe care şi-o fac singuri nu corespunde cu cea a judecătorilor. Şi astfel intrăm în cea de a şaptea iluzie, cea a Condamnării.
Sigur, cei care greşesc şi ajung în faţa judecătorilor vor primi o condamnare. Iluzia condamnării, din punctul de vedere al celor care urmează să-şi primească pedeapsa, este presupusă a fi acceptată ca fiind una minimă şi niciodată una reală sau mare.
Iluzia trăită de cei care sunt condamnaţi este aproape întotdeauna caracteristică unora care nu îşi recunosc faptele şi se consideră nevinovaţi. Ei intră în închisoare la propriu, dar în acelaşi timp intră şi în închisoarea propriei lor minţi cu iluzia că au fost condamnaţi pe nedrept şi că execută o pedeapsă injustă. Orice condamnare, cu pedepse mici sau mari, nu o să fie pe placul celui care o primeşte, indiferent de nenorocirea produsă semenilor lor.
Cu toţii ne dorim să nu fim descoperiţi cu nemerniciile pe care le-am făcut în viaţă şi nu ne dorim niciodată să fim condamnaţi. De la o naţiune la alta, de la o caterogie socială la alta, iluzia condamnării este percepută diferit. În timp ce marea majoritate este oripilată şi consideră că o eventuală condamnare este un lucru rău, sunt unii care o privesc ca pe pe un act de bravură, de mare curaj, o ispravă de care sunt mândri, istoria lumii fiind plină de asemenea atitudini. A te considera un Robin Hood al timpurilor noastre, ignorând legile, nu poate fi decât o dovadă că avem de-a face cu o persoană lipsită de principii.
Periplul iluziilor continuă.
Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI
