De când vă tot spunem despre Iuliu Maniu şi despre casa care la Bădăcin aşteaptă o cărămidă şi o lopată de ciment, rânduri şi gânduri curg unul după altul prin minte. Prin mintea noastră, prin a voastră, cert e că, într-un fel sau altul, acest om ne-a făcut gândurile să se oprească asupra poveştii sale. Şi tot cert e că această poveste a rămas vie în sufletul celor care l-au cunoscut, i-au strâns mâna şi au schimbat cu el două, trei vorbe.
Iar unul din aceşti oameni a fost badea Oros, bătrânul sfătos, cu vorbă domoală, care, copil fiind, l-a privit pe Maniu în ochi şi care a fost privit de Maniu, la rându-i. Momente din acestea sunt atât de preţioase încât le închizi în suflet ca pe veşnicie. Iar badea Oros a ştiut asta. Cui avea timp şi interes să îl asculte, îi povestea pe îndelete despre omul politic cu ochi albaştri şi adânci care a ţinut în mână destinele unei ţări. Care a luptat pentru libertatea unui popor pe care l-a iubit până la ultimă bătaie de inimă. Un om a cărui poveste chiar merită spusă. Iar povestea începe asa…
„L-am cunoscut pe Excelenţia sa…”
„Dragii mei poporani, vreau să vă spun că l-am cunoscut pe excelenţia sa prin ‘34-35. În vremea aceea eram pe clasa a IV-a primară şi eram anunţaţi când venea în vizită Iuliu Maniu. Învăţătorul ne spunea: <<vine doctorul Iuliu Maniu, să fiţi atenţi, când li-ţi videa, că are mâna pe răscheia uşii, să vă ridicaţi şi să-l salutaţi cu ’Lăudat să fie domnul Isus Cristos’>>. După ce intra în sală, Excelenţia sa îşi întindea paşii către catedra învăţătorului, discuta câteva cuvinte cu învăţătorul şi după o bucată de timp îşi lua jentuca şi-i făcea semn învăţătorului că e vremea să plece. La prima bancă se oprea şi-l întreba care copil e bun la învăţătură. Învăţătorul zicea: <<Petru, Pavele, Nicolae… să se ridice sus>>. Maniu întindea copilului pachetul cu bomboane şi acesta le primea ruşinos, apoi videa că celălalt copil, care era lângă el cu şezutul, pleacă supărat capul că el nu primeşte, îl mângâia pe cap şi-i zicea: <<Dă-ţi interesul la învăţătură, copile, că data viitoare şi dumitale îţi dau bomboane>>.”
Aşa şi-l amintea peste ani badea Oros pe omul care era model pentru o şcoală de copii. Şi povestea curgea mai departe… „Părintele de atunci, Man Simion, m-o văzut căci cunosc un pic Tatăl nostru şi Născătoare şi m-o învăţat şi Crezu’ şi Psalmu’ şi m-o îndrăgit, venea zilnic la învăţător şi mă cerea să mă duc la liturjia ce se ţinea în Dealu Ţarinii, la Grădina băştinaşă a lui Iuliu Maniu. După liturjie, sora franciscană (sora lui Iuliu Maniu, Cecilia, n.r.) întreba: ;;A cui e acest copil, care a venit?>>. <<E a lu’ lele Ană, care face parte din Reuniunea Marianelor>>, zicea părintele. Îmi dădea atunci câte o prescură pe care o servea în potir. Eu luam prescura şi la şcoală o împărţeam cu colegii din stânga şi din dreapta mea. Mi-era tare dragă prescura, pentru că avea coaja subţire ca foaia de pom… aşa am prins drag despre cântele religioase”, îşi încheia badea Oros povestea, rămânând cu privirea pierdută departe mult după ce ultimul cuvânt s-a stins.
„După tata, a fost persoana pe care a iubit-o cel mai mult”
La fel de intens şi-l amintesc pe Iuliu Maniu şi surorile Coposu, care, anul trecut, la Muzeul Memorial din Sighetul Marmaţiei, declarau într-un interviu că fratele lor, Corneliu Coposu, i-a păstrat Sfinxului de la Bădăcin „aproape o veneraţie”. „Corneliu avea numai un respect, l-a iubit extraordinar de mult, după tata, a fost persoana pe care a iubit-o cel mai mult. Şi i-a păstrat aproape o veneraţie”, povestea Rodica Coposu. Zilele pe care Coposu le-a petrecut la Bădăcin, întâi ca tânăr student, apoi ca secretar al lui Maniu sunt la fel de vii pe firul de păianjen al memoriei. „De când era foarte tânăr i s-a permis să meargă la Bădăcin să aranjeze biblioteca, apoi când a ajuns student începuse să activeze şi în rândurile tineretului național țărănist, a fost pe urmă ales secretar al domnului Iuliu Maniu, secretarul lui personal, după care a ajuns și secretarul politic, pentru că între timp, s-a pregătit pentru activitate politică. Este, probabil, și impresia deosebită care i-a făcut-o domnul Maniu, din fragedă tinerețe, care l-a determinat să întrerupă tradiția familiei în care erau preoți din generație în generație. Atunci el s-a dus, a studiat Dreptul și a devenit și om politic”, afirma Rodica Maniu.
„Foarte generos, o persoană foarte blândă, cu o privire pătrunzătoare”
Bătrâna doamnă îşi aminteşte şi de perioade de peste an când toată familia Coposu se afla în vizită la Bădăcin. Iar copilul de 12 ani care era ea în acele timpuri îndepărtate a păstrat în suflet un om foarte blând, mereu generos, pe care nu-ţi venea să-l minţi. Un om cu care-ţi venea, însă, să stai de vorbă şi de la care, nu o dată, primeai bomboane. „Sigur că noi mergeam periodic la Bădăcin, era un fel de premiu pentru noi, toți copiii – nu numai noi – erau foarte bine tratați, domnul Maniu venea, se punea la mintea noastră, discuta cu noi foarte serios, la nivelul nostru. Eu l-am văzut puțin, după ce am ajuns în București, noi ne-am mutat în București în 1944, toamna, și în 1947, toți au fost arestați. Eu în 1944 aveam 12 ani. Am niște amintiri că era o persoană foarte blândă, cu o privire pătrunzătoare și cred că n-ai fi putut să-i spui nicio minciună, niciodată. Era foarte generos, de câte ori ne duceam acolo, ne dădea bomboane. Discuții politice nu am avut cu dânsul, că nu era cazul. Îmi aduc aminte că venea uneori la noi la masă și totdeauna avea o privire pătrunzătoare, dar îți dădeai seama că este un om blând și omenos. Avea o prestanță extraordinară, nu numai pentru mine, care eram copil, ci și pentru adulți”, spunea cea mai mică dintre suroile Coposu.
„Simțeai că pe acest om nu poți să-l minți niciodată”
Momente preţioase a păstrat încuiate în suflet şi sora mai mare, Flavia, căruia Maniu i-a spus în momentul intrării la facultate că de acum, rolurile se vor schimba, el urmând să fie cel care va rosti „Sărut mâna”, iar nu tânăra domnişoară, aşa cum se întâmplase până atunci. „Era un om extraodinar de impresionant. În momentul în care intrai în legătură cu el, avea o putere de a te face să asculți ce spune, avea o privire frumoasă, avea niște ochi albastri pătrunzători și simțeai că pe acest om nu poți să-l minți niciodată. Era un om care știa cu orice vârstă să vorbească conform pretențiilor. Începând cu copii, cu bătrâni, cu femei, cu babe, cu moși, cu toată lumea. Era un om extraordinar”, spunea Flavia Coposu, iar amintirile nu se opresc aici.
„Una din frumusețile copilăriei noastre a fost și Bădăcinul”
Fir cu fir, gând legat de gând îl recrează pe Maniu cu o intensitate nebănuită, chiar şi la atâta vreme după ce el a trecut în nefiinţă. „Noi l-am iubit de copii, pentru că, pentru noi, mersul la Bădăcin era ca un fel de premiu care ni se dădea, fiindcă acolo eram foarte bine primiți, sora domnului Maniu era călugăriță, era plină de suflet, primea frumos. Avea niște nepoți Maniu, cam de-o vârstă cu noi, cu care ne jucam, și una din frumusețile copilăriei noastre a fost și Bădăcinul”, povestea Flavia Coposu.
„Un gest care nu se uită”
Tot ea şi-l aduce aminte pe Maniu având gesturi de o rară delicateţe pentru familia Coposu, atunci când aceasta avea mai mare nevoie de ele. „A avut multe gesturi frumoase… De pildă, în momentul în care s-a cedat Ardealul, noi ne-am refugiat și tata a fost numit preot într-un sat Coșlar. A murit după 9 luni. Și când începea anul școlar, domnul Maniu a venit să mă ducă pe mine la Blaj la liceu, mi-a spus că trebuie să schimb școala pentru că nu mai avea cine mă duce la Blaj. Un gest care nu se uită. Nici nu i-am spus nimica, dânsul a venit cu mașina cu un prieten, m-a dus, m-a prezentat la călugărițe, la directoarea Institutului, ca să nu mă duc singură”, povestea Flavia Coposu.
Potrivit acesteia, „Maniu ar fi dorit să facă o Românie corectă, cinstită, fără intervenții, fără șperțuri, fără furtișaguri ca să intrăm în rândul statelor civilizate din Europa” Şi cât de actual este acest gând, această dorinţă pentru care Maniu a luptat până la final… „El cred că a supraevaluat calitățile noastre în momentul în care a trecut în Regat, cu principiile lui austere făcute la Blaj și la șirul de preoți, și a nimerit aici peste niște oameni foarte departe de ideea de morală. Aici întotdeauna, sub Imperiul Turcesc, s-au moștenit niște lucruri tare urâte. Această dorință a lui a moștenit-o și Cornel, pentru că a trăit la umbra lui de la 14 ani și a învățat comportamentul. Să știți că în Ardeal, în principiu, înainte de comuniști exista morală, acuma nu mai este, mă tem, nu știu, că nu mai stau în Ardeal, în București știam că nu e niciodată”, spunea cea mai mare dintre surorile Coposu. Puţin triste, puţin înnegurate gândurile bătrânei doamne, dar nu lipsite de temei. Într-un timp în care salvarea unei Case Memoriale nu a găsit înţeleger mai bine de 15 ani la autorităţi, spusele de mai sus capătă şi mai multă şi mai dureroasă certitudine. Dar tot de la surorile Coposu, prin vorbele doamnei Rodica de această dată, vine şi o fărâmă de speranţă: „Atât cât timp ne amintim de cei dragi, ei rămân vii între noi”.
Iar noi de amintim. De Maniu, de Bădăcin, de faptul că aici mai putem salva istoria, dându-i locul cuvenit. Dându-i un peisaj cuib numit „acasă”.
Donaţiile pentru păstrarea casei memoriale „Iuliu Maniu“ se pot face în conturile:
Lei: RO22 RZBR 0000 0600 0208 5400
Euro: RO18 RZBR 0000 0600 0289 9205
Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730
Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com
– deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, jud. Sălaj.
[…] Iar unul din aceşti oameni a fost badea Oros, bătrânul sfătos, cu vorbă domoală, care, copil fiind, …read more […]