Ceauşescu visa o ţară foarte bine populată FOTO Adevarul

O caracteristică definitorie a regimurilor totalitare a fost dorinţa statului dictatorial de a controla demografic populaţia. Atât naziştii, cât şi comuniştii şi-au dorit o populaţie cât mai numeroasă şi familii cu cât mai mulţi copii.

România nu a făcut excepție de la regulă, regimul Ceaușeșcu adoptând un decret care viza refacerea demografică a țării.    

Motivele era diverse, de la dorinţa de a avea o forţă de muncă cât mai numeroasă şi o armată aşişderea, potrivite planurilor megalomanice ale dictatorilor, până la motive ideologice şi obsesia obţinerii ”omului nou”, a unei generaţii pătrunse încă de la naştere de idealurile statului totalitar şi a partidului unic.   

Ziua în care Ceauşescu a decis viaţa privată a românilor  

În mai toate cazurile de politici demografice pronatalitate ale statelor totalitariste, avortul era cel mai mare duşman. Aşa cum Himmler a decis în Germania Nazistă interzicerea avortului pentru a avea cât mai mulţi soldaţi şi mai apoi pentru a înmulţi ”rasa ariană”, aşa şi comuniştii români s-au concentrat pe reglementarea legală a avorturilor.  

Odată cu venirea comuniştilor la putere, în 1948, avortul a fost interzis prin lege. Explicaţia oferită la aceea dată era refacerea sporului demografic afectat puternic de cel de-al doilea război mondial, dar şi de foamete. În 1957, comuniştii au revenit asupra acestei măsuri şi au liberalizat avortul, cu o singură condiţie, operaţia să fie efectuată de un medic specialist.  

Odată cu venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere, în 1965, lucrurile aveau să se schimbe radical. Acesta şi-a exprimat nemulţumirea privind scăderea sporului demografic coroborat şi cu emanciparea femeii. Aşa că a decis să i-a măsuri şi a pus la punct un plan de creştere a natalităţii, prin măsuri deosebit de dure. 

”În anul în care Ceauşescu a preluat puterea în România, 1965, rata brută de natalitate coborâse pentru prima dată sub pragul de 15 la mie continuându-şi declinul şi în anul următor(14,3 la mie). În aceste împrejurări dictatorul decide să intervină în problemele de populaţie pentru a-şi materializa cât mai grabnic ambiţiile sale demografice, de a conduce o ţară ”corespunzător” populată.”, precizează Ioan Bolovan în lucrarea ”Aspecte privind relaţia politică-demografie în timpul regimului comunist din România”.  

În plan legislativ cea mai importantă măsură s-a concretizat în decretul 770/1966 prin care se interzicea avortul în România. Prin acest decret întreruperea sarcinii era interzisă, dar putea fi autorizată doar în următoarele situaţii: sarcina punea în pericol viaţa mamei, unul dintre părinţii suferă de boli genetice grave care pot da malformaţii grave nou-născutului, femeia însărcinată are invalidităţi grave psihice sau fizice, sarcina a apărut în urma unui viol sau incest, mama are deja patru copii în grijă sau a depăşit vârsta de 45 de ani. În cazurile mai sus menţionate avortul putea avea loc doar în primele trei luni de sarcină.  

Mai mult decât atât, urmându-şi visul demografic, Ceauşescu a interzis şi importurile de anticoncepţionale, motivând public că şi el vine dintr-o familie cu 10 copii care au trăit într-o singură cameră. Practic românii nu mai aveau la îndemână nicio soluţie legală de a controla sarcinile în cuplu.  

Pe deasupra, membrii PCR care aveau divorţuri la activ sau soţiile avorturi primeau interzis la promovări sau funcţii. Evident existau şi norme legislative care doreau să pună frână şi divorţurilor. Ceauşescu spera ca în 1990, populaţia României să ajungă la 25 de milioane iar în 2000 la 30 de milioane de locuitori. ”Înainte de toate, regimul comunist din România a avut obsesia absurdă de a spori populaţia ţării într-un ritm alert atribuind potenţialului uman un rol important în misiunea de construire a unei societăţi ideale”, precizează Ion Bolovan în aceeaşi lucrare.   

Generaţia copiilor nedoriţi şi mutilarea familiei româneşti

Practic în urma acestor măsuri pronatalitate, femeile dacă nu doreau să ajungă în puşcărie sau să moară în urma unui avort făcut ilegal, în condiţii greu de imaginat, trebuiau efectiv să nască atunci când rămâneau gravide.   

Pentru a se asigura că toată lumea respectă planurile demografice ale lui Ceauşescu, partidul comunist a intrat cu bocancii în viaţa privată a românilor.   

A apărut o nouă clasă de turnători – fie medici, fie colegi de muncă, fie directori de fabrici care trebuiau să semnaleze sarcini care dispăreau subit sau care trebuiau să comunice orice activitate suspectă în acest sens. Muncitoarele erau supuse unor controale ginecologice periodice pentru a se depista un posibil avort.   

În acest contex, în anul 1967, planurile lui Ceauşescu păreau că dădeau roade. Practic numărul de copii născuţi s-a dublat faţă de anul 1966. Erau acei ”decreţei”, mulţi dintre ei nedoriţi, dar care au fost păstraţi pentru a fi evitate puşcăria sau moartea.   

Era o dramă a familiei româneşti care ajungea fie să accepte şi să iubească pe copilul care a venit pe lume prin decretul de stat, fie să trăiască o frustrare cu consecinţe traumatizante mai ales asupra copilului, implicând violenţă verbală, fizică, indiferenţă.    Relaţiile sexuale deveneau programate şi reprezentau un motiv de teamă. De asemenea, divorţurile au scăzut spectaculos. Multe cupluri rămâneau împreună doar fiindcă aşa spunea partidul, mutilând în alt mod familia românească.   

Moarte şi eşec în planurile lui Ceauşescu  

Planul lui Ceauşescu nu a funcţionat multă vreme. Din contră, cuplurile au găsit metode de a scăpa de copiii nedoriţi. Mai ales femeile singure, cu sarcini nedorite, riscau totul. Aşa s-a ajuns la situaţia în care au murit mii de femei în regimul comunist în urma unor avorturi făcute în mod ilegal şi în condiţii inumane.  

S-a ajuns la concluzia că numărul femeilor moarte în urma chiuretajelor făcute la moaşe şi tot felul de femei fără specializare, pe mesele din bucătărie sau în debarale depăşea numărul deceselor în rândul deţinuţilor politici. Se presupune că din anul decretului anti-avort şi până la căderea regimului comunist în România, au murit, mai ales din cauza septicemiei sau a hemoragiei, provocate de avorturi pe furiş, peste 9.000 de femei.  

Pe de o parte, unele femei mureau acasă după ce apelau la tot felul de moaşe care provocau avortul cu metode barbare, pe de altă parte multe femei mureau la spital după astfel de avorturi ilegale. Unii medici nu le ajutau şi le lăsau să moară, de frica puşcăriei. Existau şi medici care acceptau cu toate riscurile să salveze viaţa acestor femei.  

De obicei, traseul în aceste cazuri era următorul. Femeile aflau din vecini sau de la colegi de moaşe dispuse să provoace avortul. De obicei operaţiunea avea loc acasă. Dacă nu reuşea, şi cazurile erau dese, femeile ajungeau în chinuri la spital, mai ales cu infecţie şi hemoragie. Acolo li se decidea soarta.  

În lipsa unor mijloace contraceptive, legale, de găsit pe piaţă, femeile introduceau în vagin lămâie, muştar sau făceau duşuri reci pentru preveni o sarcină. Mai mult decât atât, în România erau alte realităţi sociale şi demografice de care Ceauşescu nu dorea să ţină seamă. Tocmai din această cauză şi în ciuda eforturilor partidului creşterea demografică a stagnat şi mai apoi a involuat.  

”Cu toată intervenţia brutală a autorităţilor în viaţa privată a cetăţenilor, fertilitatea nu a putut fi menţinută artificial la valori înalte, ea continuându-şi declinul în anii 1969-1973. Practic această tendinţă era inevitabilă, fiind expresia firească a derulării unei noi faze a tranziţiei demografice în ţara noastră, însă regimul comunist a refuzat să accepte faptul că fenomenele sociale sau economice nu pot fi dirijate de la centru”, adaugă Ioan Bolovan în lucrarea deja menţionată. 

Text preluat – Adevărul

Citește și Credința în „sistem”. Mesajele conducătorilor Patriarhiei către Ceaușescu, în plină revoluție

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here