Golanii in presa vremii: mineriada ca vanatoare de vrajitoare

S-au împlinit 20 de ani de la alegerile din 20 mai 1990 când FSN-ul a preluat puterea (de la ei înşişi). Societatea civilă a ieşit în stradă încă din aprilie, când au protestat împotriva noii legi electorale, care nu a inclus articolul 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Manifestanţii au blocat Piaţa Universităţii până în 15 iunie, când poliţia şi minerii i-au alungat prin fapte de incredibilă violenţă.
Gazeta de Cluj vă prezintă ce scria presa vremii despre evenimentele din Piaţă şi venirea minerilor. Atât în presa locală, cât şi cea centrală, au existat voci diametral opuse, de partea puterii fiind publicaţia FSN-ului, Azi, şi fostul ziar al partidului, azi Făclia, pe atunci Adevărul în Libertate. Solidare cu manifestanţii au fost România Liberă şi, la Cluj-Napoca, revista NU, precum şi presa internaţională care a urmărit evenimentele din România.

„Acum şi nu în decembrie se dă lupta cu comunismul la noi în ţară”

NU, revista de atitudine şi cultură pentru tineret apărută în 1990 la Cluj-Napoca, prezintă în articolul „Huliganii au început şi huliganii continuă revoluţia română” începutul evenimentelor din Piaţa Universităţii. „24.04.90. P-ţa Universităţii, Intercontinental. Unde în decembrie a curs sânge pentru căderea comunismului în România şi pentru victoria revoluţiei s-au adunat 15-20.000 de oameni, o mare parte din ei încă de duminică 22.04. Demonstraţie anti-comunistă, anti-FSN, anti-Iliescu şi susţinătoare a punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara ce prevede neparticiparea la alegeri, ca şi candidaţi, a celor din fost (şi actuala) nomenclatură comunistă. Pentru reprimarea demonstraţiilor au fost mobilizate forţe poliţieneşti masive”. Jurnaliştii arată că adevărata natură a evenimentelor a devenit cunoscută datorită postului Europa Liberă şi nu TVR, care a păstrat tăcerea în legătură cu ce s-a întâmplat de fapt. „Atunci a fost lupta cu Ceauşecu şi nimic mai mult”, subliniază NU. Revista relatează şi evenimentele din Piaţa Universităţii de la venirea minerilor, violenţele la care au fost supuşi cei de acolo, dar şi susţinerea tacită a celor de pe margine. Au reuşit să publice şi un interviu cu Marian Munteanu, preşedintele Ligii Studenţilor, arestat în Piaţa Universităţii. Presa străină s-a arătat neimpreionată de explicaţiile lui Iliescu şi Roman de după mineriade. NU citează The Independent, care compara în iunie 1990 arestările făcute cu ajutorul minerilor cu o vânătoare de vrăjitoare. Aceeaşi publicaţie scria că, spre deosebire de alte state europene, „în România studenţii, care au fost în primele rânduri ale revoluţiei, sunt acum marginalizaţi”. În plus, The Independent subliniază că securitatea şi-a făcut pentru prima dată în public după 1989 „datoria”, în noaptea în care studenţii au fost atacaţi de poliţie şi mineri.

Iliescu, huiduit la Cluj

Adevărul în libertate, actualul Făclia, “ziar independent expresie a opiniei publice din judeţul Cluj”, publica în mai 1990 un articol despre vizita lui Ion Iliescu la Cluj-Napoca, cu ocazia căreia a fost huiduit de studenţii clujeni care scandau sloganuri anti-FSN. “La Timişoara, Bucureşti şi alte oraşe, manifestaţii anti-comuniste au avut loc, încă înainte de declaşarea evenimentelor din Cluj”, scrie Adevărul în libertate. Aici, atunci când Iliescu ieşea din Universitate, un grup de tineri scandau lozinci anti-Front, anti-Iliescu, anticommunism şi pro-Timişoara. În timpul mitingului electoral de la Sala Sporturilor, grupul a continuat să protesteze, dar de cealaltă parte a Someşului. După miting, aceştia s-au deplasat spre Piaţa Libertăţii, actuala Piaţa Păcii, unde s-au strâns aproape 1.000 de persoane. Tinerii de la Cluj au dus doar mai departe o mişcare ce cuprinsese Piaţa Universităţii din Bucureşti încă din luna aprilie.
Vatra Românească, în schimb, ironizează pe cei prezenţi în Piaţa Universităţii, la Bucureşti. „De zece zile, atenţia opiniei publice din ţara noastră este manipulată de grupul de manifestanţi de la Universitate. Fie că acest grup numără 500, fie că numără 50.000 (după afirmaţiile unui mare cotidian independent şi liber care are sediul în Capitală – este vorba de România Liberă, n.r.), fie că media lor de vârstă este de 30 sau 50 de ani, fie că pe lângă profesia de „manifestant” mai au şi altă profesie sau nu, pe departe el nu poate şi nu va putea să exprime voinţa întregului popor”. Condescendenţa cu care articolul îi descrie pe protestatari ca preponderent tineri cu profesii liberale sau studenţi este însoţită de sugestia că acesţia sunt cei care suferă de complexe de superioritate: „Credeţi, domnilor manifestanţi, că odată cu revoluţia s-a pogorât asupra dumneavoastră „harul divin” purtând secretul adevărului absolut în sufletele voastre „fără prihană” şi că pe noi toţi ceilalţi ne-a lăsat în seama lui Satana?”. Naţionaliştii creştini de la Vatra Românească ridică apoi în slăvi ţăranul şi muncitorul român care „îşi văd de treburile lor” şi nu pierd vremea prin Piaţa Universităţii.

„Leneşi şi prostituate, bişniţari şi cuţitari”

Tot în mai, după ce manifestaţiile au devenit violente, Ilie Călian scria în Adevărul în libertate despre cum „luptătorii pentru democraţie” din Piaţa Universităţii au terorizat o ţară întreagă. Piaţa, locul unde „s-a clocit temeinic – cu sprijinul făţiş al unor partide foarte democrate, al unor mişcări aşa-zis apolitice şi al cine ştie căror forţe obscure” nu era, aşa cum susţineau manifestanţii „un spaţiu al dialogului politic elevat, al unităţii de spirit şi de atitudine a celor ce doresc cu adevărat democraţia”. „Toate zoile Bucureştilor şi otrepe de prin alte părţi, leneşi şi prostituate, bişniţari şi cuţitari şi-au găsit acolo azil, la fereală de Poliţie şi drapaţi în faldurile lozincilor strigate din balconul Universităţii”, arată Călian în 1990.
Dan Rebreanu, tot în Adevărul în libertate, scrie despre aceleaşi evenimente: „Am văzut şi nu ne-a venit să credem, prin intermediul acelui zbor halucinant deasupra Bucureştiului: maşini incendiate, clădiri fumegânde furnicar uman pe străzi. Şi am văzut apoi în plan apropiat bestialitatea dezlănţuită, setea (de putere, de ură pur şi simplu?) desfigurând figurile unor tineri, mai puţin tineri sau presupus vulnerabili participanţi la noua revoluţie”. Acesta vehiculează scenariul apocaliptic în care manifestanţii ar fi pus mâna pe lansatoare de rachete, tunuri şi aruncătoare de mine, comparând efectele pe care le-ar fi avut aceasta cu ceea ce se întâmpla în Beirut. „Dacă era într-adevăr vorba de o „nouă revoluţie” a maselor înşelate în aşteptări (şi care totuşi s-au pronunţat la 20 mai suficient de elocvent), alaltăieri n-ar fi ieşit în stradă, n-ar fi atacat Televiziunea şi n-ar fi incendiat clădiri şi maşini câteva sute de zurbagii, de fanatizaţi şi isterizaţi prin diferite mijloace – ci zeci de mii de oameni în Bucureşti şi, printr-o reacţie în lanţ, şi din alte centre ale ţării”, susţine Rebreanu.

„Minerii, tot ei, săracii, pleznesc fără milă”

„Când se va cerceta ceva mai atent mersul românilor de la revoluţie de democraţie, care a început în decembrie trecut, se va constata şi rolul excepţional al minerilor în momentele de derută politică, de creştere a tensiunilor sociale, acesta fiind parcă anume acela de a interveni prompt în favoarea stabilizării situaţiei, a reprimării forţelor turbulente”, scria Adevărul în libertate după evenimentele din iunie 1990. Maxim Danciu se întreabă „care sunt acele forţe oculte, destabilizatoare, care au reuşit să atace şi să distrugă concomitent 14 clădiri, printre care chiar sediile Poliţiei şi Ministerului de Interne?”. Întrebare al cărei răspuns este necesar pentru „liniştea ţării. Şi nu în ultimul rând pentru ca minerii să-şi vadă de munca lor, pentru ca, de acum încolo, aceşti oameni de ispravă să fie scutiţi de a mai face ordine în Capitala României”.
Ilie Călian se arată ofensat de faptul că imnul Proclamaţiei de la Timişoara a preluat melodia şi primele versuri ale unui cântec de beţie. Este vorba de versurile „Noi de-aicea nu plecăm/Nu plecăm acasă”. „Aceia care preluaseră cu entuziasm imnul erau în primul rând cei cărora cântecul de chiolhanle era familiar, şi deci era simplu să coboare nişte idealuri teoretice la nivelul, unei chermeze abundent stropite cu alcool”, conchide Călian.
Adevărul în libertate trimite o echipă la Bucureşti în iunie 1990 pentru a imortaliza faptele de vitejie ale minerilor. Ion Goia şi Radu Vida scriu că uniforma de subteran era la mare preţ în inima ţării „Camioane încărcate ciorchini, steagul tinerei Românii fluturând şi locuitorii Capitalei aplaudând orice coloană de mineri: „Iliescu nu uita, de golani noi ne-om scăpa” (…) Gata cu Piaţa Universităţii, golanii şi cei cu greva foamei au fost duşi efectiv în pumni la sediul Poliţiei. (…) Sediul Poliţiei, până la etajul IV a fost literalmente devastat. S-a spart, s-au molestat poliţişti făr’ de-apărare, s-a distrus tot ce se putea distruge. (…) Nu se poate tolera aşa ceva, motiv pentru care minerii, tot ei, săracii, pleznesc fără milă. Fără acte, cu acte false, dolari, cuţite, ai toate şansele să ajungi pe mânuţa lor”. La PNL s-a găsit o maşină de făcut bani, arată jurnaliştii clujeni. Conducătorii militanţilor, precum şi foştii candidaţi la preşedinţie au dispărut. La sediul România Liberă minerii au găsit o Dacie roşie plină de dolari şi sticle incendiatoare. Este clar, arată trimişii Adevărul în libertate, laşii periculoşi din Piaţa Universităţii au fost împrăştiaţi cu succes de săracii mineri.

„Ţara are nevoie de luptători activi pentru democraţie”

România Liberă este cotidianul naţional care a reprezentat vocea celor din Piaţa Universităţii. Grupul pentru Dialog Social şi-a anunţat poziţia în publicaţia din Capitală: „Scopul oricărei manifestaţii politice  este de a exprima limpede încrederea sau nemulţumirea faţă de putere. (…) demonstraţia permanentă din Piaţa Universităţii (…) a reuşit să dovedească adeziunea unei părţi importante a societăţii noastre la principiile enunţate în Proclamaţia de la Timişoara. Deşi demonstranţii şi-au afirmat intenţia angajării unui dialog cu autorităţile, el nu a avut loc”.
Cotidianul a publicat articole din sânul demonstraţiilor, raportând despre greviştii foamei, unii din ei ajunşi în stare critică. Câţiva dintre aceştia au fost hotărâţi să meargă până la capăt cu greva foamei, contrar recomandărilor medicilor şi propunerilor celoralalţi manifestanţi de a se recurge la o ştafetă. Publicaţia încurajează manifestanţii să fie cumpătaţi şi să nu recurgă la extreme: „Facem un nou apel, insistând ca, până nu este prea târziu, să lăsaţi locul celor care s-au oferit voluntar (…) Ţara are nevoie nu de victime, nu de martiri, ci de luptători activi pentru democraţie (…) Nu torţele vii, oameni buni, trebuie să lumineze Piaţa Universităţii, ci torţe ale protestului paşnic şi demn, torţe ale voinţei noastre de a trăi liberi, într-o ţară eliberată de comunism, de neocomunism, de orice forme de totalitarism”.
România Liberă a rămas principala sursă de informaţie despre violenţele comise împotriva manifestanţilor. La 11 iunie, când aceştia au mers la palatul Victoria pentru a încerca un dialog cu autorităţile centrale, au fost „împinşi” înapoi în Piaţa Universităţii fără nici un răspuns. După intervenţia „I.M.G.B.-iştilor”, care au atacat manifestanţii şi greviştii de la Universitate, cotidianul a publicat mărturiile celor prezenţi. O femeie povesteşte cum „la ora 4 dimineaţa zgomote puternice mi-au atras atenţia. Când am ieşit din cort am văzut circa 2.000 de poliţişti. Am luat-o la fugă împreună cu alţi circa 300 de inşi spre Intercontinental (…) Apoi, imediat, poliţiştii au intrat peste noi, spărgând din mers geamurile de la uşa de la intrare, ne-au lovit cu bastoanele peste faţă, peste cap”. Cei de la România Liberă au sunat la Poliţie, Primărie şi Ministerul de Interne, şi nici una din aceste instituţii nu părea să ştie ce se întâmplase noapte în Piaţa Universităţii.

Americanii şi-au retras ajutorul după 15 iunie

După evenimentele din iunie, americanii au reacţionat prompt, cerând lui Iliescu să respecte drepturile cetăţenilor săi. În Declaraţia Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii din 15 iunie 1990, publicată în România Liberă se cere retragerea grupărilor violente. „Acţiunile autorizate de preşedintele Iliescu şi guvernul său, din ultimele câteva zile, au lovit în inima democraţiei române. Atacuri organizate împotriva sediilor partidelor de opoziţie şi a ziarelor independente, şi atacurile împotriva personalităţilor politice care urmăreau ţeluri democratice prin mijloace paşnice, de către muncitorii chemaţi la Bucureşti de preşedintele Iliescu personal, ameninţă să readucă regimul autoritar în România”. Spre final, americanii ameninţă că vor retrage orice forme de ajutor: „În aşteptarea reinstaurării procesului democratizării, Statele Unite au hotărât să sisteze orice ajutoare economice neumanitare care ar fi putut fi acordate României”.

Manifestanţii au cerut discriminarea nomenclaturii

Ziarul Azi al Frontului Salvării Naţionale îi ilustreză pe manifestanţi într-o lumină mai proastă decât Făclia, pe vremea aceea Adevărul în libertate. În articolul „Se cer milioane de victime!”, jurnaliştii puterii descoperă obiectivele protestelor: „În sfârşit, ştim ce vor manifestanţii din Piaţa Universităţii, mai bine zis cei ce îi plătesc. Vor sânge, vor răzbunare, vor un genocid care să întreacă cu mult în proporţii pe acela cauzat de căderea lui Ceauşescu. (…) Protestanţii din Piaţa Universităţii, alimentaţi cu hrană de maşini cu numere străine (…) cer cercetarea şi trimiterea în judecată, nu numai a foştilor activişti de partid, ci şi a milioanelor de susţinători ai FSN”.
„În Piaţa Universităţii e, într-adevăr, o batjocură colosală, nu o manifestaţie, pentru „libertate” şi „democraţie” ”, arată Azi într-un alt articol, argumentând că nici liderii propuşi de manifestanţi nu sunt străini de funcţiile din fostul PCR. Cu altă ocazie, ziarul Azi scrie sub titlul „Neoceauşismul în România” că în manifestanţii cer încălcarea drepturilor omului. Pentru a demonstra această afirmaţie, invocă un document obscur în care se vorbeşte despre faptul că toţi cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile fără a fi discriminaţi. Or, în viziunea ziariştilor de la Azi, articolul 8 din Proclamaţia de la Timişoara discriminează împotriva foştilor nomenclaturişti!
Bineînţeles, minerii sunt preaslăviţi, cu regretul că nu au venit mai devreme. „Au apărut din nou pe străzile şi bulevardele Bucureştiului. Păcat însă că au fost nevoiţi să vină. Din nefericire distanţa de la Petroşani la Bucureşti este prea mare şi n-au putut veni mai repede. Dacă ar fi putut, pe cerul Bucureştiului nu s-ar fi revărsat atâta fum, iar după gratii ar fi stat mult mai mulţi huligani, vandali, derbedei, drogaţi, bişniţari – într-un cuvânt, legionari”.
Mineriada din iunie 1990 a rămas cunoscută drept cea mai sângeroasă dintre acţiunile minerilor. În 13-15 iunie forţele de ordine au intervenit împreună cu minerii pentru a elibera Piaţa Universităţii. În timpul mineriadei din 1990 libertatea presei a fost grav afectată, prin împiedicarea apariţiei publicaţiilor opoziţiei şi prezentarea unilaterală a evenimentelor la Televiziunea Română. Sediile partidelor de opoziţie au fost devastate. Deşi cifra oficială a victimelor este de 746 de răniţi şi şase morţi, „Asociaţia Victimelor Mineriadelor” estimează că numărul real al morţilor este peste 100.
Diana Gabor