Imperiul şi teroarea Gazprom

Aşa cum în al Doilea Război Mondial ruşii au semănat panică cu celebrele lor “Katiuşa”, în prezent, nepoţii celor ce luptau atunci pe front, mânuiesc o armă şi mai redutabilă: gazul metan. Când în Rusia se închide robinetul, începe panica în Europa. Justificată sau nu? Se pare că da. Şi asta pentru că, spre exemplu, Finlanda depinde în proporţie de 100% de gazul rusesc, Austria în proporţie de circa 75% şi Germania în proporţie de 45%. Şi alte ţări europene depind într-o proporţie mai mare sau mai mică de acelaşi gaz. Toate aceste ţări caută însă soluţii pentru a-şi reduce dependenţa de gazul rusesc. Gaz metan din Norvegia sau din Algeria sunt doar două dintre soluţiile momentului, şi asta până când se va găsi o soluţie care facă posibil accesul la gazul din Asia. Cât despre România…aceasta plăteşte cel mai mare preţ pentru gazul metan importat din Rusia. Şi nici măcar nu-l plăteşte direct, ci intermediarilor impuşi de la Moscova. O afacere păguboasă care se perpetuează de ani de zile fiind din când în când agrementată cu puseurile de “naţionalism economic” ale preşedintelui Băsescu. Care oricum nu rezolvă nimic, ci mai mult tensionează relaţiile cu Rusia.  

Conducta lui Beria

Conducta de gaz metan Saratov-Moscova a fost prima care s-a construit. Acest lucru s-a întâmplat imediat după Marele Război, iar sarcina i-a revenit Direcţiei Construcţiilor Militare. Operaţiunea a fost supravegheată de temutul ministru Lavrenti Beria. Chiar dacă acesta a fost împuşcat din ordinul lui Hrusciov la scurt timp după moartea dictatorului Stalin, succesorul acestuia i-a continuat “opera”. În anii ’60, Hrusciov a încheiat un contract de comerţ cu petrol şi gaze cu compania ENI, fondată de Enrico Mattei. În plin Război Rece acest fapt a părut o sfidare pentru cei ce-şi disputau interesele politice şi economice în vestul Europei. Enrico Mattei a trebuit să dispară – a murit într-un bizar accident de elicopter – iar soarta i-au împărtăşit-o şi cei care s-au preocupat de elucidarea condiţiilor morţii sale. Nici până azi nu s-au găsit răspunsurile la o serie întreagă de întrebări legate de moartea sa. Oricum, impresia generală a fost aceea că Mattei a plătit preţul încercării de sparge blocada economică impusă URSS sau în limbajul cinic folosit de americani, Mattei a fost o “victimă colaterală” a Războiului Rece.      

Prima livrare de gaz spre Europa şi o nouă victimă

În 1970, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, Leonid Brejnev, a încheiat cu Willi Brandt, cancelarul RFG, un acord referitor la conductele de gaz. Potrivit acestui acord Germania urma să înceapă livrarea către URSS a conductelor cu diametru mare, iar compania germană Ruhrgaz să cumpere gaz metan de la ruşi. Pe data de 1 octombrie 1973, ora 13,15 a avut loc prima livrare de gaz către Europa. Şi asta în ciuda faptului că George Schultz, secretarul de Stat al SUA a venit la Bonn pentru a convinge conducerea RFG să renunţe la construcţia conductei de gaz metan. Într-o economie de piaţă cu reguli funcţionale, pragmatismul învinsese politicul. Iar nemţii au fost dintotdeauna practici şi mai puţin sentimentali. Însă Willi Brandt a plecat din politică destul de “şifonat” după descoperirea unui caz de spionaj în anturajul său imediat. Serviciile secrete germane găsiseră “cârtiţa” din anturajul cancelarului Brandt…la indicaţia CIA. Într-un anume fel, Brandt a plătit şi el preţul “nealinierii” la cerinţele americane. De atunci Gazprom a tot crescut, iar Europa a ajuns să fie tot mai dependentă de gazul rusesc. Gazprom face şi desface în politica rusească. A creat politicieni şi i-a dat jos atunci când nu i-au mai fost fideli. Gazprom a devenit un “stat în stat” şi în acelaşi timp un instrument politic tot mai eficient în mâna celor care se perindă pe la Kremlin. La sfârşitul acestui an, profitul estimat pentru Gazprom se va situa undeva în jurul cifrei de 75-77 miliarde de dolari. Gazprom este azi un adevărat imperiu. Un imperiu care seamnă tot mai multă teroare economică.

Nicolae BALINT
nicolae_balint@yahoo.com