Instalarea comunismului in Romania
Volumul XIV din Jurnalul Politic (7 martie-2 august 1945), semnat de Ioan Hudiţa, aparut la Editura AcademicA (457 de pagini), ediţie ingrijita de acad. Dan Berindei, care semneaza studiul introductive, note şi indice, este o alta etapa esenţiala in cunoaşterea vieţii politice postbelice.
Dupa lovitura de stat comunista din 6 martie 1945, care a avut in spate pe Vaşinschi şi tancurile sovietice şi a pastrat aparenţa legalitaţii, deoarece Groza a fost investit ca şef al guvernului de catre rege, PNŢ – cel mai important partid al ţarii – a fost cuprins de framantari deoarece Iuliu Maniu nu se simţea deloc bine şi dorea sa se retraga la Badacin. Se deplasa frecvent la Sibiu pentru a urma tratamente medicale şi de aceea se punea problema cine il va inlocui la conducerea partidului. Mulţi il considerau ca un posibil succesor al Sfinxului de la Badacin, chiar pe Hudiţa. Caracterizarea pe care i-o face Ghiţa Pop memorialistului mi se pare elocventa: „Este un om cult, un perfect cunoscator al problemelor externe, cu principii solide democrate, deschis tuturor formelor democraţiei, moderat şi sincer devotat. Daca la toate aceste calitaţi se adauga şi marea lui modestie, cred ca tabloul pe care l-a schiţat este complet” (p.61). Hudiţa nu a acceptat propunerea, ci i-a considerat pe Ghiţa Pop sau pe Ionel Pop „singurii pe care-i vad capabili sa salveze partidul nostru. Problema care se pune astazi partidului… este salvarea unitaţii sale, grav ameninţata de intrigile ruseşti” (p. 63).
Cu siguranţa, Hudiţa a avut un rol marcant in conducerea partidului, deoarece inca de la inceputul luptei politice cu oamenii Moscovei, Maniu s-a gandit la el şi la Mihalache ca sa plece in vest pentru a susţine cauza Romaniei. Hudiţa dorea insa sa se retraga din viaţa militanta pentru a se consacra exclusiv carierei universitare şi ştiinţifice. Timpurile au fost vitrege. Dupa numai doi ani de la perioada evocata in acest volum a devenit locatarul temniţelor comuniste.
In perioada consemnata in jurnal i s-au facut oferte insistente din partea comuniştilor, cat şi direct din partea ruşilor, pentru a deveni prim-ministru, cu condiţia sa se rupa de Maniu, dar autorul a respins ferm propunerile facute. Acum, cand este atata balacareala in viaţa politica a ţarii, iar urmaşul declarat al Bratienilor se considera Crin Antonescu, te cuprinde disperarea cand te gandeşti unde am ajuns. Desigur, nu a fost ideal comportamentul unor actori politici din acele vremuri, chiar unii onorabili, dar oricum aveau alt fazon, aratau diferit de cei de astazi. Cateva repere din acele timpuri raman modele. Ma refer la unele din personajele des evocate, cum ar fi Maniu, Hudiţa, Ilie Lazar şi Ghiţa Pop.
Pana la urma Maniu, din cauza imensei sale popularitaţi şi in pofida varstei şi a sanataţii precare, a ramas preşedintele partidului. Condamnat in 1947 la temniţa grea şi mort la Sighetul Marmaţiei in 1953, şi-a caştigat un loc de neinlocuit in istoria naţionala. In contrast cu liderul opoziţie, dr. Nicolae Lupu, deşi conştient ca suntem in zona de influenţa ruseasca, credea ca prin poziţia sa mai acomodabila in raport cu sovieticii, ar putea, totuşi, sa salveze ţara de comunişti. Cumplita eroare, iar fostul lui prieten il judeca sever.
Citind şi acest volum, se confirma enunţul ca politica este arta posibilului. Mi se pare indiscutabil ca, din punct de vedere al exigenţelor morale, procesul raspunderilor pentru instalarea regimurilor de dictatura trebuia extins şi la cei care au colaborat cu Regele Carol II, care i-a atras de partea lui pe membrii PNŢ şi PNL. In 1945, principalii adversari nu erau, totuşi, Tatarascu, Ralea şi Ghelmegeanu, ci chiar comunişti. Prin atitudinea intransigenta, cei amintiţi mai inainte au fost aruncaţi direct in braţele oamenilor Moscovei, care le-au creat o serie de facilitaţi. Pe Tatarescu l-au numit vice prim-ministru şi ministru de externe şi l-au utilizat ca om de influenţa la Palat. Privind lucrurile retrospectiv, se pot formula judecaţi mai cumpanite despre aceasta perioada tulbure. In acest context al nuanţarii aprecierilor se poate afirma ca ideea enunţata in PNŢ de a se utiliza armata pentru a se opune instalarii guvernului Petru Groza, provocandu-se astfel ciocniri violente cu ruşii, era total nerealista şi, in aceasta privinţa, Dinu Bratianu a avut dreptate.
Mi se pare demn de relevat un alt episod. Preotul Marina, şeful ţaraniştilor din judeţul Valcea, la 28 martie 1945, il viziteaza pe Hudiţa pentru a-i comunica demisia din aceasta calitate. Dorea „sa accepte postul de vicar al Mitropoliei din Iaşi, vacant de mai mult timp. Preotul spune ca idealul vieţii lui a fost sa se consacre bisericii şi ca acum are aceasta ocazie datorita bunelor sale relaţii cu Gheorghiu-Dej, Maurer, Botnaraş, cu care a colaborat anul trecut pentru adapostirea mai multor fruntaşi din lagarul de la Targu-Jiu” (p. 114). Stranie poziţie, dar care explica de ce ulterior a devenit patriarh sub numele de Iustinian. De altfel, nu numai Marina a fost ţaranist. In aceasta categorie intra şi Iorgu Iordan, Parhon, marele endocrinolog, şi cred ca aceasta apartenenţa politica a avut-o şi Dimitrie Gusti.
Uneori aprecierile memorialistului sunt tranşante, daca nu exagerate: „Nenorocitul de Vaida a fost unul din stalpii principali ai dictaturii lui Carol II şi, pe deasupra, instrumentul dezgustator al acestui rege nebun, in lupta lui cu Maniu” (p.118). Apoi, deşi Gheorghe Bratianu a fost naşul de cununie al fiicei lui şi al lui Dan Berindei, consideraţiile lui Hudiţa despre marele istoric, indeosebi despre valoarea lui profesionala, mi se par excesive.
M-a surprins acuitatea observaţiilor asupra lui George Calinescu. Acesta a recunoscut ca s-a inscris in FND (Frontul Naţional Democrat) „din oportunism şi cu scopul de a fi un element de pondere intre nebunii mult mai primejdioşi decat el.” Hudiţa trage concluzia: „… este un trasnit, plin de talent, foarte cult, dar şi lipsit de caracter. Facand-o pe cinicul, el işi inchipuie, ca un zapacit ce este, ca se poate fofila in viaţa, pastrand raporturi bune cu toata lumea buna, uitand ca <<l’ami de tout le monde n’este l’ami de personne>>” (p. 112). Daca acest volum va ajunge in mainile acad. Eugen Simion va putea inţelege şi mai bine de ce „divinul critic”, cum ii spunea Eugen Barbu, a putut scrie articole atat de oribile despre Iuliu Maniu. Declaraţia lui Calinescu de fidelitate faţa de PCR nu a impiedicat securitatea sa-l urmareasca zi de zi şi sa fie indepartat de la universitate. In tinereţea mea, unele din „Cronicile optimistului” din Contemporanul erau pentru mulţi dintre noi o delectare spirituala. Şi pentru aceasta, dar nu numai, ii raman recunoscator. La un moment dat Hudiţa ii sugereaza sa scrie despre personajele şi mediul cu care intra in contact. Cred ca scriitorul şi-a onorat promisiunea facuta prin Bietul Ioanide şi Scrinul negru.
Şi o ultima reflecţie despre acest volum. „In cateva randuri, Maniu m-a intrebat daca am insemnat evenimentele la care am participat amandoi. S-a bucurat foarte mult cand i-am spus ca nu mi-a scapat nimic din tot ceea ce am crezut ca trebuie trecut in Jurnal…” (p. 119). Il rog pe academicianul Dan Berindei sa continue editarea acestuia şi aştept cu nerabdare urmatorul volum.
26.07.2012
Adrian Man
