Intemeietorul calvinismului

Jean Calvin s-a născut la Noyon, în regiunea franceză Picardia, dintr-o familie de jurişti. Destinat carierei ecleziastice, Calvin şi-a făcut studiile în oraşul său natal şi la Paris, în Colegiul Montagu şi Sorbona, apoi a studiat dreptul, greaca şi ebraica la universităţile din Bourges şi Orléans. În 1532, şi-a luat doctoratul în Drept, dar n-avea să practice niciodată avocatura. Contactul cu umaniştii adepţi ai lui Luther, ca Melchior Wolmar, cu ebraizanţi ca Vatable sau cu elinişti ca vărul sau, Olivétan, reflecţiile sale personale şi înclinaţiile familiei sale (tatăl şi fratele său mai mare au murit excomunicaţi) l-au condus la Reformă. Calvin a colaborat la discursul pe care rectorul Universităţii din Paris, Cop, l-a rostit la deschiderea cursurilor, la 1 noiembrie 1533. Discursul conţinea pasaje întregi din Luther şi a produs un imens scandal. Calvin a fost nevoit să se refugieze mai întâi la Néroc, la curtea Margaretei de Angoulême, protectoarea reformaţilor, apoi la Basel, unde a tipărit Christianae religionis institutio („Aşezământul religiei creştine”), care a făcut din Calvin „al doilea patriarh al Reformei”. Lucrarea a fost precedată de o scrisoare către regele Francisc I al Franţei, în care Calvin lua apărarea coreligionarilor săi persecutaţi, declarând că puterea care persecuta pe adevăraţii creştini nu e ordine, ci dezordine. Calvin a plecat de la ideea izbăvirii prin credinţă, dar i-a răsturnat termenii, afirmând că Dumnezeu nu i-a ales pe oameni pentru că aceştia au crezut, ci pentru ca oamenii să creadă. Pe când Luther spunea: „Crede şi te vei mântui”, Calvin susţinea că darul graţiei nu depinde de credinţa omului, ci de voinţa nepătrunsă a lui Dumnezeu care trimite harul său unora şi îl refuză altora, argumentând în felul următor: „Fiindcă aşa vrea el. Din eternitate, el predestinează pe unii la viaţă, pe alţii la osânda de veci. Nu spuneţi că e injust, fiindcă suprema justiţie e voinţa lui Dumnezeu.” Unii istorici au considerat că toată doctrina lui Calvin se află în această formulare.

La Calvin, doctrina predestinării e formula dogmatică a suveranităţii lui Dumnezeu. Consecinţele acestei doctrine sunt mult mai radicale decât la Luther: nici cler, nici liturghie, nici altar, nici icoane, nici sacramente (afară de botez şi de împărtăşanie, ca simple simboluri). Calvin a impus un predicator ales de comunitate, îmbrăcat cât mai simplu (fără odăjdii), care citea Evanghelia zilei şi o explica, după care toată asistenţa cânta psalmi. Mai mult, oricine era destul de instruit putea deveni predicator. În august 1536, Calvin s-a stabilit la Geneva, oraş convertit deja la Reformă, făcând din acesta centrul calvinismului. Stabilit la Geneva, Calvin a organizat biserica şi oraşul după preceptele sale, impunând tuturor locuitorilor Catehismul său, eliminând din moravurile oraşului orice element de frivolitate şi făcând din Geneva un oraş puritan. Calvinismul a triumfat în mai multe zone ale Europei, deoarece dintre toate confesiunile, el a răspuns cel mai bine nevoilor vremii. Calvinismul a secularizat noţiunea mântuirii, rupând legătura dintre faptele din viaţa pământească şi răsplata din viaţa de dincolo de mormânt. El a scos idealul de viaţă creştină din mănăstire şi l-a plasat în viaţa de toate zilele, punând accentul pe viaţa cotidiană şi pe vocaţia profesională. Luther a introdus în etica profesională noţiunea de vocaţie (Beruf), dar a redus-o la munca ţăranilor şi meşteşugarilor, singura pe care o preţuia. Calvin a extins-o asupra tuturor formelor de activitate. Prin vocaţie, el înţelegea o stare şi un fel de trai legitime. Orice profesiune devenea legitimă şi nobilă, dacă era exercitată cu toată priceperea şi conştiinţa. Prin urmare, datoria ţăranului era să fie bun gospodar, a meşteşugarului să fie bun meşteşugar, a negustorului să fie bun negustor.

În locul ascezei monahale şi a concepţiei medievale despre viaţa economică, Jean Calvin a proclamat legea muncii şi ascetismul profesional (Berufsaskese) şi a declarat că „lenea şi trândăvia sunt afurisite de Dumnezeu”. Calvin a justificat şi negoţul, aşa de dispreţuit de etica medievală, prin folosul pe care acesta îl aducea societăţii. Vocaţia profesională explică semnificaţia şi rolul predestinaţiei în doctrina lui Calvin. Ca şi Luther, Calvin a afirmat că numai harul (graţia), care e un dar gratuit al lui Dumnezeu, îl poate mântui pe om. Dar Calvin a adăugat că Dumnezeu hotărăşte cine va fi ales, adică mântuit, negând orice participare a voinţei omeneşti în opera mântuirii. Or, printr-un adevărat paradox, această doctrină care reducea la neant voinţa umană în faţa puterii suverane a lui Dumnezeu, a devenit o sursă de energie. Ascetismul profesional se întemeiază pe convingerea că succesul în afaceri e un semn al elecţiunii divine, şi această convingere e cu atât mai puternică, cu cât succesul e mai mare. Câştigul devine, astfel, un scop în sine, dar nu pentru plăcerile pe care le poate procura, ci pentru a împlini voinţa atotputernică a lui Dumnezeu. Din această doctrină a rezultat în secolul al XVII-lea fariseismul, care considera pe sărac  drept un păcătos căruia i-a lipsit harul, iar pe capitalist, ca pe un ales al lui Dumnezeu.

Calvinismul apare, astfel, ca forma creştinismului cea mai favorabilă dezvoltării capitalismului şi nevoilor intelectuale ale secolului al XVI-lea. Max Weber a construit o întreagă teorie pe această constatare, stabilind că „spiritul capitalist” e un produs al eticii calviniste. Teza lui Weber a stârnit o vie discuţie printre istorici, sociologi şi teologi, unii susţinând-o, alţii combătând-o. „Ceea ce rămâne valabil din teza lui Weber e afirmaţia că protestantismul a favorizat dezvoltarea capitalismului, negând orice legătură dintre acţiunile pământeşti şi răsplata cerească şi ruinând prin această morală supranaturală şi etica economică a Evului mediu”, susţinea academicianul Andrei Oţetea. Calvinismul a servit cauza capitalismului şi prin legitimarea canonică a împrumutului cu dobânda. Prima concluzie pe care Calvin a tras-o din exegeza textului biblic a fost că creditorul trebuie să se poarte faţă de debitorul său ca un frate, adică echitabil şi cu  milă. În Geneva vremii lui Calvin, dobânda era de 6,66%.

Biserica lui Calvin s-a dovedit la fel de intolerantă ca şi cea catolică. Michel Servet a fost ars pe rug în 1553, la Geneva, din ordinul lui Calvin, fiindcă în opera sa- Christianismi restitutio- a negat dogma trinităţii. Bazat pe texte din Vechiul Testament, Calvin a pornit o adevărată campanie de vânătoare a vrăjitoarelor şi de combatere a magiei, recurgând la tortură pentru ca presupusele vrăjitoare să-şi recunoască vina. În 1545, în câteva luni, 45 de femei au fost arse de vii pe rug ca vrăjitoare, în faţa caselor pe care le-ar fi fermecat, după ce au fost torturate.

Răspândirea calvinismului în Ţaăile de Jos, Franţa, Ungaria, Polonia, Ţările scandinave şi Anglia s-a făcut cu mare rapiditate. Calvin a dispus de un mijloc de propagandă formidabil: tiparul. În ultimii săi ani de viaţă, Jean Calvin s-a ocupat de organizarea Reformei din Ţările de Jos, Anglia, Scoţia şi Polonia. Până la moartea sa, el a rămas şeful temut şi respectat al calvinismului, căruia i-a asigurat biruinţa finală. A fost îngropat, aşa cum a vrut, într-un mormânt simplu, în Geneva.

Transformarea calvinismului în partid politic

„Deşi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, propaganda reformată a pătruns în toată ţara (Franţa – n.n.), până la intervenţia lui Calvin, protestantismul francez şi-a păstrat caracterul său popular şi laic. Adepţii lui n-au constituit un corp şi n-au creat nicio organizaţie. A fost mai mult o stare de spirit. Calvin i-a dat un crez, adică un program, şi o organizaţie. Din iniţiativa şi sub impulsul lui, grupurile protestante, fără ierarhie şi legături solide între ele, au fost transformate în biserici şi cele mai importante puse sub conducerea unor păstori trimişi de la Geneva. Primul sinod francez, întrunit la Paris în 1559, a definit credinţa şi a întărit disciplina bisericii reformate. Adeziunea unui mare număr de nobili, în frunte cu Henric de Bourbon, regele Navarei – viitorul Henric al IV-lea – a dat o puternică armătură socială Reformei calviniste şi a transformat-o într-un partid politic, care avea să dezlănţuie războaiele religioase din a doua jumătate a secolului al XVI-lea”, afirmă  acad. Andrei Oţetea

Despărţirea de umanişti

Calvin a rupt legăturile cu umaniştii care proslăveau înţelepciunea antică, deşi , la început, Umanismul şi Reforma s-au confundat. Programul iniţial al Reformei era destul de larg şi de vag pentru a se împăca uşor cu aspiraţiile umanismului. Calvinismul a implicat abolirea tuturor practicilor şi ceremoniilor, procesiunilor şi pelerinajelor, posturilor şi celibatului, care nu sunt prescrise de Evanghelie şi a tuturor intermediarilor – cler şi sacramente – care se interpun între Dumnezeu şi om. Această simplificare nu putea decât să-i seducă pe umaniştii setoşi de claritate şi evidenţă. Apoi, umaniştii s-au separat de calvinism. Sentimentul valorii lor personale, bucuria lor de a trăi şi de a se afirma, setea lor de glorie nu se potriveau cu teoria care neagă liberul arbitru, refuză omului orice merit şi-i impune, în schimb, o viaţă de eroism, de martiriu, nu spre a-l glorifica, ci pentru a-l strivi în faţa dumnezeirii. În afară de teama de persecuţie, umaniştii au ezitat să rupă violent legăturile pe care le aveau cu Biserica catolică, preferând o Reformă paşnică, făra schismă, care să nu doboare la pământ întreg eşafodajul bisericii. Multi dintre ei erau titularii unor beneficii ecleziastice şi n-au avut tăria să le sacrifice pentru convingerile lor religioase, cum a făcut Calvin. În plus, umaniştii nu înţelegeau să accepte nici o restricţie în dreptul lor de liberă cercetare.

Ioan BOTIŞ