Ioan Aurel Pop: “În Transilvania se aplică forţa dreptului”

Reporter: Cât de importantă este lucrarea pe care dumneavoastră aţi coordonat-o pentru istoria Transilvaniei? Practic, ce reflectă această lucrare?

Ioan Aurel Pop: Această lucrare reprezintă o etapă în cercetarea istorică tocmai pentru că, din perspectiva istoriei Transilvaniei, după vreo două decenii este prima lucrare de acest gen, pe de-o parte. În al doilea rând, este o lucrare scrisă de autori români, germani, maghiari, evrei, născuţi şi crescuţi aici, care cunosc realităţile cel mai bine. Cel mai important lucru este că aduce la zi o mulţime de cercetări noi şi pune la dispoziţia specialiştilor şi a publicului larg o primă viziune asupra Transilvaniei din perspectiva tuturor locuitorilor ei şi a tuturor grupurilor etnice. Până acum s-au scris istorii ale Transilvaniei din perspectivă maghiară, altele din perspectivă germană şi altele, natural, din perspectivă românească. Am încercat pentru prima oară să să scriem o istorie din punctul de vedere al tuturor locuitorilor Transilvaniei. Nu ştiu dacă am reuşit, dar măcar am încercat.

 

Rep.: Cât este de obiectivă această lucrare?

I.A.P.: Atâta cât poate fi orice întreprindere românească obiectivă. Autorii, vă asigur, sunt mari specialişti în domeniu şi s-au străduit să reflecte adevărul. Adevărul omenesc, acesta la care noi avem acces. N-au exagerat, n-au înfrumuseţat şi n-au urâţit. Au scris ceea ce reflectă izvoarele. Pentru că istoria se face după surse, după mărturiile trecutului. Din acest punct de vedere, cred că este o reuşită.

Rep.: Practic, cât este de completă această lucrare?

I.A.P.: Lucrarea şi-a propus să pornească din cele mai vechi timpuri, de când avem mărturii despre existenţa omului pe acest teritoriu, care, fireşte, atunci nu se numea Transilvania şi ajunge până la intervalul 1918 – 1920. 1918 spun, pentru că atunci s-a decis la Alba Iulia unirea Transilvaniei cu România. 1920, pentru că la conferinţa de pace de după Primul Război Mondial s-a recunoscut această decizie a poporului român de către comunitatea internaţională. Fireşte, multă lume m-a întrebat de ce n-am mers mai departe. Se poate merge şi mai departe, însă în secolul 20, practic, istoria Transilvaniei se confundă cu istoria României şi este foarte bine reflectată în marile tratate de istorie ale României. Sigur, şi în secolul 20 sunt mari controverse şi,probabil, ne vom gândi să facem şi un volum cu numărul patru, care să se cheme „Transilvania în secolul 20”, să putem explica publicului larg ce a fost în vremea celui de-al doilea război mondial, de ce s-a sfârtecat atunci Transilvania în două, cum, după război, pacea de la Paris din nou a recunoscut întreaga Transilvanie ca aparţinând României, care a fost tragedia tuturor locuitorilor Transilvaniei şi ai României în timpul comunist, respectarea drepturilor minorităţilor, care au suferit enorm în timpul regimului comunist.

Rep.: Cum a fost primită această lucrare de către comunitatea ştiinţifică din România, de comunitatea ştiinţifică internaţională, de colegii maghiari, de colegii germani?

I.A.P.: Pe plan internaţional, e mai puţin cunoscută. Primul volum am reuşit să-l traducem în limba engleză, acel volum având ecouri bune pe plan internaţional. Au apărut câteva recenzii bune în Ungaria, în Franţa, în Germania. Volumele doi şi trei au apărut numai în română şi vă pot spune că au fost  primite foarte bine în mediul academic românesc, în universităţile din România. Câteva publicaţii au găzduit recenzii ale acestei lucrări. Din păcate, ea este insuficient cunoscută pentru că, din păcate, nu avem un sistem de difuzare foarte bun. Cartea se vinde într-o librărie în Cluj, şi cam atât.

Rep.: Practic, domnule profesor, cât de bună este această lucrare? Este cea mai bună lucrare scrisă despre Transivania?

I.A.P.: Vă răspund, cu toate că este puţin jenant, eu fiind şi autor, şi coordonator al lucrării. După părerea mea, a colegilor mei, e cea mai bună lucrare de istorie a  Transilvaniei scrisă până acum. Este normal să fie aşa, dacă aduce la zi toate cercetările.

Rep.: Dacă dumneavoastră afirmaţi că această lucrare este atât de valoroasă, de ce Academia Română, comunitatea ştiinţifică românească nu promovează mai mult această lucrare, nu numai în mediul academic, ci şi în conştiiunţa publică?

I.A.P.: Va începe de acum să o facă. Volumele au început să apară pe rând, din 2003 până astăzi. Între timp, tirajul iniţial al volumul întâi s-a şi epuizat. Impedimentul a fost că nu am avut toate volumele odată, acum le avem şi vom începe o campanie de promovare a acestei lucrări. Degeaba o scriem bine, dacă o ţinem ascunsă.

Rep.: Ce perspectivă ne oferă această carte, faţă de celelalte lucrări din acest domeniu?

I.A.P.: Fiecare generaţie îşi rescrie trecutul. Noi avem o sensibilitate faţă de trecut, care se potriveşte cu omul secolului 21. Lucrăm la computer, ne place să vedem, să descoperim. Până şi interpretarea izvoarelor e alta. Un înaintaş de-al meu, profesor de acum 30 de ani, într-un privilegiu al saşilor referitor la Transilvania din 1224, vedea, poate, alte lucruri decât văd eu astăzi în acelaşi document. Şi atunci, fiecare generaţie găseşte în trecut noi valenţe, noi semnificaţii. Noi am găsit în Transilvania, noi, autorii acestui volum, un mesaj de toleranţă. În Transilvania au trăit mereu mai multe neamuri, mai multe popoare, mai multe religii, mai multe confesiuni. În acelaşi timp, am dorit să transmitem un mesaj al României de astăzi, pentru că Transilvania reprezintă 40 % din suprafaţa şi populaţia României de astăzi. Reprezintă o bază extrem de importantă economică, socială, nu numai demografică. Şi am dorit să arătăm că Transilvania face parte dintr-o Românie modernă, în care problema naţională, dacă nu rezolvată pe de-a-ntregul este într-un stadiu european. Ne străduim să trăim împreună bine. Dacă politicienii mai intervin să creeze probleme, vrem să arătăm că omul de rând este destul de înţelept ca să continue traiul acesta împreună şi că, şi din această perspectivă, România, prin Transilvania, este o ţară europeană modernă.

Rep.: Aţi menţionat Transilvania ca un loc al toleranţei, o regiune multiculturală. Totuşi, în ultima perioadă avem parte de nişte conflicte, normal, la nivel declarativ, nu tocmai benefice. Respectiv, conflictele dintre români şi maghiari. În istorie care au fost relaţiile dintre cele două etnii principale care au trăit în Transilvania?  Când a început acest conflict?   

I.A.P: O stare de oarecare încordare a fost tot timpul, dacă pornim de la 1200, când Transilvania este deja parte integrantă a statului ungar după o perioadă de cucerire. La 1200, conflictul principal era între catolici şi ortodocşi. Atunci era mai importantă apartenenţa la o religie decât la o etnie. Pe urmă, şi românii au alcătuit un grup etnic distinct alături de saşi, secui şi de nobilime şi au participat şi ei la conducerea ţării, a Transilvaniei, prin reprezentanţii lor, adunările ţării fiind plurietnice. În secolul XIV, a venit la conducerea Ungariei dinastia de Anjou, de origine franco-napoletană, şi care au zis că trebuie uniformizată ţara. Primul element luat în calcul a fost religia. Şi au mai spus că regatul lor era unul catolic şi ortodocşii nu puteau fi toleraţi, ortodocşii să trăiască în altă parte. Şi atunci ortodocşii au fost discriminaţi, scoşi din adunări, repet, nu pentru că erau români, ci pentru că erau ortodocşi. Şi cam de atunci, de la 1350-1400, românii au rămas în afară şi au fost consideraţi cumva, toleraţi, dar nu în sensul de astăzi, mai mult în sens de răbdaţi, acceptaţi în ţară, pentru că sunt buni la muncă. Din acel moment, românii au trăit secole la rând un sentiment de frustrare. S-a ajuns la secolul XIX, când românii au început mişcarea de eliberare naţională şi au spus că şi noi avem dreptul la o ţară, şi noi avem dreptul la un teritoriu. Punctul culminant s-a înregistrat la 1848, când ungurii au fost cu revoluţia lor, românii cu a lor şi s-au bătut cap în cap. Şi apoi, s-a ajuns la momentul unirii de la 1918, care pentru maghiari a însemnat un dezastru: ungurii au privit unirea Transivaniei cu România ca pe o nedreptate istorică făcută Ungariei, chiar dacă două treimi din populaţia Transilvaniei era românească.

Rep.: Cât de periculos este factorul iredentist în „conflictul” dintre români şi maghiari? Cât de periculos a fost acesta de-a lungul istoriei?

I.A.P.: De-a lungul istoriei a fost periculos, pentru că atunci se făceau modificări ale graniţelor uşor. Cine avea forţă, avea şi drept. Se practica aşa- numitul drept al forţei. Astăzi vrem să credem că se aplică forţa dreptului. Şi că în Europa de astăzi, în urma unor decizii ale instituţiilor europene din care facem parte, modificarea frontierelor nu se acceptă. Neacceptarea modificării frontierelor nu cred că aşa-zisele pretenţii teritoriale, chiar autonomia teritorială nu poate fi acceptată.

Rep.: Putem afirma că toţi liderii maghiari cunosc aceste lucruri. De ce se continuă discursul  pro-autonomie, antiromânesc?

I.A.P.: Faptul că politicienii maghiari recurg la termenul de autonomie teritorială, o fac intenţionat, pentru că ei, întotdeauna, merg pe cereri maxime. Punem problema şocant, cerem cât mai mult, după principiul că până la urmă tot obţinem ceva. Teoria paşilor mici.

 

 

Rep.: O altă problemă, destul de delicată şi mult mediatizată în ultima perioadă este cea a pseudoconflictului dintre ardeleni şi bucureşteni. Putem vorbi despre un conflict între nord şi sud, transilvăneni şi munteni?

I.A.P.: Există o prejudecată care, sigur, are rădăcini istorice, fiindcă nu poţi să uneşti în 80, 90 de ani ceea ce o istorie întreagă a despărţit. Gândiţi-vă că Ţara Românească şi Moldova au fost izolate de Transilvania. Ardealul a avut alte tradiţii şi românii din Ardeal au fost influenţaţi şi de unguri, şi de saşi. Eu zic că, pe de-o parte, există un complex de superioritate al capitalei în orice loc şi la noi, la Bucureşti, parcă e mai pronunţat. Noi suntem din capitală, voi sunteţi provinciali. Ardelenii au în plus faţă de ceilalţi un lucru foarte obiectiv. S-a dovedit de foarte multă vreme că dintre toate provinciile istorice, Transilvania este cea mai avansată din punct de vedere economic. Problema cu Emil Boc ar fi că s-ar putea să fi deranjat puţin că acest prim-ministru a venit cu o „curte” din Cluj. Şi ceilalţi prim-miniştri au venit cu oamenii lor. Totuşi, fiind bucureşteni, se vedea puţin acest lucru. Oricare ar fi fost motivele, mai mult sau mai puţin obiective, vina principală a căzut pe faptul că erau ardeleni. Este foarte uşor să dai vina pe străini.

Augustin Stanciu