Iosif Boca „Eminescu”, şoferul-legendă al Clujului la 89 de ani: „Am lucrat şi pe Mao Zedong, primul autobuz românesc”!

Iosif Boca – zis „Eminescu”, zis „Asul” – este indiscutabil şoferul-vedetă al Clujului de dinainte de revoluţie, autorul unor gesturi care astăzi, cu regulile existente, ar fi fost fără îndoială demult pus la stâlpul infamiei. Cum s-ar putea caracteriza oare faptul că în momentul când  un pasager a avut o criză renală acesta a dat fuga de urgenţă, cu autobuzul plin de călători, direct la spital şi i-a salvat viaţa – fără să aştepte în linişte ambulanţa, după „procedură”? Sau când oprea între staţii ca să urce în autovehicol diverse persoane, sfidând orice regulă de circulaţie – dar punând pe primul loc regulile umane nescrise şi ale bunului simţ, cu o profundă înţelegere pentru semeni ieşită din comun?

Născut în oraşul Stalin (Braşov) şi brigadier la 16 ani!

În ciuda celor 89 de ani ai săi, pe care-i împlineşte pe 10 iunie, Iosif Boca – zis „Eminescu”, poreclit astfel pentru pletele care le-a purtat dintotdeauna – arată de maxim 70. Este cel mai vechi şofer al Clujului şi a condus prima „promoţie” de autobuze şi troleibuze din municipiu sosite în anul 1959 la Întreprinderea de Transport Public Local.  Iar vitalitatea sa incredibilă, dublată de o luciditate nealterată face ca întâlnirea noastră să devină o adevărată desfătare şi să reprezinte o mină de aur pentru jurnalistul interesat de povestirile Clujului vechi, pe care acesta le relatează cu simplitate, dezinvoltură şi plăcere nedisimulată. Ne aflăm în apartamentul său de pe strada Băiţa nr. 6, din cartierul Gheorgheni, unde „Asul” şi fiica lui, Andriana, m-au primit cu deosebită căldură, poate şi fiindcă le-am fost vecin timp de câteva decenii. Ca și pe atâția alți clujeni, „Asul” – „Eminescu” m-a purtat cu troleibuzul numărul 3 până aproape de Gară, la Liceul „Medie 10” de pe strada Horea, unde mi-am făcut studiile gimnaziale – dar şi mai târziu, ca adolescent, student şi mai apoi tânăr bărbat – pe autobuzul 22, cel care făcea traseul Gheorgheni – Centru. Şi puţini dintre hipsterii sau tinerii „frumoşi şi liberi” de azi îşi mai pot închipui cum a fost transportul în comun din acele vremuri, când autobuzele şi troleibuzele erau extrem de puţine, aglomeraţia generalizată, iar accidentele mortale, aşişderea, totul în indiferenţa sau poate neputinţa autorităţilor. Astfel, întâmplările tragice ale unor oameni de toate vârstele care cădeau de pe scări în timpul mersului din autovehicolul supraaglomerat şi cu uşile deschise reprezentau pe atunci un loc comun. Iar Boca – asemeni unui personaj descins direct din basme, cu plete eminesciene şi cizme înalte confecţionate din piele – era cel care se străduia, cu calm şi diplomaţie să rezolve acele probleme dificile, coborând din cabină şi „aranjându-i” cu mâna pe călători ca să nu-i piardă pe drum. Practic, Boca – „Eminescu” a însoţit copilăria, adolescenţa şi începutul maturităţii majorităţii clujenilor de astăzi – iar stilul său n-a mai putut fi repetat de niciun conducător auto care a urmat după el, deşi mulţi au încercat să-l imite. Începe gazda mea relatarea poveştii vieţii sale lungi – şi sinuoase, lipsite aparent de zguduiri extreme: „M-am născut în oraşul Braşov (pe atunci I.V.Stalin) la 10 iunie 1928, unde tata, sălăjean de origine a întâlnit-o pe mama. Pe mine m-au adus la vârsta de trei ani în Sălaj unde m-a îngrijit mai mult sora mea mai mare, Florica, la fel ca şi pe ceilalţi trei fraţi ai mei de altfel.  Curând şi părinţii s-au întors şi s-au stabilit împreună cu noi acolo, în satul Sântămărie, comuna Sânmihaiu Almaşului. După ce-am făcut şcoala, şase clase în limba română şi două în maghiară, în 1948 am plecat la Bumbeşti-Livezeni, ca brigadier, la vârsta de 16 ani, iar după aceea am fost dus în armată, din 1949 până în 1951 şi am ieşit de acolo cu gradul de sergent”.

„Purtatul părului lung l-am moştenit de la tata”!

Boca – „Eminescu” se opreşte o clipă să urmărească efectul vorbelor sale, după care continuă: „Când m-am întors am intrat în Miliţie, la Năsăud. Acolo am fost educat ca să educ, nu ca să bat. Am avut mereu probleme cu colegii din Miliţie, că nu amendam oamenii şi pe deasupra stăteam în gazdă la un chiabur. M-a luat comandantul, tare de tot: „Numai acolo te-ai trezit să stai”? Iar eu i-am zis că nu-s căsătorit şi numai la chiabur găseam mâncare gătită. Pe urmă, la Valea Caselor, în zona mea de răspundere veneau oamenii cu lemne şi refuzam să-i amendez. Cum să-i amendez, când şi la mine în Sălaj toată lumea ducea lemnele cu spatele, că era pădurea aproape şi se prăbuşea peste noi? De asemenea, altă problemă pe care am avut-o: n-am fost membru de partid şi cei de la Năsăud mă tot băteau la cap să ader la PCR, fiindcă tata fusese ilegalist la Lupeni. Eu le spuneam că nu vreau şi pace – şi nici peste ani n-am devenit, după cum n-am intrat în niciun partid nici după 1989. Iar când am demisionat din Miliţie am făcut-o pentru că am cerut să fiu mutat în Sălaj, ca să stau lângă  tata – iar superiorii, ignorând rugămintea mea au adus un năsăudean de-al lor, care până atunci fusese şef de post de la Câmpeni – iar pe mine nu m-au lăsat să plec”… Arată de asemenea că şi când a fost miliţian a avut părul lung, asta pentru că părul reprezenta pentru el o mândrie, moştenită de la tată – care-l purta şi el aşa. „Ţin minte, odată când am fost la Braşov tata mi-a spus să caut pe o doamnă, Oniţa, iar când mă îndreptam spre locuinţa ei, pe stradă, numai că m-am trezit întrebat de o femeie aflată în spatele meu: „Eşti din Cluj, de-al lui Todor”? Iar când i-am răspuns că da, a zis că m-a recunoscut după păr, fiindcă la fel îl purta şi tata. Era consăteană cu tătuca. Iar în armată m-am tuns o singură dată, după care nu m-am mai tuns, iar ei nu s-au legat de mine fiindcă nu făceam parte din nicio unitate – eram curier la garnizoană, cu corespondenţa de pe tren”, explică Boca – „Eminescu”. După demisia din Miliţie şi-a făcut buletin de Cluj şi a intrat strungar la „Armătura”, însă curând s-a întors la sora lui, la Braşov, unde s-a angajat la  „Steagu Roşu”, tot ca strungar. Însă, acolo i se deşteaptă curând pasiunea pentru şoferit şi ia legătura cu un prieten, care ocupa funcţia de preşedinte al Tribunalului Braşov şi îl roagă să-i înlesnească accesul la cursurile de şofer la I.R.T.A. Braşov (Intreprinderea Regională de Transporturi Auto). Se angajează acolo ca necalificat, după care e trimis la Slatina – Olt, trei luni de zile, curs pe care-l absolvă în 1956, învăţând să conducă doar pe maşini de război sovietice, cu cabină de lemn – „Uraliuk” – fiindu-i înmânat apoi la Piteşti, în cadru festiv, carnetul de şofer. „În acea clipă am şi venit la Cluj, unde mi-am găsit servici la I.C.C. Cluj (Intreprinderea Comunală Cluj) şi am lucrat pe primul autobuz „MZD” românesc (Mao Zedong – după numele fostului dictator chinez). Iar în 1959, când s-au introdus, de la 7 noiembrie troleibuzele, pe cei mai prezentabili dintre noi ne-au pus pe troleibuz. De pildă, după ce a intrat prima serie de şase troleibuze din Cluj, pe unul dintre ele, cel care circula pe linia 4,  am lucrat până-n anul 1963”. Apoi adaugă cu mândrie: „Am dat, de-a lungul anilor cinci examene la I.R.T.A. – şi toate gradele le-am luat primul. Am avut şi categorie specială, luată în 1985, pe care numai eu, Banyai Abrudan şi Câmpean Alexă au mai avut-o. Întreprinderea din Cluj s-a numit la început I.C.C., apoi I.J.T.L., R.A.T.U.C. şi acum C.T.P. Din 1959 am fost angajat aici şi până-n 1988, când m-am pensionat”. Aducând din nou vorba la părul său lung îşi aminteşte încă un episod savuros petrecut cu decenii în urmă: „În plină şedinţă la I.J.T.L., fostul nostru director, Iulian Voievod l-a luat în primire pe un coleg şi i-a spus să se tundă. Şi atunci toată lumea, din reflex, s-a uitat la mine. „Nu vă uitaţi aşa la tovarăşul Boca, fiindcă am circulat cu el de când am fost elev şi student şi e neschimbat de atunci: amabil, răbdător cu oamenii şi curat. Şi, pe deasupra n-am avut probleme cu el niciodată”!”

„Cum am ajuns să mi se spună Eminescu”

Porecla de „Eminescu” şi-a căpătat-o spre sfârşitul carierei sale, cu prilejul opririlor la semaforul din dreptul Teatrului Naţional. Acolo, „taxiştii” parcaţi la boxe îi arătau lui Boca statuia lui Eminescu şi-i strigau, alintându-l cu numele poetului naţional. Asta pentru că nimeni nu poate crede că Boca ar fi avut vreodată duşmani, însă totuşi existau invidii la adresa lui, mai din partea colegilor, eclipsaţi total de acesta. „Nu mergea circulaţia prea bine, maşinile mai slabe se defectau iar eu luam oameni care veneau spre mine, în fugă. Şi mai luam şi oameni de pe traseu – eu şi Câmpean Alexă. Mulţi colegi ne-au reproşat că oprim dar eu cred că ne-am făcut datoria. Mă invidiau că-s aşa de politicos. Odată – era acolo un miliţian, la stopul din Piaţa Mihai Viteazu – i-am făcut semn unui  vecin să treacă strada iar el a întors capul şi s-a făcut că nu mă vede. Iar când m-am întors în zonă, acesta a venit şi mi-a zis: „Soţia m-a rugat să vă mulţumesc fiindcă opriţi întotdeauna când o vedeţi cu copiii de mână şi o luaţi în autobuz”. Altădată, am luat pe unul de pe Unirii, din cartierul Gheorgheni, cu autobuzul şi fiindcă i s-a făcut rău l-am dus – chiar aşa, cu autobuzul încărcat –  direct la spitalul militar şi nimeni n-a zis nimic. L-am dat în primire la ofiţerul de serviciu şi apoi am continuat cursa. După trei săptămâni omul a venit la mine cu un cadou – o cămaşă – şi cu o sută de lei, pe care a insistat să le primesc spunându-mi că dacă mai întârzia câteva minute la spital murea”. O umbră de tristeţe îi apare, brusc, pe figură, cum nu avusese până atunci: „Din 1988 m-am pensionat cu 3.108 lei, pensie specială, dar când s-au schimbat banii mi-au tăiat 2.000 de lei şi-am rămas cu 1.100 – iar acum, am ajuns doar la 1.473 de lei, iar diferenţa aceasta e şi pentru că soţia, actualmente decedată avea statut de refugiată. S-a îmbolnăvit în 2009 şi a decedat după trei ani de comă, în 2014 din cauza bolii Alzheimer. Fiica Andriana, care e asistent medical are acum grijă şi de mine – şi pot să spun despre ea că e cea mai bună fiică din lume. Mai am o fată, stabilită şi ea în Cluj şi un băiat în vârstă de 47 de ani, care munceşte ca şofer la Bruxelles, la fel ca şi ginerele. Nu pot să nu mă mândresc, de asemenea,  pentru că de la cei trei copii ai mei am opt nepoţi şi patru strănepoţi”. Îl întreb apoi cum de-a reuşit să se păstreze într-o formă atât de bună, în ciuda vârstei înaintate. Mărturiseşte că a muncit zi-noapte, nu a fumat niciodată şi nici nu a consumat băuturi alcoolice în mod exagerat. De altfel nu-şi aminteşte să se fi îmbătat vreodată, deşi a deţinut peste 500 de fire de vie, iar vinul nu i-a lipsit niciodată din pivniţă. În rest, pasiunea lui au fost motoarele, având de-a lungul anilor patru maşini pe care şi le-a reparat singur. De altfel, subsemnatul, împreună cu copiii din cartier îl urmăream ore în şir, până-n 1970 cum îşi repară uriaşa limuzină „Pobeda”, un adevărat tanc în care încăpeau – nici mai mult, nici mai puţin de douăsprezece persoane. Rememorează Boca – „Eminescu”: „Pobeda aceea uriaşă am schimbat-o după 1970 cu un microbuz de şapte persoane, un „Bedford”, pe care l-am înlocuit, din nou, cu un „Opel Rekord”, în anul 1995. De şapte ani deţin o Dacie 1310, pe care am cumpărat-o cu 800 de lei, asta după ce am câştigat suma de 900 de lei la Loto”. La finalul discuţiei noastre îi mai pun o ultimă întrebare: ce-i place sau nu în transportul urban clujean. Îmi răspunde fără să ezite: „Ce mă deranjează – şi o spun cu toată responsabilitatea, fiindcă am studiat cu atenţie problema: niciunde în ţară nu-s atât de murdare maşinile şi taxiurile care circulă pe străzi, dar şi unele autobuze şi troleibuze din transportul în comun. De multe ori când aştept autobuzul 33, în faţă la Cinema „Republica” (n.n. – actualmente „Florin Piersic”) vin autobuzele cu numerele 31, 32, 33, 47, 36 şi observ diverse persoane în vârstă cum aleargă de la o maşină la alta fiindcă nu văd numerele din partea de sus – şi de multe ori nici cele inscripţionate la spatele lor. Se pare că se obişnuieşte spălarea numerelor doar de pe partea laterală, dar cele din în faţă, nu. În rest, nu pot să nu remarc faptul că, privitor la curăţenie, puţine oraşe din ţară sunt la fel de aranjate precum e Clujul nostru, cu străzi curate şi marcate, în ciuda aglomeraţiei”.