Se spune că Islamul şi democraţia sunt concepte ireconciliabile. Este o realitate că nu multe ţări musulmane sunt cât de cât apropiate de modelul occidental al statului. În multe ţări islamice, puterea este deţinută de caste autocratice, unele sunt chiar dictaturi militare. Înainte de a discuta despre statele musulmane în care funcţionează mai mult sau mai puţin democraţia, aş dori să arăt că nici în statele occidentale aceasta nu s-a instalat uşor, fără regrese şi accidente grave. Singurul stat cu adevărat democrat de la înfiinţare şi până în prezent a fost Statele Unite, dar şi acolo, în o mare parte a ţării, până la Războiul de Secesiune, a funcţionat o societate sclavagistă. Problemele rasiale subzistă în SUA, chiar dacă în fruntea statului este o persoană de culoare.
Revoluţia Franceză a debutat sub sintagma ”Libertate, Egalitate şi Fraternitate”, dar a eşuat lamentabil într-o baie de sânge în care ghilotina a funcţionat fără oprire. Apoi, Franţa, în secolul XIX, a avut în fruntea statului doi împăraţi, iar în secolul XX, mulţi francezi l-au acceptat, unii chiar cu entuziasm, pe Mareşalul Philippe Pétain, care nega democraţia. Germania , în afara Republicii de la Weimar, a fost o ţară liberă numai după ce puterile occidentale, în zona de vest, au instalat această formă de guvernare. România, cu unele derapaje, de la Unirea Principatelor, şi până în 1938, a fost un stat liberal. A urmat dictatura regală, apoi cea a lui Antonescu, iar din 6 martie până în 22 decembrie 1989, regimul totalitar comunist. Rezultă că practica democraţiei este un lucru complicat, care se face cu dificultate, deci nu se poate cere statelor islamice să atingă rapid standardele occidentale, dar trebuie să fie încurajate să se îndrepte în această direcţie, care asigură demnitatea fiinţei umane.
Aşa cum am subliniat şi în articolul precedent, trebuie luat în considerare că zonele islamice au fost teritorii cu statut de colonii. Chiar şi în statele formal independente, cum se autointitulau Egiptul şi Irakul, nu se practica democraţia, ci o corupţie fără limite. Apoi, mi se pare că o anumită laicitate a statului este o altă condiţie sine qua non pentru ca statul să devină democrat, Turcia, prin Kemal Ataturk, s-a transformat într-un stat laic, a adoptat alfabetul latin şi multe alte reforme, dar actualul preşedinte al ţării se îndreaptă în direcţia inversă. Când scriu aceste rânduri, în multe state musulmane se aplică Şaria, adică dreptul musulman, care sancţionează cu moartea abandonarea Islamului. Sunt, totuşi, unele ţări islamice care se îndreaptă spre democraţie. Cel mai recent caz este cel al Tunisiei, unde a fost ales, prin alegeri libere, un preşedinte nefundamentalist. Ar fi foarte important ca Vestul, îndeosebi Franţa, care a avut în stăpânire această ţară până în 1956, să ajute efectiv Tunisia, dar nu cu vorbe. Sărăcia extremă nu promovează democraţia, ci regimurile dictatoriale. Apropo de sărăcie, când 1% din populaţia Globului deţine tot atâta bogăţie cât alţi 50% din locuitorii lumii, se creează o situaţie mai explozivă decât conflictul dintre gruparea ”Statul Islamic” şi ţările occidentale. Revenind la Tunisia, după ce populaţia a înlăturat printr-o revoltă dictatorul Ben Ali, au crezut naiv că prin conferirea unor drepturi li se va asigura şi un trai decent. În realitate, democraţia, prin ea însăşi, nu creează prosperitate, ci asigură numai una din condiţiile progresului economic.
Egiptul, o ţară cu mulţi săraci şi armată, dar cu influenţe în Orient, a fost condusă decenii de un militar, Hosni Mubarak, omul Vestului, care a subvenţionat produsele alimentare de bază, permiţând oamenilor să supravieţuiască. Primăvara arabă l-a înlăturat de la putere, ba chiar l-a încarcerat. Prin alegeri democratice, la conducerea Egiptului a ajuns un preşedinte ce-i reprezenta pe Fraţii Musulmani, o mişcare accentuat islamică. Din acest motiv, militarii au dat o lovitură de stat, l-au arestat pe succesorul lui Mubarak, l-au trimis în judecată, iar conducătorul militarilor a candidat la preşedinţia Egiptului. Paradoxal, acesta, tot prin alegeri democratice le-a câştigat categoric, dar să vedem dacă va câştiga şi miza economică a schimbării de regim. Este evident că democratizarea nu este un proces liniar.
Afganistanul şi Irakul sunt exemple ale eşecului democraţiei de a se instala, cel puţin în unele state musulmane. După ce talibanii au fost alungaţi de la Kabul, iar Saddam Hussein a fost îndepărtat de la Bagdad şi a apoi spânzurat, cele două ţări se găsesc într-un perpetuu război civil, chiar dacă şi acolo s-au organizat alegeri. Instituţiile alese funcţionează prost, adică ineficient. Libia este un alt exemplu al eşecului democratizării. Înlăturarea cu sprijinul Occidentului a dictatorului Gaddafi a adus haos, dezordine şi foarte mulţi morţi, iar ţara s-a pulverizat între grupări politice militare rivale. Cel puţin una dintre acestea este inspirată de mişcarea Al-Quaida. Ajutorul occidental în îndepărtarea fostului dictator libian a fost o nereuşită şi din cauza necunoaşterii realităţilor musulmane, deşi la Paris funcţionează un impozant institut al civilizaţiei arabe. Oamenii politici, chiar cei din Vest, nu prea au apetenţă pentru cultură. Defunctul preşedinte Mitterand a fost un exemplu contrar. A se vedea în acest sens articolul doamnei Florentin Dolghin, din ultimul număr, cel din ianuarie, al revistei Magazin Istoric, pentru înclinaţia fostului preşedinte francez pentru valorile civilizaţiei culturale.
India colonială, când a devenit independentă, adică în 1947, s-a împărţit în două state: India hindusă şi Pakistanul islamic. Dacă India a fost şi a rămas o democraţie, în Pakistan au funcţionat regimuri militare, s-au practicat lovituri de stat şi a existat prea puţină democraţie. Fostul preşedinte Ali Bhutto, prieten al lui Nicolae Ceauşescu, a fost spânzurat, fiica sa, Benazir, a fost împuşcată în timpul unei campanii electorale, iar în momentul de faţă nu se ştie exact dacă serviciile secrete de la Islamabad sunt de partea autorităţilor statului sau ţin cu talibanii, deşi aceştia din urmă au asasinat 140 de copii, fii de militari.
Indonezia este un alt mare stat islamic asiatic. După Sukarno, care a avut înclinaţii spre stânga, a urmat un regim autoritar militar de dreapta ce şi-a persecutat duşmanii politici, pe unii chiar asasinându-i, cum s-a întâmplat cu comuniştii. Acum, acolo este un regim democratic, deci statul funcţionează în parametrii normali.
După cum se vede din exemplele enunţate, tabloul ţărilor musulmane este unul pestriţ, dar nu se poate spune că democraţia nu are vreo şansă în Islam. Aş mai face o observaţie: a fi un stat democrat, cu populaţie musulmană, nu înseamnă să se accepte dreptul presei de a macula sentimentele religioase, cum au procedat jurnaliştii de la Charlie Hebdo. Libertatea presei mi se pare incompatibilă cu lezarea sentimentelor religioase, fie ele creştine, musulmane sau mozaice, după cum nici dreptul de proprietate, unul fundamental, nu este absolut. Astfel, în toate statele din lume se poartă exproprierea pentru cauze de utilitate publică.
Cu siguranţă, conceptele proprii de civilizaţie şi morală nu se pot impune ucigând oamenii, cum s-a întâmplat la Paris şi în alte părţi. Sau, cum se spune în Cartea Cărţilor: ”Cine ridică sabia, de sabie va pieri”.
Adrian Man
22 ianuarie 2015
