La Smida pe deal, jazz-ul e pe val

Chit că nu se compară cu marile festivaluri de jazz din Europa , gen Lugano . . . e chiar foarte bine. Mai bine nici că se poate. Având în vedere că e un festival de jazz organizat de tineri, cu tineri și mai ales pentru tineri. Ar putea exista tendinţa de a crede că este singurul festival de acest gen din țară unde organizatorii au reușit foarte bine să întrepătrundă cele două abordări muzicale, aparent diametral opuse, muzica electronică și muzica jazz, într-o manieră de zile mari.

Felicitări celor care s-au ocupat de line-up.

Cele trei zile de festival au fost un festin audio-vizual. Smida Jazz 2017 a mers până la capăt și a oferit totul în cele trei seri splendide la cort, cu vreme bună și merinde decente. L-am luat din plin și am devorat fiecare sunet scos de oamenii de pe scenă. S-a încheiat cu bine cu un extraordinar concert al mereu surprinzatorului – Bugge Wesseltoft  și al său quartet The New Conception of jazz, format din  4 fete. Cred că Bugge Wesseltoft a rezumat foarte bine atmosfera festivalului și s-ar putea crede chiar că a rezonat cel mai bine cu vibe-ul locului fără sa aibă pretenții de Lugano. Jos pălăria pentru acest fapt. S-a întâmplat duminică pe la amiază, când cei de la Cercul Întreg au pus de-o horă electronică și i-au invitat pe toți să ia parte la crearea muzicii, fără paterni bine definiţi și fără pretenții de cunoaştere muzicală, ci doar ceea ce presupune ritmul fiecăruia dintre noi. Practic, a fost un soi de tatonare, neintenţionată a ceea ce urma să fie recitalul lui Bugge Wesseltoft. S-a creat un jam session foarte frumos cu un vibe pozitiv unde la un moment dat s-a aciuat pentru o încălzire, sa presupunem, și cel ce urma să cânte  în acea seară. Treptat și fetele din quartet au rămas profund impresionate de evenimentul spontan și nu au rezistat tentaţiei de a se lăsa purtate de vibe-ul festivalului reprezentat prin acest eveniment deschis oricui. Un exercițiu de imaginaţie și de lucru asiduu pentru a surprinde un public destul de elevat muzical, cu gusturi diverse și bine definite. Consider ca  proiectul lui Bugge exact asta a reușit să facă și să îi mulţumească pe toți. În special, țin să remarc un solo/ duo excepțional de tabla și ghitară electrică al celor două norvegience din quartet, pe lângă tobe și saxofon. O coloană sonoră pe placul peisajului pe care îl oferă platoul de la Smida.  Poate ca în acest proiect se simte direcția generală a lui Wesseltoft însa fără aportul muzicienilor excelenţi de care a avut parte Bugge pe scenă, toate reprezentante ale sexului frumos,  ar fi fost destul de greu să comunice acest lucru publicului.

Momentul mult așteptat a fost sâmbăta seara când au urcat pe scena mult prea serioşii de la GoGo Pinguin.  Muzical vorbind , sânt excepţionali și cred că este una din puţinele trupe de jazz tinere care au curajul să abordeze muzica electronică într-o manieră jazz-istică. Plus …execuţiile de un rafinament și o tehnică impecabilă. De fapt, ei au fost impecabili. Ceea ce e puțin cam bizar, având învedere ca toate piesele lor din concert au sunat exact ca pe CD. Singura dezamăgire poate fi faptul că nu au oferit publicului o mostră de improvizaţie, live, pentru un un efect de-a dreptul extaziant …muzical vorbind şi pentru a ne dovedi că sânt oameni. Dar, având în vedere că sânt  destul de tineri, cred că au timp să dovedească și acest lucru spre confirmarea unui statut de jazz trio în adevăratul sens al cuvântului.

Melancolicii de la Tingvall Trio care au cântat în prima seară s-au făcut responsabili de limpezirea gândurilor și nu au făcut decât sa amplifice frumusețea nemărginită a cerului  cu ale sale note în forma de stele.

Marile surprize, subiectiv vorbind, au fost cei de la Sickpicnic și Eric Vloeimans’ Gatecrash.

Primii sânt din Ungaria și îmbină foarte frumos etno jazz-ul cu beat-urile electronice, fără să pară nerăbdători în evolutia lor muzicală. Saxofonistul și-a asumat rolul de dirijor pe scenă și a făcut-o foarte bine integrând motivele folclorice, într-un mod responsabil și de bun gust, având în vedere că, pianistul era nou în această formulă și nu a avut intervenţii decât chiar când au fost necesare, necompromiţând stilistica quartetului. Intenționez a le urmări activitatea și o recomand cu căldură.

O surpriză plăcută și mai mare, a fost trompetistul olandez Eric Vloeimans cu trioul lui care ne-a purtat discret de la contemplaţie la sălbăticie la aproape fiecare piesă, fără a exagera cu intervenţiile sale la trompetă, lăsând loc pentru fiecare membru al trupei. Îmi permit să le acord o medalie pentru faptul că mi s-a părut grupul cel mai bine închegat muzical și cu o stilistică aparte, chiar dacă se simte influența lui Erik Truffaz sau Ibrahim Malouff.

Regret faptul că trupele româneşti nu au reușit să iasă în evidenţă prin stilistică și compoziţie, exceptând Jazzybit. Trompetre sunt prea contemplativi și nedefinit stilistic, iar Iordache abordează tărâmuri  muzicale pentru care ar avea nevoie de viziuni comune cu membrii trupei, exceptându-l pe chitaristul Sorin Mitrofan.

Am încercat să fiu atent la detalii de ordin muzical și am reușit să desluşesc fiecare sunet scos de muzicienii de pe scenă. Le garantez că fiecare sunet a ajuns la urechea mea și aici este meritul celor de la sonorizare. Iarăși, ca și anul trecut …impecabili! Felicitări băieților cu sunetul.

Dacă e să găsesc niște minusuri la acest festival , aș menţiona prețurile de la tarabele cu mâncare şi băutură, un pic cam mari, având în vedere că anul trecut au fost chiar decente pentru un festival în munți dar, cu siguranță, există și justificări în acest sens.

Un regret personal ar fi faptul că nu s-a mai simțit atmosfera aceea intimă de anul trecut care a contat mult. Totuși, sper să existe continuitate pentru că este nevoie de așa ceva și cei care au fost prezenţi la festival , în numar destul de mare, cu siguranță vor veni şi la celellalte ediţii.

Până una, alta şapo! organizatorilor și îmi pun pălăria de Smida Jazz în dulap pâna la anul.