Marinel Nemeş, fost elev-deţinut politic: „Am primit poemele lui Eminescu în puşcărie ca ambalaj la ouă şi slănină”!

O poveste de viaţă, cu întâmplări care par de necrezut în privinţa suferinţelor îndurate de cei care se opuneau comunismului, dar şi despre decăderea morală a românilor din acele vremuri ne-a fost relatată, zilele trecute, de către clujeanul Marinel Nemeş, fost deţinut politic. Graţie fiului său Claudiu, informatician, care ne-a facilitat această întâlnire urc împreună cu el strada Gruia, spre locuinţa părinţilor săi, Marinel şi Mărioara. Aşa am aflat întâmplările teribile trăite în închisoare de tatăl său – ori din viaţa familiei Nemeş, petrecute între anii 1950 -1970 –  dar am cules şi o extraordinară poezie de detenţie scrisă de un fost coleg de celulă al lui Marinel.

Fiu de ţărani „mijlocaşi”

Intrăm în apartamentul de bloc al celor doi vârstnici. Ne întâmpină doamna, în vârstă de 83 de ani, care ne pofteşte cu amabilitate în sufragerie… Îl scuză pe Marinel fiindcă acesta încă mai cotrobăie în camera alăturată după nişte acte pe care intenţionează să ni le prezinte fiindcă – om de modă veche – nu concepe să-i descriem viaţa din impresii, ci numai pe bază de acte, pentru că tragedia trăită şi suferinţele sale şi ale familiei au fost reale, nu închipuite.

La vârsta ei, Marioara e de o luciditate incredibilă, fapt care ne va fi de folos pe parcursul discuţiei cu soţul ei, care va „percuta” ceva mai greu datorită uşoarei sale surzenii, însă după „ghionturile” femeii acesta ne va zgudui, efectiv, prin acurateţea limbii române vorbite şi prin dramatismul întâmplărilor vieţii sale, descrise aforistic şi cu o mare conciziune. Curând, apare şi bătrânelul, cu un chip iconic şi o blândeţe nemăsurată în ochi, dar în acelaşi timp şi cu o oarecare reticenţă – tipică persoanelor care au trecut prin experienţa puşcăriilor comuniste. După câteva fraze schimbate, acesta îşi începe relatarea agitatei sale vieţi, dar nu înainte de a ne ironiza, recitându-ne două versuri din  „Scrisoarea I” de Eminescu: „Şi când propria ta viaţă  singur n-o ştii pe de rost/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost!.. Apoi, serios, continuă:  „M-am născut la Cojocna, într-o familie de ţărani „mijlocaşi” şi am avut trei fraţi: doi băieţi şi o fată, cu toţi plecaţi pe lumea cealaltă. Despre copilărie ţin minte că şcoala însemna şcoală pentru mine şi fraţi, pentru că părinţii doreau să facem carte, însă – dimpotrivă – pentru noi vacanţele însemnau muncă grea în gospodărie, de dimineaţa până seara. Am făcut, în sat, primele şase clase primare, după care părinţii m-au aduc la Liceul Ortodox din Cluj, viitorul Seminar Teologic Ortodox, unde am intrat direct în clasa a doua de liceu”. Îşi aminteşte, din poveştile copilăriei sale, una de care se făcea mult haz în familie, şi anume cea când bunicul său, Alexandru, în timpul Primului Război Mondial se deghizase în femeie ca să nu fie luat cu arcanul în armata austro-ungară.

Aşa costumat, a încercat la un moment dat să iasă din sat, însoţit de tatăl său – şi să-i inducă în eroare pe jandarmii unguri aflaţi la punctul de control. Însă la vederea „femeii” cei doi jandarmi care organizau „filtrul”, i-au poruncit tatălui lui Alexandru să-i lase „fata” fiindcă doreau să se distreze cu ea în pădure.  Însă spre marea lor mirare – cum îl ţineau de mâini ca să-l ducă într-un loc mai ferit şi să-şi bată joc de prezumtiva femeie – s-au trezit ambii puşi la pământ, cu câte un pumn încasat în figură.  Apoi, profitând de şocul şi uimirea lor, Alexandru s-a făcut nevăzut, împreună cu tatăl lui. „Dar nici nu s-au mai întors acasă pe acelaşi drum şi au stat destul de mult timp ascunşi, ca să nu mai întâlnească jandarmii aceia”, adaugă Marinel Nemeş, râzând cu poftă. Arată mai departe, de data aceasta înnegurându-se subit, că la Liceul Ortodox a cunoscut un student la Matematică, Bălănescu, iar acesta l-a atras – pe el şi pe încă vreo câţiva colegi – într-o conspiraţie împotriva orânduirii comuniste. „Acest om ne pregătea la matematică şi printre lecţii ne îndemna mereu să ne revoltăm împotriva stăpânirii comuniste şi ne plasa şi câte o poveste. Însă omul a fost arestat, după care i-a turnat pe toţi cei cu care intrase în contact şi discutase astfel de lucruri, astfel că în 1948 am ajuns să fiu şi eu arestat, împreună cu colegii mei”, dezvăluie Marinel.

Arestat şi condamnat doar după majorat, ca să-i urce pedeapsa

Arestarea s-a făcut la miezul nopţii, de către şeful de post din comună însoţit de un gardian particular. Aceştia l-au ţinut închis într-o cameră până a doua zi, după care l-au adus cu autobuzul la sediul Securităţii din Cluj de pe strada Republicii. Adaugă Marinel: „Acu-i zice Palatul Copiilor, iar înainte Casa Pionierilor, ca să uităm de Securitate, dar eu nu uit”. Îşi continuă apoi relatarea: „Acolo, cum am ajuns mi-au făcut „intrarea”: pumni, palme şi picioare. Îl chema Stănescu pe cel care făcea ”intrarea” şi am auzit pe urmă despre el că a fugit în America. Aşa era el de comunist încât făcea totul ca să câştige încrederea şefilor şi să poată fugi după aceea în America. Şi ne-au dat nişte condamnări exemplare, ca să-i intimideze şi pe alţi tineri să nu repete ce am făcut noi. La Securitate am stat o săptămână şi mâncarea consta pe parcursul unei zile dintr-o singură ciorbă, la amiază, fără pâine sau mămăligă. Pe urmă ne-au predat la Penitenciarul Cluj”.  Povesteşte că acolo a fost ceva mai bine: primeau terci, „cir” de mămăligă, care avea o „idee” de dulce, poate şi pentru că gardienii îşi duceau o parte din mămăligă acasă, iar la amiază o felie de 100 de grame de pâine. Râde Marinel: „Cei mai vechi îşi tăiau felia în bucăţele mici şi o mâncau încet, ca să-şi înşele stomacul, pe când eu o înfulecam rapid şi apoi mă uitam la ei cu mănâncă”. Însă necazul său cel mare a fost acela că abia după un an a fost condamnat, când a atins în sfârşit vârsta majoratului, fiindcă la arestare avea 17. Mărturisește de asemenea că în toată această perioadă părinţii lui habar n-aveau de soarta lui. Povesteşte Marinel mai departe: „După ce m-au condamnat la doi ani de închisoare, în Săptămâna Mare a Paştelor anului 1949, ne-au pus pe tren şi ne-au trimis la Târgşor, o puşcărie aflată la 15-20 de kilometri de Ploieşti. Rânduiala comuniştilor era astfel: pe elevi i-au încarcerat la Târgşor, pe studenţi la Piteşti, pe funcţionari la Aiud, pe muncitori la Gherla, pe femei la Mislea şi pe demnitari la Sighet, acolo unde au fost duşi şi Iuliu Maniu şi ceilalţi oameni de stat. O alinare: când am ajuns la halta Tunel, de aici, de lângă Cojocna, am văzut din tren o verişoară de-a mea, măritată cu impiegatul de mişcare de acolo şi i-am aruncat un bilet pentru părinţi – în care-i înştiinţam unde voi fi încarcerat. Drumul cu trenul până la Târgşor a durat cinci zile şi cinci nopţi. Cât despre regimul de detenţie de acolo pot să spun că a fost ceva mai blând decât cel de la Piteşti sau Sighet. Însă după ce mi s-a împlint sorocul de doi ani, din motive care-mi scapă, m-au mai ţinut suplimentar cinci luni şi jumătate”. Faţa i se luminează pentru o clipă şi mărturiseşte că acolo a reuşit să înveţe toate poemele lui Eminescu, dar şi acest lucru i se datorează unui şiretlic: filele cărţii de poezie a lui Eminescu i-au fost aduse într-un pachet alimentar, pe post de ambalaj la ouăle şi slănina trimisă de către părinţi, înşelând vigilenţa gardianului.

„Şi i-am plătit apoi pe doi ţigani care făceau ordine pe acolo ca să-mi aducă şi restul paginilor aruncate la gunoi, astfel că am recuperat toată cartea şi aşa am învăţat pe de rost poeziile lui Eminescu, pe care le scriam cu acul pe săpun şi le trimiteam apoi camarazilor mei. Nu pot să trec cu vederea că am fost coleg de celulă şi cu viitorul doctor Ioan Puşcaş din Şimleu Silvaniei, inventatorul „ulcosilvanil”-ului, mai mic decât mine cu trei ani. Lui îi datorez primirea poeziilor lui  Eminescu, el fiind cel care a reuşit să transmită mesajul meu părinţilor şi să mă pot bucura apoi de opera marelui poet. Şi acum îmi tot zic: măcar cu atât m-am ales din toată puşcăria asta. Însă, pe lângă poemele lui Eminescu am învăţat şi multe alte poezii, unele ale deţinuţilor – dar şi altele aparţinând unor foşti deţinuţi, printre care poemul „Mistreţul cu colţi de argint” al lui Augustin Doinaş”, adaugă octogenarul.

„Când mi-au aflat trecutul, m-au exmatriculat din facultate”

Întoarcerea din puşcărie i-a adus lui Marinel Nemeş o relativă acalmie. Între timp fratele său Valentin se căsătorise, însă după întoarcerea acasă a aflat despre o întâmplare petrecută la nunta acestuia, a cărei protagonistă a fost mama lui. Povesteşte Marinel că în toiul nunţii maică-sa s-a apucat să cânte, cu ochii scăldaţi în lacrimi: ”Zi, ţigane, zi mereu/ Ca să mă bucur şi eu/ De doi ani şi două luni/ De când ochii mi-s uzi/ De dorul l-al meu ficior/ Care zace în temniţă/ Departe-n Regatul Vechi / Şi nu şti de-al nost` ospăţ”. “Dar i-o fost frică să zică “Pentru Sfânta Libertate/ De care noi n-avem parte” ca să nu fie turnată de cineva”, explică Marinel. Arată mai departe că în această etapă era nevoit să se prezinte o dată pe lună la postul de miliţie din Cojocna şi să anunţe din timp atunci când intenţiona să părăsească localitatea. Curând, a fost încorporat ca militar la un detaşament de muncă, astfel că în cei trei ani şi trei luni de armată a reuşit să-şi încheie şi liceul, Seminarul Pedagogic Universitar, secţia fără frecvenţă. „Învăţam pentru şcoală, pe ascuns, afară din cazarmă, la lumina becului de la stâlp, şi mi-am luat dintr-un foc şi examenul de maturitate (Bac-ul – n.n.) cât şi examenul pentru ultimul an”. Având note foarte bune s-a înscris la Facultatea de Matematică-Fizică, dar în anul II a fost exmatriculat după ce i-au aflat trecutul de fost deţinut politic. Prestează diferite munci, modeste, la Câmpeni, Valea Ierii, Măguri-Răcătău, Lunca Ilvei şi Ilva Mică. Aici o cunoaşte pe soţia lui Mărioara, cu care era coleg de serviciu. O rugăm pe aceasta să ne relateze povestea lor de dragoste dar şi chinurile îndurate după aceea. Începe femeia, cu promptitudine, de parcă aştepta demult acest moment: „Marinel lucra la birou ca normator, iar eu ca şi contabilă. Mi-a făcut curte aproape doi ani de zile. Începuse cu băutura şi colegii îl tapau de bani zicându-i că-i singur, n-are obligaţii şi-l puneau să le facă tot timpul cinste. Atunci, la un moment dat, a realizat ce se întâmplă cu el şi s-a hotărât să scape din cercul acela vicios şi mi-a cerut mâna. Ne-am căsătorit în 17 august, 1958. Apoi cei de la Partid de acolo au aflat că-i fost deţinut şi l-au trimis la munca de jos, la sortat cherestea şi ca recepţioner, prima dată, apoi ca ajutor de sortator de cherestea. Dar mai târziu cei de la trust, care ţineau la el l-au trimis la Valea Ierii ca să i se piardă urma. Chiar directorul trustului l-a tot sunat la Ilva Mică, dar șefii nu l-au dat niciodată la telefon. Iar când a venit şi l-a certat pe Marinel pentru că nu vrea să-i vorbească a aflat că de fapt angajaţii lui sunt de vină. Apoi, tot ăştia nici pe mine nu m-au lăsat să plec cu soţul – între timp el se afla la Beliş – şi a fost nevoie de câteva luni ca să mă pot transfera şi să fim alături. Aşa a mai scăpat, bietul de „bunăvoinţa” organelor de partid”. Intervine în discuţie şi Marinel: „De acolo am ajuns la I.C.F. Gilău şi pentru că mi s-a promis apartament, m-am mutat la Dej. Apoi, în 1964 am început Facultatea de Ştiinţe Economice, la fără frecvenţă, unde nu le-am spus că am fost închis. Iar după absolvire, am muncit ca economist – până la pensionarea mea care s-a ptrecut pe 1 Mai, 1990”.

Fratele, Sabin Nemeş, artistul nonconformist al Clujului

Bătrânelul pare evident obosit după dialogul nostru care se desfăşoară deja de aproape două ore. Dar cu un ultim efort ţine să-mi creioneze şi portretul fratelui său preferat, artist plastic de renume al Clujului dintre anii `60 – `80, decedat în 1984: „Fratele meu, Sabin, a făcut Institutul de Arte Plastice din Bucureşti şi apoi a ajuns lector la Institutul „Ion Andreescu” din Cluj. Pentru că avea şi el în sânge revolta, la un moment dat a făcut prin anii `70 greva foamei fiindcă n-a fost lăsat să-şi deschidă o expoziţie la Galeria U.A.P., de pe fosta stradă 6 Martie din Cluj. Autoritățile s-au speriat de tămbălăul pe care-l făcuse – şi pentru că se bucura şi de o oarecare notorietate – i-au permis până la urmă s-o deschidă în „sala buzunar”, ştiţi, acea anticameră dinainte de încăperea principală. Oricum, a fost un tip cu totul deosebit: a luptat şi pe Frontul de Vest, unde fusese decorat, iar membru de partid a ajuns până la urmă obligatoriu, împreună cu maestrul Romul Ladea, când ambii n-au mai găsit motive să evite treaba asta.” În încheierea discuţiei cu Marinel Nemeş îi mai pun octogenarului  o singură întrebare: „Ce-aţi învăţat de la viaţa prin care aţi trecut”? Mi-a răspuns, fără să şovăie, prin versurile lui Coşbuc: „O luptă-i viaţa, deci te luptă, /Cu dragoste de ea, cu dor. /Pe seama cui? Eşti un nemernic, când n-ai un ţel hotărâtor”! Mă retrag, tulburat şi-mi iau rămas bun de la acest om extraordinar şi de la familia acestuia, întrebându-mă, retoric: ”Oare vor mai naşte la Moldova oameni”?

Marinel Nemeş: „Am avut un coleg de celulă în Târgşor, un poet cu totul special, argeşean, Gheorghe Goronaşcu, însă care din anumite motive şi-a schimbat numele în George Penciu. Ei bine, acest tânăr, elev ca şi mine, i-a făcut curte unei fete de preot. Aceasta, când omul a fost arestat l-a condus la gară împreună cu mama ei. Gheorghe – care o curtase platonic un an de zile şi n-o sărutase încă dar îşi făcuse un plan măreţ de „acţiune”: când trenul se va pune în mişcare să-i sărute „soacrei” mâna şi s-o sărute pe buze pe iubita lui, după care, fie ce-o fi. Însă socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Trenul a pornit brusc iar Gheorghe nu şi-a mai putut duce planul la îndeplinire. Dar ajuns în celulă a scris o poezie teribilă. Iat-o: „Trenul fluierase-n gară/ Pe peron iubita mea/ Întristată, contempla trenul care mă fura./ Eu râdeam, râdeam că-i tristă / Şi ea flutur-o batistă.// Dar veniră zile-amare: bătăi crunte, închisoare…/ Mă uitase mândra mea/ Şi atunci era ceva/ O scrisoare de la ea.// Astăzi gările, pe toate, le cutreier ca prin vis/Aşteptându-te, închis, să-mi apari din gară-n gară/ Fluturând în urma mea/ Ca un doliu, dragostea”.”