Mărturia campionului de box, Al. Turei: „Am fost obligat să mă las şi bătut, altminteri dispăream din sport”!

Duminică, 7 august, Alexandru Turei, unul dintre cei mai importanţi boxeri din toate timpurile ai Clujului împlineşte 64 de ani! Fostul sportiv – care deţine un titlu de campion european de juniori în anul 1972, de campion balcanic la seniori în 1974  şi a câştigat “Centura de Aur” în anul 1977, multiple titluri naţionale sau importante turnee organizate în Cuba, Olanda, Bulgaria, Jugoslavia –  pare, datorită vieţii ordonate pe care o duce, un bărbat de maxim 40 de ani! Tot el este unul dintre puţinii martori ai unui eveniment ieşit din comun: în calitate de boxer al lotului României, a fost prezent în 1972 la Olimpiada de vară de la Munchen, cu prilejul atacului brutal, în Satul Olimpic, al unui comando palestinian asupra delegaţiei israeliene .

Ţiţi Turei, vedetă în comunism, un om de o modestie rară

De Alexandru Turei – Ţiţi cum îl dezmiardă apropiaţii –  mă leagă, personal, amintiri de neuitat. Am fost colegi de muncă la Cooperativa „Metalurgia” din Cluj-Napoca ( subl. mea – „Urgia Metalului”), din 1982 până în 1988,  el rămânând acolo până imediat după „revoluţie” când a trecut la o firmă de pază, aceeaşi unde lucrează şi actualmente. M-am angajat acolo, pe post de paznic de noapte – kopus, cum îmi ziceau colegii de etnie maghiară, majoritari în cooperativă – imediat după încheierea stagiului militar, în 1982 ca student şi apoi, odată cu trecerea timpului, am continuat ca familist, absolvent de „Litere”. Totul, pentru că visul meu nu a fost vreodată să predau limba română în mediul rural, aşa cum se întâmpla în cazul „grosului”absolvenţilor din acea vreme, ci cu totul altul. Acolo l-am cunoscut pe Ţiţi Turei, care lucra la secţia „sculărie” a cooperativei.  M-a şocat, pur şi simplu modestia acestuia, în ciuda faptului că renumele său nu se „tocise” la acea oră, ba din contră, îl urmărea peste tot, ca pe vedetele de primă mărime ale vremii. Pe deasupra, în ciuda faptului că antrena tinerii boxeri de la Clubul Sportiv „Voinţa”, Ţiţi era întotdeauna primul care venea la muncă, dimineaţa, înainte de ora şase şi pleca ultimul, mult după ce „răcnea” celebra sirenă de la I.M.M.R. „16 Februarie”, care părea că trezeşte prin sunetul său „proletcultist” până şi morţii din morminte. Acolo, în zona gării, pe strada Vrancea se afla şi cooperativa unde amândoi funcţionam: el pe post de sculer-matriţer, iar subsemnatul ca „rege” al câinilor din zonă şi perpetuu-somnorosul paznic al unor clădiri decrepite, al strungurilor şi utilajelor arhaice, al munţilor de şpan – dar şi al rolelor imense de sârmă depozitate în curte, imposibil de a fi furate de cineva, poate doar de extratereştri.

„Era o permanentă concurenţă între mine şi Remus Cosma”

După atâţia ani, marele campion e neschimbat: pe parcursul discuţiei noastre, dinainte de interviul propriu-zis, observ că modestia lui e atât de mare – fugind de aprofundarea unor teme mai delicate – încât încep să mă îndoiesc de faptul că vom reuşi până la urmă să legăm un dialog cât de cât coerent. Aşa că – folosind “maşinăria de aburi”, pe baza vechii noastre relaţii de amiciţie şi colegialitate – îl “scutur” puţin pe Turei, iar tactica mea dă rezultatul scontat. Marele campion al boxului clujean, de fapt posesorul unui suflet curat precum al unui copil, îşi începe tulburătoare destăinuire: “Am început boxul în anul 1969 la “Voinţa”, cu antrenorul Eugen Douda. Eram pe atunci plăpând, fricos şi încet – iar cei mai mari mă foloseau mai mult ca sparring partner, fiindcă la club erau legitimaţi atunci mari sportivi, multiplu medaliaţi la campionatele naţionale, precum: Mathe, Anderco sau Kiss Laci. Apoi am prins ceva curaj şi am continuat, astfel că încă din primul an de sport am ajuns campion naţional, la junior, în 1970. Am ajuns curând şi în lotul naţional, astfel că după aceea am parcurs, în mod firesc, toate etapele până la consacrare”. Explică apoi că în cadrul categoriei sale, semimuscă – 48 de kg – a ajuns să competiţioneze aproape tot timpul, când se afla în fazele finale ale concursurilor, împotriva reprezentantului de bază al Bucureştiului, Remus Cosma, fiind mereu defavorizat în faţa acestuia de către arbitri sau oficiali. Refuză însă – aşa cum o va mai face pe parcursul dialogului nostru – să detalieze subiectul. Se mulţumeşte să-mi spună, misterios, că Remus Cosma l-a învins de două ori, în timp ce el de patru ori, în diverse competiţii, inclusiv la calificările pentru Olimpiada de la Munchen din 1972. Mai mărturiseşte ceva, cu jumătate de gură, fără să-mi ofere însă nume proprii sau situaţii concrete: “Când eram în vogă şi nu prea aveam rival în România mi s-a cerut să fiu mai “moale” în câteva rânduri. Era politică, erau comuniştii atunci. Ei îţi ziceau ce să faci, “Steaua” şi “Dinamo” erau la putere, conduceau în toate ramurile sportive. N-aveai ce comenta, fiindcă după aia nu mai ajungeai să faci sport. De asemenea, mi s-a întâmplat de multe ori să ajung în finală şi o pierdeam deşi în ring eram câştigător… Aşa era jocul lor şi al arbitrilor. În răstimpuri însă şefii ziceau: “Mai lăsaţi-l pe Ţiţi să joace, că e vremea să câştige şi el”. Şi atunci puteam să-mi dau şi eu drumul şi să-mi arăt adevărata valoare. Astea erau vremurile… În toate sporturile era diferenţă între provincie şi Bucureşti”. Supralicitez şi-l întreb dacă s-a schimbat între timp ceva în domeniul său. Ca un ins care nu are “diplomaţia” în sânge, Ţiţi se fâstâceşte şi nu-şi găseşte cuvintele: “Ştii şi tu cum e… Nu s-a schimbat nimic în bine. Cu toate că atunci sportul era mult mai finanţat: turneele erau plătite, campionatele la fel, sportivii aveau locuinţe şi locuri de muncă asigurate”. Apoi se închide din nou, conştient că a depăşit nişte limite. Privirea mi se opreşte pe un ziar vechi, care zace pe masa barului din cartierul Mănăştur, unde ne aflăm. Acolo văd publicat palmaresul campionului, care arată astfel: 179 de întâlniri, 154 de victorii, 4 remize şi 21 de înfrângeri. Mă întreb, aşadar în sinea mea – fără să fac greşeala să-l întreb şi pe Ţiţi, pentru ca nu cumva să-l sperii: oare în câte meciuri o fi fost obligat să fie “moale”? Şi cum ar fi arătat palmaresul său dacă ar fi luptat întotdeauna “pe bune”? Mă revolt pentru o clipă şi apoi încerc să mă calmez. Realizez că e vorba de universul etern-românesc, tentacular, cel care-şi ucide valorile şi le promovează întotdeauna numai pe cele false. Teatrul absurdului, curentul DADA, formele fără fond – toate ne aparţin, sunt invenţii româneşti. Un blestem de care se pare că neamul românesc nu se va elibera vreodată. Prăbuşindu-se implacabil peste fiecare generaţie precum o dală de mormânt, manevrată abil de “băieţii deştepţi”, mereu aceiaşi dar întotdeauna diferiţi ca înfăţişare.

Martor al evenimentelor de la Olimpiada de la Munchen din 1972

Îşi continuă campionul relatarea: “Aşa am ajuns în lotul României la Olimpiada de la Munchen din 1972 – unde însă am pierdut cu un spaniol, Rodriguez. Se mai întâmplă. Eram pentru prima dată la o asemenea competiţie şi nu am reuşit să-mi stăpânesc emoţiile”. Îl rog apoi să încerce să rememoreze orele de groază trăite atunci, cu prilejul atentatului sângeros comis de un comando palestinian împotriva delegaţiei israeliene, căruia i-au căzut victimă unsprezece membri ai delegaţiei israeliene şi un poliţist german, iar de partea cealaltă cinci din cei opt terorişti aparţinând grupului terorist “Septembrie Negru”. “Prea multe lucruri nu-mi mai amintesc la această oră, doar că eram cazaţi în Satul Olimpic, la trei-patru pavilioane de locul unde atentatorii au intervenit în forţă şi au luat ostaticii israelieni. Era în jur de ora cinci dimineaţa şi deodată am auzit împuşcături, nici nu ne trezisem încă. Nu ştiu cum au intrat palestinienii ăia acolo, fiindcă zona era permanent plină de poliţie germană. A fost nebunie atunci, am stat închişi în camere până ce conflictul s-a mutat la aeroport, unde din câte am înţeles totul s-a încheiat prin multe schimburi de focuri care au dus la  uciderea unor israelieni şi a cinci dintre terorişti, după ce palestinienii ceruseră un avion ca să poată pleca în Egipt”, relatează Turei. Fire optimistă, acesta schimbă repede subiectul, dornic să-mi împărtăşească amintiri mai plăcute din perioada sa de glorie. Continuă acesta, zâmbind: “Pe vremea aceea boxul era dominat de Teofilo Stevenson, multiplu campion mondial la categoria grea, iar eu bătusem deja câţiva cubanezi şi chiar câştigasem turneul internaţional “Cordova Gardin” de la Havana şi “Turneul Prietenia” din acelaşi oraş. Dar vreau să-ţi povestesc şi două întâmplări nostime ce mi s-au întâmplat prin 1974-1975 – una la Havana şi alta în celălalt capăt al lumii, la Moscova”. Mărturiseşte în continuare că, aflat pe o plajă din Havana şi fiind incitat de colegii din lot, a urcat la un moment dat într-un cocotier ca să culeagă o nucă de coco. Dar ghinionul a făcut, însă, ca o cracă să se rupă iar boxerul clujean s-a prăbuşit din cracă-n cracă – luându-le pe toate la rând, ca-n filmele de desene animate – acesta umplându-se de răni. “Am pierdut atunci turneul, prin neprezentare, din cauza rănilor dobândite – spre marea mea supărare, fiindcă mă aflam deja în semifinale. Din fericire, n-a ieşit scandal, pentru că oficialii au înţeles situaţia”, arată Turei. Cu un alt prilej, la Moscova, un adversar l-a lovit pe Ţiţi după ce arbitrul a dictat “stop”. “Antrenorul mi-a zis asta în pauză, imediat după ce am încasat lovitura nepermisă, iar întâmplarea m-a făcut să-mi pierd complet cumpătul. Aşa că am tăbărât pe adversar şi l-am făcut repede KO. Dar pentru că totul s-a petrecut în pauză, desigur că am fost descalificat şi am pierdut meciul. Ce să-i fac, am fost întotdeauna un om al dreptăţii, căruia nu i-au plăcut lucrurile necinstite şi pentru care datoria faţă de ţară şi sportul românesc au însemnat totul. De altfel, un alt aspect, important, al vieţii mele a fost şi munca la Cooperativa “Metalurgia”, unde am fost angajat de prin 1980 până în 1990, când am trecut la “Pânda”, firmă care s-a unit recent cu ”Total Security” şi unde muncesc şi astăzi. Până la anul, pe vremea aceasta, când mă voi pensiona – fără să abandonez însă meseria de antrenor la “Voinţa” şi la “Universitatea – Univers Cluj-Napoca”.

“Clujul a fost şi rămâne o sursă de mari campioni”

Îl rog pe Ţiţi, în încheierea dialogului nostru să detalieze această temă. O face răsuflând uşurat, bucuros ca un elev care a scăpat de subiectele mai spinoase pe care trebuia să le reproducă în faţa profesorului: “La aceste cluburi antrenez, alături de colegii mei, mai mulţi copii – dar şi boxeri seniori. Anul acesta am obţinut şapte medalii la „naţionalele” juniori, tineret şi la seniori un merituos loc II. Asta pentru că oraşul nostru a fost şi este o sursă de mari talente în box, de unde au plecat în lume mari valori ale boxului românesc. De pildă Valentin Silaghi, antrenorul lotului Germaniei a plecat de aici, mi-a fost coleg de echipă ani de zile. A rămas în străinătate cu prilejul unui turneu şi apoi a absolvit şcoala aceea mare de antrenori de la Koln, care produce campioni în serie. Din păcate pentru Germania – şi nu pentru România, fiindcă la noi românii nu-l lasă. Dar nici el nu insistă, fiindcă ştie bine de tot lecţia”. Mai spune că există şi alţi mari boxeri clujeni rămaşi prin străinătate, însă – cu aceeaşi discreţie care-l caracterizează – refuză să-i nominalizeze: “N-aş vrea să mă întâlnesc cu ei şi să-mi bată obrazul, fiindcă majoritatea vin în fiecare an acasă, în vizită şi ne aduc mănuşi şi tot felul de piese de echipament. Cu toţii s-ar întoarce să pună umărul la creşterea boxului clujean dacă ar fi posibil”. Îmi declară apoi că proiectele sale de viitor se leagă în continuare de creşterea noilor generaţii de boxeri, “ca să aducem Clujul pe primele locuri, în ciuda tuturor vicisitudinilor”. Adaugă el, cu însufleţire: “Însă nu oricum, ci alături de colegii mei: Hercz, Tavi, Vasile Moceanu şi Negrea de la “Carbochim”,  Banu de la C.S.M. şi Puiu de la “Arena” ”.

Iosif Hercz, antrenor de box: ”Ţiţi a fost cel mai tare boxer din România la categoria sa, dar nu a fost lăsat întotdeauna să se desfăşoare pentru că interesul celor de la Bucureşti – reprezentat de cluburile „Dinamo” şi „Steaua” – era să îl scoată în faţă pe altul. Atunci când se desfăşura un turneu în Franţa sau Germania, făceau acolo deplasarea cei de pe locurile doi şi trei – de după Ţiţi – iar Ţiţi mergea în U.R.S.S., unde se întâlnea cu cei mai tari boxeri din lume, sovieticii şi cubanezii. Acest lucru l-a făcut pe Ţiţi şi mai puternic şi mai perseverent, conducându-l mereu spre locul întâi. Turei a fost cel mai modest boxer român din toate timpurile. A fost întotdeauna modest, chiar dacă a participat la Olimpiadă, la „mondiale” sau la „europene” şi nu stătea aproape niciodată la „poză” şi la interviuri pentru că nu se considera un boxer mai mare decât alţii – care, de fapt, nu valorau nici pe jumătate cât el. Ţiţi n-a făcut altceva decât să considere că rolul unui boxer de un asemenea nivel este să muncească din ce în ce mai mult şi astfel să aducă cinste ţării sale”.