Mărturiile lui Daniel Vălean, preotul clujean care a slujit în Irak : „Abia când e pus în situaţii-limită, omul se raportează la Dumnezeu”!

Hotărât lucru, există oameni predestinaţi să schimbe lucrurile şi să ducă societatea spre progres. Un astfel de personaj este preotul Daniel Vălean, paroh ortodox în Câmpia Turzii. Aflasem de părintele în vârstă de 38 de ani, de la scriitorul Remus Hădărean, care-mi spusese, textual: „El face acum adevărate minuni cu tineretul din Câmpia Turzii, după cum a înfăptuit şi în sufletele militarilor români din Irak”. Mesajul scriitorului m-a stârnit, iar întâlnirea cu Vălean din ajunul Paştelui mi-a confirmat un lucru, iniţial de neimaginat: acela că pot fi făcute minuni şi  în zilele noastre – de către oameni cu har, adaptaţi perfect spiritului veacului, într-un spaţiu în care bunele intenţii par a se limita doar la nivelul declaraţiilor celor puternici.

„Am vrut să experimentez modul de viaţă al altor popoare”

Părintele Vălean mă pofteşte să iau loc pe un scaun aflat în faţa biroului său din casa parohială, căutând de zor în timp ce vorbeşte – cu o atenţie distributivă – imagini şi documente care să servească dialogului nostru. Omul nu dispune de prea mult timp, fiind aşteptat peste mai bine de o oră la o şedinţă cu credincioşii din parohie, cu care va face o excursie în Ţara Sfântă. Mă asigură însă – cu eleganţă – că, în ciuda crizei continue de timp în care-şi petrece viaţa, lucru deja banalizat în cazul său, vom reuşi să „atacăm” toate subiectele pe care ni le propusesem cu prilejul discuţiei noastre telefonice, pregătitoare. Începe acesta, fără o altă introducere: “Chemarea mea spre misiunea cu tinerii a început în anul 2001 – eu fiind absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, şi al Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I” din Bucureşti – când mi s-a propus să activez ca preot misionar în zona Turzii, oraşul meu de baştină. Doi ani de zile am fost preot misionar, până în anul 2002 – după care preot la baza de instrucţie de la Luna, la paraşutişti, unde am muncit cam un an şi jumătate. A fost o experienţă foarte “tare” pentru că atunci se făcea încă stagiul militar şi ajunsesem în unitate la circa  două săptămâni după ce un tânăr îşi pierduse viaţa acolo. Din acel moment eram prezent, în câmp, la orice activitate de paraşutare ce se făcea şi rosteam o rugăciune înainte ca paraşutiştii să intre în activitate. Asta dura cam şase-şapte ore pe zi, indiferent că era zi sau noapte”. În anul 2003 părintele a fost transferat la unitatea din Someşeni, unde a întâlnit un alt sistem militar: cel informatic şi de comunicaţii. Iar în 2006 i s-a oferit ocazia să slujească în Irak, pentru militarii Batalionului 811 Infanterie, „Dragonii Transilvaniei”. “Am vrut mult de tot să experimentez modul de viaţă al altor popoare, iar perioada respectivă a fost plină de evenimente care mi-au alimentat această năzuinţă a mea. Ajuns acolo, am realizat că atunci când omul e pus în situaţii limită se raportează la divinitate şi devine credincios – aproape la limita superstiţiei. De pildă, toate misiunile începeau şi acolo cu o rugăciune rostită de preot iar niciun militar nu părăsea baza fără o binecuvântare”, explică părintele. Povesteşte că într-o noapte ceasul deşteptător nu i-a sunat, astfel că nu reuşise să se trezească, pe la orele două-trei, cum îşi programase, astfel că momentul debutului misiunii fusese depăşit cu peste o oră şi jumătate. Însă niciun militar nu l-a trezit din somn, până într-un târziu – când a venit, personal, comandantul şi a făcut-o cu delicateţe. Remarcă părintele: „Doreau să aibă binecuvântarea preotului fiindcă oamenii se apropie întotdeauna de Dumnezeu când se află în situaţii limită. Acolo, orice inflexiune în vocea celor de acasă te determină să dezvolţi în mintea ta nenumărate temeri, coşmaruri şi există o mare măcinare sufletească şi mentală, iar descărcarea survenea abia în momentul acţiunii”.

„Teroriştii nu ucid din credinţă, ci pentru bunăstarea familiei lor”

Arată apoi că militarii români din Irak aveau ca sarcină protecţia autostrăzii între Bagdad şi Basra dar şi pe cea şi a lucrărilor de reconstrucţie a şcolilor şi instalaţiilor de canalizare din zonă. „A fost cel mai mare succes al nostru faptul că ne-am întors teferi de acolo, fără nicio victimă. Dar am mai avut unul, cu totul remarcabil, cel puţin pe plan personal: am învăţat cu acest prilej că oameni străini între ei pot lega prietenii de-o viaţă în momentul când trec prin situaţii limită. Misiunea mea era una mai mult spirituală – şi nu tehnică sau militară – şi, deşi exista un psiholog, oamenii veneau să discute cu preotul, nu cu psihologul. Erau militari de la unităţi din Bistriţa şi Dej, oameni dintr-o bucată, care în şase luni de şedere în Irak au acumulat o enormă presiune sufletească. Au fost cazuri în care a trebuit să discut cu militari care ar fi fost capabili să pornească spre casă pe jos, fiindcă nu mai suportau singurătatea pe care le-o impunea uneori misiunea lor, astfel că le treceau adesea prin minte scenariile cele mai terifiante, iar rezultatul era că doreau să plece de acolo cu orice preţ. Se săturau – nu numai de ceilalţi, ci şi de ei înşişi. Se săturau să privească timp de şase luni, încontinuu, acelaşi cer senin, fără niciun nor, se săturau de camarazi, de căldură, de deşert. Acolo am şi scris o nuvelă, “La moara lui Allah”, despre presiunea psihologică la care este supus un soldat aflat în misiune”. Îmi mărturiseşte de asemenea că a studiat cu mare atenţie stilul de viaţă al localnicilor, organizaţi în triburi. Arată că există un şeic deţine o suprafaţă de teren, cu resurse naturale, pe baza căruia dispune de bogăţii imense, din care-şi plăteşte supuşii. “Iar în societatea lor supuşii există numai pentru că şeicul vrea ca ei să existe. Şi prin urmare aceştia sunt obligaţi să execute tot ceea ce ordonă şeful tribului. Iată şi explicaţia pentru care teroriştii mor fericiţi, fără remuşcări: pentru că ştiu că familiile lor vor trăi după moartea lor fără griji. Un irakian de rând are o familie, un cort gol, nişte pietre înşirate în formă de cerc şi un ibric pentru o cafea sau ceai. Atât. Iar afară îl aşteaptă un jeep – benzina fiind extrem de ieftină – sau o cămilă. Iar localnicii nu fac nimic ziua întreagă, doar se plimbă prin oraş sau prin deşert. Asta e toată viaţa lor”,  explică în continuare părintele. Iar în baza lor – în care se aflau pe lângă români, americani, englezi, italieni, australieni, coreeni, japonezi, bosniaci şi militari aparţinând altor naţii – dintre toţi cei din urmă, bosniacii erau cei mai curajoşi, având şi experienţa războiului din ţara lor. Erau fără frică de moarte şi aruncau, ca pe nişte baloţi, în camioane, proiectilele găsite prin deşert. „Însă toţi erau extrem de credincioşi şi participau la slujbele oficiate de către mine, fiind singurii ortodocşi din bază, alături de ai noştri. Dar, un lucru care m-a uimit a fost acela că localnicii nu-şi făceau niciodată planuri pe o perioadă mai lungă de o zi, existând posibilitatea ca în orice secundă să-şi piardă viaţa”, adaugă părintele.

„La noi în ţară le este interzisă adolescenţilor orice opinie”!

Întors acasă, unde-l aşteptau soţia şi fiica, părintele Vălean afirmă că n-a făcut altceva timp de trei luni decât să să studieze „verdeaţa”, norii şi să se întrebe obsedant de ce lumea de la noi aleargă atât de furibund în toate părţile, având în vedere că viaţa, în esenţa ei, reprezintă cu totul altceva. Îşi aminteşte brusc o nuanţă şi o detaliază: “Acolo raportul moarte-viaţă e foarte strâns. Noi percepem viaţa ca pe ceva etern, ne facem planuri pe o perioadă de 10 – 20 de ani, când ei şi-o programează numai pe ore. De pildă, când trebuie să-şi facă nişte cumpărături în piaţă, irakienii îşi trimit acolo un bătrân, nefiind siguri dacă acesta se va mai întoarce – ca nu cumva familia să piardă prea mult, cum s-ar fi întâmplat în cazul în care un membru mai tânăr ar fi pierit pe traseu! Cât despre partea legată de manifestările lor religioase, aici e vorba mai mult de sistemul de organizare tribal şi viaţa dusă într-un mediu al războiului”. Aşa că, întors acasă, părintele, înspăimântat de faptul că „suntem fatalmente identificabili cu valorile materiale, uitând complet de cele spirituale”, a încropit  Grupul de Implicare Socială „Tinerii Voluntari”. Se revoltă acesta: „Nu poţi fi creştin sau să te autodefineşti ca şi creştin dacă nu FACI faptele creştineşti, cu litere mari. Noi am pornit, în octombrie 2015, pe ideea că trebuie să facem sau, cel puţin, să învăţăm să facem şi în România noastră ceva! Eu am călătorit în atâtea ţări şi am constatat că şi cultura aceasta, a faptei, există prin alte părţi. În grupul nostru încerc să-i învăţ pe adolescenţi să aibă iniţiativă, pentru că în România, deşi clamat peste tot, acest lucru le este interzis adolescenţilor! În orice şcoală te duci, dacă un copil vrea să propună ceva este pus imediat cu botul pe labe de către părinţi, profesori şi de către toţi ceilalţi oameni maturi. Practic, în România un adolescent nu are voie să aibă o opinie”! Iar rezultatul este, în opinia preotului Vălean, de-a dreptul dezolant: adolescenţii îşi pierd interesul pentru aceste lucruri, mulţumindu-se să stea pe reţelele de socializare sau pe smart-phone – totul pentru că nimeni nu le solicită în mod real capacitatea intelectuală, opinia şi iniţiativa. Arată de asemenea că, în ciuda acestei anomalii, el a reuşit să le câştige tinerilor încrederea, abordându-i direct, fără prefăcătorie: „Eu când m-am dus la ei în clasă, le-am zis: „Am bani şi legăturile instituţionalizate şi vă provoc să veniţi cu idei şi proiecte”! Aşa s-a născut grupul „Tinerii Voluntari” şi în fiecare săptămână îi provoc la noi proiecte de implicare socială. Şi încă un secret: au trecut şase luni de când s-a înfiinţat grupul şi eu, înainte să ne cunoaştem nu am scos niciun cuvânt despre religie, deşi sunt preot. Astăzi ei mă întreabă de spovedanie, de multe alte lucruri legate de biserică şi, de asemenea, vizionăm filme cu morală creştină. Dar asta se câştigă o dată cu încrederea, nu cu forcepsul sau cu obligativitatea prezenţei la o slujbă religioasă”!  Iar concluzia părintelui Vălean cade năucitoare, demonstrând faptul că pentru el experienţa din Irak nu a fost inutilă: „Eu cred că Dumnezeu este al tuturora, fie că suntem români, irakieni, americani, ruşi – dar asta înseamnă de asemenea că noi suntem cu toţii – sau avem cu toţii aceeaşi calitate – de a fi ai LUI, Prin urmare, undeva ar trebui să existe un echilibru între cei care putem şi ştim – şi cei care nu pot şi nu ştiu să: trăiască, să creadă, să muncească, să se bucure, să plângă, să iubească”!

GRUPUL DE IMPLICARE SOCIALĂ „TINERII VOLUNTARI”. Înfiinţat la 26 octombrie 2015 pe lângă parohia Câmpia Turzii II, are ca scop realizarea de proiecte sociale pe patru direcţii: cultural-artistice, spirituale, ecologice şi politic-manageriale. În grupă activează 60 de adolescenţi cu vârste între 13-25, dar implică frecvent în proiectele sale şi copiii cu vârste între 3-13 ani. Din luna octombrie şi până acum grupul a realizat numeroase proiecte sociale, precum: colectarea de alimente, îmbrăcăminte şi jucării pentru copiii de la Mănăstirea Dumbrava (Alba); proiectul „Cutia cu pantofi”, în parteneriat cu Liceul Teoretic „Pavel Dan” Câmpia Turzii, prin care au fost oferite alimente persoanelor defavorizate din Campia Turzii; împărţirea a 600 de pachete pentru copiii proveniţi din familii defavorizate din Turda şi Câmpia Turzii; redactarea şi trimiterea a 300 de scrisori militarilor români aflaţi în teatrul de operaţii Afganistan, cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă; adunarea de semnături pentru amenajarea unui patinoar artificial la Câmpia Turzii, pe perioada iernii; adunarea de semnături pentru alocarea a 1% din bugetul anual al Consiliului Local Câmpia Turzii pentru proiectele organizaţiilor de tineret din municipiu; eveniment caritabil realizat în într-un supermarket din Cluj-Napoca, cu scopul susţinerii financiare a unei familii din Câmpia Turzii şi reconstruirii locuinţei distruse de flăcări a acesteia; proiectul „Festivalul gropilor din Câmpia Turzii”, o informare a autorităţilor şi a opiniei publice în legătură cu starea drumurilor din municipiu prin fotografierea tuturor străzilor; proiectul „Gala Oamenilor de Valoare din Câmpia Turzii”, ediţia 2015, prin care se intenţionează recompensarea simbolică, în cadru comunitar festiv, a oamenilor din 10 domenii diferite de activitate; realizarea a peste 100 de felicitări, împărţite femeilor din Spitalul Municipal „Cornel Igna” Câmpia Turzii cu ocazia Zilei Femeii; acceptarea unei sponsorizări în valoare de peste 30.000 lei, constând în produse noi (încălţăminte, îmbrăcăminte, jucării, etc.), produse care vor fi oferite în primăvara 2016 copiilor şi adolescenţilor din Câmpia Turzii, în cadrul unor evenimente specifice vârstei lor. În această primăvară Grupul „Tinerii Voluntari” intenţionează să realizeze alte câteva proiecte: proiectul „Mâini micuţe pentru un oraş curat”;” Crosul primăverii”, cu premii în bani, destinat copiilor şi adolescenţilor până la clasa a XII-a; „Respectă-mi viaţa” – proiect de conştientizare a importanţei arborilor şi materialului lemnos.