Scriam, în noiembrie 2015, în paginile publicaţiei Gazeta, articolul: “Dr. Emil Gherman, destin de anticomunist: “După umilinţele din trecut, acum romii de pe Byron îmi fură tot ce am”!” Culmea, credeam că tot ce-mi semnala bătrânul medic era ceva accidental, deloc organizat însă o vizită făcută acestuia, zilele trecute, mi-a revelat un fapt teribil: omului îi sunt furate sistematic toate valorile, iar pentru că s-a plâns la poliţie de acest lucru, a fost bătut îngrozitor – trecând, efectiv, pe lângă moarte! Şi, deşi le-a furnizat poliţiştilor numele agresorilor, oamenii legii au închis dosarul, într-o suspectă complicitate cu aceştia!
Cine e medicul persecutat politic de către comunişti?
Scriam în 2015 următoarele: “Istoria doctorului Emil Gherman, precum şi cea a întregii sale familii e atât de tristă, de parcă un teribil blestem i-ar fi îngenuncheat, fără speranţă, pe toţi. Ioan Gherman, refugiat în Turda, după cedarea Ardealului din 1940, împreună cu soţia Aurelia şi fiul Emil a făcut o greşeală, fatală, în 1944: şi-a părăsit familia pentru câteva minute, cu intenţia de a întâlni un prieten. Totul, în timp ce ai lui stăteau ascunşi într-o pivniţă a unui român binevoitor – nici mai mult, nici mai puţin decât de şase săptămâni! Ioan Gherman fost interceptat pe străzile Turzii de către o patrulă horthystă şi trimis de urgenţă într-un lagăr din Veszprem, unde – fără ca familia să ştie ceva despre el – şi-a găsit până la urmă sfârşitul, după chinuri fizice inimaginabile la care a fost supus de hortyişti, culmea, într-un raid al unor bombardiere americane, care au atacat lagărul. După conflagraţie, declarată văduvă de război, mama doctorului Emil Gherman s-a căsătorit, în anul 1952, cu aviatorul-erou Gheorghe Pop, decorat cu cele mai înalte distincţii militare: “Virtutea Aeronautică”, “Crucea de Aur” şi în 1985, odată cu reabilitarea sa, după calvaruri ce le vom descrie în paginile următoare, “Virtutea Ostăşească”, clasa a treia. Gheorghe Pop a intrat repede în puşcărie, ca “duşman al noii orânduiri”, efectuând, în câteva reprize, şapte ani de detenţie. Între timp timp, Emil Gherman a absolvit Liceul „George Bariţiu”, în 1950 – iar în 1952 a fost admis la cursurile I.M.F. Cluj, (actualmente U.M.F.) devenind studentul marilor profesori ai medicinii clujene din acele vremuri: Haţieganu, Goia, Preda, Duma, Mircioiu, etc. Le-a absolvit în 1956, fiind repartizat, ca stagiar, în domeniul TBC, în comuna Vasile Roaită (actualmente Eforie-Sud), după care a fost numit director la preventoriul TBC pentru copii din comuna clujeană Câţcău.
“Trecutul tatălui şi prietenia cu reporteriţa BBC m-au nenorocit”!
În 1960 Gherman susţine un concurs pentru postul de preparator la I.M.F. Cluj şi este acceptat la cabinetul de fiziologie al profesorului-academician Baciu. Cât despre problemele familiei cu sistemul, acestea îl urmăreau şi ele, fără cruţare. Mărturiseşte medicul: “Motivul fiind trecutul tatălui vitreg, încă din anul III oamenii partidului şi ai securităţii au încercat să mă scoată din facultate, dar m-a salvat o doamnă Butura, al cărui soţ era magistrat şi care nu i-a lăsat să se desfăşoare, reuşind să o absolv, până la urmă, cu brio. Însă în 1967, când abia împlinisem 37 de ani şi eram preparator, aceştia m-au pensionat după o şedinţă a organizaţiei de bază PCR, la care cel mai vehement a fost unu` Maghiaru, acuzându-mă că aş suferi de o boală psihică. Însă, nu înainte de a mă interna, forţat, timp de opt săptămâni într-o clinică de specialitate. Recunosc, nici eu n-am avut tăria să mă opun şi să protestez, dar totul era însoţit de percheziţii dure acasă, aşa că am fost de-a dreptul şocat de tot ce se întâmpla cu mine. Şi, e clar, că nu puteam fi “fresh” şi competitiv la serviciu, când toată noaptea securitatea stătea şi scotocea la noi în casă… ” Şi-n plus, medicul Emil Gherman mai făcuse o “boacănă”, care avusese darul să irite la culme autorităţile: chipeş precum un artist de cinema, se împrietenise cu o reporteriţă de la secţiunea în limba greacă a BBC, al cărei nume era Iolanda Terenzio, totodată şi autor de romane. „Am cunoscut-o aproximativ în 1958, când venise cu o echipă internaţională la preventoriul TBC din Câţcău, unde eram director. Am continuat corespondenţa cu aceasta şi după ce am intrat preparator la I.M.F., urmând să-i onorez invitaţia de a o vizita în Grecia, ca să aprofundăm relaţia. Însă, din păcate, securitatea a interceptat corespondenţa noastră şi a încercat să-mi dea, vrând să mă facă informator, misiunea de a o spiona pe Iolanda, lucru refuzat categoric de către mine. Apoi, după un timp, speriat de consecinţe, corespondenţa noastră a încetat, iar într-un târziu Iolanda m-a înştiinţat că un american mi-a “suflat-o”. A fost o decepţie şi de atunci am abandonat toate aspiraţiile mele sentimentale, ajungând să mă izolez.” Însă, Emil Gherman se afla doar la începutul suferinţelor sale: rămas fără slujbă s-a angajat împreună cu tatăl vitreg (întors între timp din puşcăriile politice) ca sezonier, la fermele “Steluţa” şi “Palocsay”, unde muncea la culesul şi sortarea fructelor, cot la cot cu puşcăriaşi, foşti “chiaburi” şi alţi marginalizaţi ai societăţii. Declară medicul, zâmbind larg, pentru prima dată de când a început discuţia noastră: “Paradoxal, clipele petrecute acolo au fost cele mai frumoase din viaţa mea, fiindcă munceam alături de tata, în aer liber şi ne întremasem şi din punct de vedere fizic . Nu era prea romantic, era “cold comfort!” Ne aflam între “bandiţi” şi ţigani. Era acolo un intelectual de forţă – Vlad se numea, care vorbea cu tata într-o franceză perfectă şi-mi povestea şi mie despre o carte, “La cite totalitaire”, cu o resemnare cruntă, întipărită pe faţă. Mai era cu noi, la cules fructe, unu` Mocanu, fost şef la R.A.T.A., altul Bogdan din armata regală, dar care era un fel de supraveghetor, nu neimportanţi precum noi, zilierii. Însă cei mai simpatici de acolo erau nişte culegători din Ilva-Mică, Bistriţa-Năsăud care cântau, domnule, toată ziua cântece cu tentă naţional-populară. Şi mai erau, cum am mai spus şi nişte ţigani care în fiecare sâmbătă, după plată, se îmbătau krupp.”
“Există o bandă de adolescenţi romi care mă “vizitează” des”…
Îşi continuă viaţa – în paralel cu munca de la fermă – urmând cursurile Universităţii Populare, luându-şi diplomele de traducător în două limbi străine (n.n. – acum e calificat ca traducător pentru cinci limbi). Pe baza acestora lucrează, mai mult „la negru”, la Facultatea de Stomatologie, până în anul 2005 , traducând peste 10.000 de file numai din limba engleză. Ca recunoaştere a suferinţelor îndurate, totuşi, în anul 2002 Colegiul Medicilor din România îi decernează o diplomă „pentru merite deosebite în ocrotirea sănătăţii din România”. De asemenea, statul român îi adaugă la pensie cei şase ani de facultate astfel că astăzi, la 84 de ani, (n.n. – în 2015, când a fost scris articolul) Emil Gherman beneficiază de 1.700 de lei, lunar. La un moment dat, ca şi cum ar fi cuprins de gânduri negre, medicul mă invită în camera dinspre stradă. Îmi arată un loc gol: „Aici am avut până în septembrie un televizor marca Philips – cel de-al doilea cumpărat, după cel furat de ţigani în 2010 – care mi-a fost dus după ce aceştia mi-au forţat uşa cu cadru cu tot, cu o rangă, în luna august a acestui an. Atunci nu mi-au dus nimic, numai şi-au pregătit terenul. Nu i-am reclamat la poliţie decât în septembrie, pentru furtul televizorului, nu şi pentru distrugerea uşii. Au “lovit” într-o zi când ieşisem, cum am făcut astăzi, să-mi cumpăr de-ale gurii. Trebuie să ştiţi că aproape tot timpul stau izolat, fiindcă sunt atât de obraznici încât escaladează gardul, în plină zi, şi intră şi se servesc cu tot ce le trebuie de la mine din gospodărie. Există o bandă de adolescenţi romi care mă vizitează foarte des şi mă pândesc, aşteptându-mă să plec de acasă. Tot ei mi-au furat în ultimii doi ani patru telefoane mobile. Iar recent, în octombrie, mi-au spart din nou casa pentru ca să-şi completeze şi telecomanda rămasă, precum şi un video-player.” Declară de asemenea că şi pe tânărul care i-a furat televizorul în 2010 l-a iertat, renunţând să-i facă plângere la poliţie, însă a aflat între timp că respectivul a ispăşit un an de puşcărie pentru alte furtişaguri. Cât despre spargerea care a avut loc în luna septembrie 2015, mărturiseşte că şi-a luat de mult gândul ca poliţia să-i mai rezolve cazul, mai ales că a apărut şi spargerea din octombrie, din acelaşi an, venită de la nişte romi atât de siguri pe ei încât simte că până şi viaţa lui se află la cheremul acestora. “De o vreme n-au mai venit. Simt că aşteaptă să-mi vină pensia şi să-mi cumpăr un alt televizor, ca să mi-l fure şi pe acesta”, declară, cu totul descurajat, medicul. Apoi adaugă, cumva temător: “Vă rog să mă înţelegeţi, eu n-am nimic de reproşat poliţiei că nu e foarte eficientă în cazul meu – după cum n-am avut nimic împotriva securiştilor de odinioară. Ei sunt bine instruiţi, fiind puşi să juguleze neajunsurile societăţii, deci e mare nevoie de ei. Cât despre mine, eu nu mai am nicio veleitate, nicio aspiraţie – sunt doar un outsider”.
“Sunt un “has been”, un “am fost” şi fac doar filosofie tristă”
August, 2018. Păşesc din nou, după trei ani, în curtea largă a casei construită în stil brâncovenesc a doctorului Emil Gherman, ridicată cu decenii în urmă de tatăl său. Intenţionez să-i ofer cartea mea despre universul concentraţionar românesc, în care el este erou – iar viaţa lui chinuită ocupă un capitol consistent… Reuşisem să-l contactez abia după un efort care a durat săptămâni întregi, în care l-am sunat zilnic pe telefonul său fix – unica sa legătură pe care şi-a păstrat-o cu lumea exterioară. Doar într-un final omul mi-a răspuns, temător ca nu cumva să fie căutat de către o altă echipă de hoţi. Rapid, aflu că între timp s-au întâmplat multe incidente grave cu el, niciunul soluţionat de către poliţie… “În luna octombrie 2017 aveam deja la activ două televizoare furate de către romii de pe Byron, patru telefoane mobile şi suma de 8.000 de lei. Aceasta-mi fusese sustrasă când eram plecat la magazin ca să-mi cumpăr hrană. Făcusem greşeală să îl poftesc în casă pe băiatul de care vă spuneam şi când ne-am întâlnit data trecută, un rom necăjit, pripiriu, cu cinci fraţi şi mamă prostituată. Acesta m-a văzut când am cotrobăit prin dulap şi am scos o sumă de bani, pe care i-am oferit-o. A dat “pontul” mai departe şi după numai câteva zile un profesionist mi-a pătruns în casă şi mi-a furat suma respectivă, practic toate economiile mele. Eu am făcut din nou greşeala să fac plângere la poliţie, aşa că într-o dimineaţă m-am trezit distrus în bătaie, la mine-n curte, de unul de vreo 30 de ani, Dan şi altul de 35, Gâtu. Dan a fost mai omenos, nu m-a lovit, doar a sărit gardul când m-a văzut. Eu l-am urmărit, aşa cum am putut, dar a venit după mine celălalt, bătăuş nemilos şi priceput, care m-a lovit cu un box sau un obiect contondent, exact lângă tâmplă. Am fost dus, plin de sânge şi în stare de inconştienţă la U.P.U., după care alte trei zile am stat la secţia de terapie intensivăa Clinicii de Chirurgie Maxilofacială, unde profesorul Băciuţ s-a ocupat de mine cu multă atenţie şi colegialitate. Dar de un lucru sunt absolut sigur: cei doi romi au vrut evident să mă extermine pentru plângerea depusă când mi-au fost furaţi cei 8.000 de lei… Iar după ce m-am prezentat la I.M.L. medicii mi-au dat un certificat în care mi-au recomandat 55 de zile de îngrijiri. Am povestit şi de această dată totul, la poliţie, dar au trecut luni de zile de la incident şi n-a fost reţinut nimeni şi, de asemenea, niciun obiect sau sumă de bani nu mi-au fost recuperate. Oricum, eu înţeleg autorităţile fiindcă, vorba lui Goethe, a face dreptate la toţi oamenii e o artă pe care n-o poate face nimeni. Însă e limpede că poliţia îi tolerează prea mult pe aceşti indivizi, când de fapt ar trebui să fie mult mai vehemenţi”. Primeşte până la urmă cartea mea – fără entuziasm – iar că gestul său îmi taie întreg avântul. Remarcă reacţia mea şi mă lămureşte, cu multă căldură umană, aplecându-se peste mine, aflat la masa din bucătărie: “Nu vreau să te lezez însă eu nu sunt impresionat. Cu cât înaintează în vârstă omul devine din ce în ce mai practic. Eu consider că anumite merite mi-aş dori mai mult să le trăiesc pe pământ, cât sunt în viaţă, posteritatea fiind un act de restituire – dar întotdeauna prea întârziat. Aşadar, după o viaţă cumplită, cum a fost a mea, ce folos ca după ce persoana dispare să se vorbească la superlativ despre ea? Eu sunt un “has been”, un „am fost”. Sunt un solitar, exclusiv. Am speranţă, dar numai cu ea am rămas fiindcă la această oră romii de pe Byron nu-mi permit decât să fac o filosofie tristă. Fratele meu vitreg e stabilit la Paris, rudele sunt diseminate prin Occident iar eu am rămas aici, în România, spectator ca la teatru”!
