Ioan Moldovan, “procurorul şef “ al revistei Familia s-a născut la 20 martie 1952, într-un sătuc frumos – Imbuz (azi Mureşenii de Câmpie), de pe lângă Cluj-Napoca. Tatăl, miliţian de profesie, nu l-a certat când a ratat intrarea în primul an de facultate. Ioan s-a angajat la fabrica de bomboane, a tras un an de cărţi şi a revenit spectaculos la Filologie, secţia Română-Latină, terminând ca şef de promoţie. Viaţa l-a purtat apoi în Cavnic (Maramureş), trimis de Patrie să-i înveţe pe copiii de miner limba română. Da, a fost o perioadă de care el îşi aminteşte cu mult drag, căci locurile acelea i-au dat puterea să scrie primele trei cărţi de poeme. Când îi întâlneşti privirea, e ceea ce am simţit, nu poţi să nu simţi căldura sa bărboasă de om mărunţel cu suflet mare.
Reporter: Cum se lucrează astăzi în redacţia Familia?
Ioan Moldovan: În redacţiile revistelor culturale nu mai e aceeaşi atmosferă ca înainte de 1989, nu mai sunt acele spaţii privilegiate în care oamenii scrisului găseau acea enclavă în care se putea trăi într-un mod al dialoguilui spiritual, în care diferenţele erau mai puţin importante. Atunci toţi tinerii năzuiau să ajungă într-o redacţie. După 1990, din cauza trepidaţiei existenţei, a noilor oferte, s-a pierdut armonia/răbdarea din acea vreme. La revista Familia, asta încercăm să păstrăm mereu, o atmosferă deschisă dialogului, pentru a nu face de ruşine numele acestei adevărate instituţii istorice şi literare.
Rep.: Când devine o revistă literară contestată?
Ioan Moldovan: Poate deveni contestată în multe feluri. Din punctul meu de vedere, contează contestaţia, atunci cînd ea vine din partea unor oameni de valoare, din partea unora pe care îi considerăm repere ale valorii. Nu e totuna să te critice Georgică sau Nicolae Manolescu. Mai pot interveni, reproşuri sau critici atunci când sunt publicate articole care contravin canonului cultural. Atunci apar criticile, moment în care revista este imediat acuzată de ireverenţă. Dar articolele sunt semnate de autorii lor, care poartă răspunderea celor afirmate, motiv pentru care mi se pare incorect să se transfere asupra revistei eroarea sau impertinenţa unei opinii.
Rep.: Ce s-a întâmplat anul trecut la Familia? Mă refer la acea dispută cu domnul Ioan Simuţ?
Ioan Moldovan: În redacţie nu a fost niciodată o atmosferă de separeu. Suntem prea puţini pentru bisericuţe. În cazul de faţă, colegul Ioan Simuţ adunase tacit nişte nemulţumiri în legătură cu modul în care revista şi redactorul şef acceptă publicarea unor opinii care aduceau atingere unor personalităţi româneşti. Reproşul meu, exprimat în scris, în acelaşi număr cu articolul său de judecare a revistei, a fost că acele lucruri trebuiau discutate în şedinţă de redacţie. A fost un eveniment inedit. Dar am trecut de acel moment cu bine.
Rep.: Cum vă descurcaţi cu revista?
Ioan Moldovan: Familia nu îşi permite să bocească în această privinţă, a găsit multă înţelegere la autorităţile locale. Ce-i drept, are o strălucită tradiţie şi un prezent remarcabil. Revista este sprijinită de către Consiliul Judeţean şi parţial, da’ foarte parţial, de minister. Sprijinul de la Bucureşti este din ce în ce mai mic şi, se pare, va dispărea.
Rep.: Nu v-aţi dorit niciodată să fiţi om de afaceri cu Mercedes la scară în loc de om de cultură cu Dacie în service?
Ioan Moldovan: În fiecare zi îmi doresc să fiu om de afaceri. Dar singura mea competenţă este cea a afacerilor lăuntrice pe care mă pricep cât de cît să le întrupez în cuvânt. În rest, stângăcia este mare. Nu ţin mare tristeţe că e aşa. O melancolie persistă totuşi, mai ales în acele momente în care aştept salariul. După ce îmi plătesc dările şi datoriile, mă liniştesc pentru o vreme. Viaţa are resurse nebănuite.
Rep.: Aţi jucat la Loto, acum cu nebunia asta?
Ioan Moldovan: Noo, eu sunt sceptic în această privinţă.
Rep.: Dar dacă aţi fi câştigat?
Ioan Moldovan: Mă mai amuz cu soţia mea în legătură cu asta făcând mici jocuri de relaxare. Nu ştiu ce aş fi făcut cu banii, poate mi-aş fi luat o casă cu grădină, aşa cum am visat mereu.
Rep.: Uite, un joc de relaxare. Dacă aţi fi luat dolarii cei mulţi, v-ar fi “ţinut” să organizaţi un cotidian de cultură? S-ar putea face aşa ceva vreodată în România, gândindu-ne că ar exista un purcoi de bani, să tipăreşti zilnic cultură şi să îi dai viaţă ziarului folosind oamenii de valoare din toată ţara?
Ioan Moldovan: E o idee ciudată! Nu m-am gândit niciodată la asta. Ar fi ceva cu totul şocant, am intra şi în Cartea Recordurilor. Fiindcă, într-adevăr, dacă ar fi bani suficienţi, s-ar putea întreţine cu semnături valoroase. Dacă la viitoarea tragere Loto o să joc şi o să şi câştig, te iau partener în acest proiect. Bine că ne-am gândit la asta, ca să nu ne fure cineva ideea.
Rep.: În ce n-ai crezut niciodată?
Ioan Moldovan: Mi-e mai uşor să spun în ce am crezut. Am crezut în iubire, în bunătate, şi cred încă, am crezut în credinţă şi cred, am crezut în poezie mereu, ca şi acum de altfel, fiindcă altfel n-aş mai comite-o. Nu cred în şmecherie, ca soluţie de viaţă, nu cred în emfază, în prostie, în aranjamentele de interese.
Rep.: Cum crezi că arată Sfântul Petru?
Ioan Moldovan: Imaginaţia mea e contaminată de ja de lecturile din copilărie: cel care umblă cu Isus ajutând pe cei sărmani. Referindu-mă la ideea gravă de Sfântul Petru, îl văd ca pe un sfânt cu mult labirint interior, un om dramatic, zbătându-se, o fiinţă umană care tocmai prin umanitatea sa are şi partea sa de slăbiciune, chiar de laţşitate, dar şi capacitatea de-şi depăşi condiţia umană şi a se ridica la credinţa care îl face să se mântuiască. Asta e o temă de meditat şi Sfântul este o paradigmă a omenescului. Nu întâmplător Isus la ales ca piatră spirituală.
Rep.: Credeţi că se bea vin în Rai?
Ioan Moldovan: Categoric. Nu se bea coniac, bere sau mai ştiu eu ce. Se bea vin. Gândiţi-vă, vinul care este acum pe pământ este un soi decăzut al vinului paradiziac. Dar chiar şi decăzut, cât de gustos este!
Rep.: Iar în Iad, se bea coniac?
Ioan Moldovan: Absolut, şi se beau cocktail-uri multe şi sofisticate, şi băuturi contrafăcute.
Rep.: Ce aţi face dacă s-ar îndrăgosti acum de dumneavoastră o puştioaică de vreo 17 ani?
Ioan Moldovan: Poate că s-au îndrăgostit deja! În orice caz nu aş face nimic, fiindcă am o educaţie şi o viaţă atît de frumoasă în spate care mă cenzurează. Nu zic că nu ar fi o experienţă interesantă. Dar în ceea ce mă priveşte, m-aş simţi terorizat, fiindcă ar trebui să încep o altă viaţă. Şi atunci, ce aş face cu viaţa de până atunci, care a fost plină de miracole?
Rep.: De ce se întâmplă atât de des ca bărbaţii să rupă iubirea?
Ioan Moldovan: Din slăbiciune. Asta e pricina din care se destramă atâtea iubiri. Însă nu se destramă decât ceea ce nu a fost. O iubire adevărată nu se ruinează, ci se sublimează, devine lumină.
Rep.: Ce s-ar întâmpla dacă scriitorii nu ar mai scrie, dacă pictorii nu ar mai picta, dacă muzicienii nu ar mai cânta, dacă sculptorii nu ar mai sculpta?
Ioan Moldovan: Ar fi o catastrofă… Cum adică? Să nu mai auzi muzică? Păi, atunci am deveni nişte maşinării dezabuzate. Brrr… ar fi un coşmar. Ar fi interesant ca cineva să facă un film cu acest subiect.
Rep.: Ce miracole aţi trăit în viaţa asta? Vorbeaţi serios?
Ioan Moldovan: Viaţa mea a fost şi este un şir nesfîrşit de miracole, între care se presară cenuşa lehamitei cotidiene. Dar mereu este important miracolul, nu lehamitea. Am spus-o mereu, Dumnezeu m-a iubit mereu. Aş păcătui să mă plâng pentru cine ştie ce neîmpliniri. Sunt bucuros. Ai în faţă un om fericit.
A consemnat Liviu Alexa
