Moartea unui presedinte

Incetarea din viaţă a preşedintelui Lech Kczintzki şi a altor personalităţi din elita poloneză , la Smolensk, m-a determinat sa rememorez câteva amintiri despre vecinii noştri şi să fac câteva reflecţii. Polonia a fost o mare exponentă a spiritului european , în domenii precum muzică, literatură şi, după război, în cinematografie, au produs cele mai bune pelicule dintre ţările socialiste. În tinereţe, am văzut filmele lui Wajda, “Cenuşă şi diamant” şi “Kanal”, adevărate capodopere. Revista lor pentru străinătate, “La Pologne” a fost cea mai bună poblicatie straină ce se găsea la chioşcuri. S-au bucurat de mai multă libertate decât toate celelalte ţări “surori” şi au dat cel mai bun Papă din ultima sută de ani, dar, în pofida acestor împrejurări, setea lor de libertate i-a determinat să se revolte, ca să ne amintim despre ce s-a întamplat la Poznan şi Gdansk. Au creat “Solidaritatea” care a biruit starea marţială, determinând schimbarea regimului. Desigur, biruinţa poporului a fost şi consecinţa faptului că Biserica n-a fost o anexă a Departamentului Cultelor, iar religia nu a reprezentat un ritual, ci un mod de trăire fundamental.(În această ultimă privinţă, a se vedea şi filmul despre Katyn, difuzat , în aceste zile de doliu, la televiziunea publică).

Cu polonezii, în trecutul îndepărtat, ne-am mai şi bătut, ca la Codrii Cosminului , dar Moldova a avut mai multe ciocniri cu Ţara Romanească decât cu Polonia.
Am cunoscut mai mulţi polonezi, în timpul petrecut în Libia. Firma lor de consultanţă, Polservice era dirigintele de şantier pentru lucrările executate de către firma românească ARCOM. Angajatii Polservice purtau pe piept chipul lui Lech Walesa şi am mai remarcat că polonezii, odată ajunşi acolo, deşi proveneau dintr-o ţară socialistă, şi-au adus preoţi şi călugări, aşa că, la catedrala Sfântul Francisc din Tripoli, se oficiau liturghii şi în limba lor. Pan Sadowski nu se sfia să spună: “Suntem cel mai nobil popor al Europei.”
Apropo de afirmaţiile acestuia, o anumită grandomanie şi donchihotism le este specific leşilor, şi, din acest tipar, nu a ieşit nici preşedintele dispărut, dar este mai bine aşa decât să fii impregnat de resemnarea ”mioritică”. Au făcut bine că în cel de-al doilea război mondial, s-au luptat cu dârzenie, chiar dacă trupele de cavalerie nu aveau nici o şansă să oprească tancurile germane. Ca să nu mai vorbim despre mişcarea de rezistenţă şi de răscoala varşoviană din 1944. Noi, românii, ne-am retras din Basarabia şi Ardealul de Nord, fără să tragem un foc de armă, ca să se confirme versul poetului: ”Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”.
În evaluarea raporturilor cu polonezii, nu trebuie să omitem a evidenţia că, în septembrie 1939, nu fără riscuri, am permis tranzitarea aurului polonez spre Occident şi că ne-am purtat bine cu refugiaţii. Manifestările de solidaritate din aceste zile, în care s-au implicat oameni simpli şi oficialităţi, au fost sincere şi din suflet.
Cronicarul Grigore Ureche le făcea un admirabil portret colectiv: ”Leşii sîntu oameni războinici, oameni învăţaţi de carte,ca pentru învăţătura şi a cărţii şi a vitejiei nu li-i preget, nici de trudă, nici de cheltuieli, ce încunjură ţările de învaţă, ca să se desprinză tinereţele truda şi la bătrîneţe înţelepciune de care au nevoinţi mai mari.”
În cadrul sufenrinţei naţionale a polonezilor, care este acompaniată de o impresionantă solidaritate internaţională, se dovedesc din nou virtuţile acestora şi că în această privinţă marele cronicar nu s-a înşelat judecata sa.

16 aprilie 2010                                                                                    Adrian Man