ROMANIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECTIA PENALĂ ŞI DE MINORI
DOSAR NR. 10054/117/2011/a1
DECIZIA PENALĂ NR. 2013/R/2011
Şedinţa publică din 8 decembrie 2011
Instanţa constituită din :
PREŞEDINTE : MARIA BOER-judecător
JUDECĂTORI : VASILE GOJA
LIVIA MANGO
GREFIER : MARCELA NAGY
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj, reprezentat prin
PROCUROR –ELENA BOTEZAN
S-a luat spre examinare recursul declarat de inculpatul B. R. V. împotriva încheierii f.n. din 28 noiembrie 2011, pronunţată în dosarul nr. 10054/117/2011 al Tribunalului Cluj, cauza având ca obiect menţinerea măsurii arestului preventiv luată faţă de acesta, inculpatul fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin.1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă inculpatul în stare de arest, asistat de apărătorii aleşi, avocat TIBERIU BAN, din cadrul Baroului de avocaţi Cluj, cu delegaţia la dosar şi avocat ANATOL PÂNZARU, din cadrul Baroului de avocaţi Cluj, cu delegaţia la dosar
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de şedinţă după care,
Se constată că la dosarul cauzei s-a formulat cerere de abţinere de către d-na judecător Delia Purice- judecător la Secţia penală, în temeiul art. 48 lit a Cod procedură penală. Cererea acesteia a fost admisă în baza art. 52 Cod procedură penală, constatându-se incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit a Cod procedură penală. În baza art. 98 alin 4 din Hotărârea nr. 387/2005 a CSM, prezenta cauză va fi soluţionată de completul Maria Boer, Vasile Goja şi Livia Mango.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat şi excepţii de invocat, instanţa acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul ales al inculpatului, avocat Tiberiu Ban solicită în principal, admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi rejudecând cauza, pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună revocarea măsurii arestului preventiv cu punerea de îndată în libertate a inculpatului. În subsidiar, solicită înlocuirea măsurii arestului preventiv cu o altă măsură neprivativă de libertate, respectiv măsura obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestului preventiv nu mai subzistă în prezent, iar altele noi nu au apărut. Raportat la prevederile art. 143 Cod procedură penală măsura arestării preventive nu poate fi luată faţă de inculpat deoarece în cauză nu sunt indicii temeinice sau probe din care să rezulte că inculpatul a comis fapta prevăzută de legea penală, o simplă declaraţie a inculpatei D. A. neputând fi avută în vedere, deoarece aceasta nu se coroborează cu nici o altă probă din dosar. Se mai arată că, nu există la dosarul cauzei temeiuri noi, din care să rezulte în primul rând că inculpatul s-ar face vinovat de fapta comisă, iar mai apoi că acesta trebuie să fie cercetat în stare de arest preventiv, deoarece temeiurile de arestare arătate de parchet, sunt cele generale, fără a se arăta în mod strict şi concret, de ce este necesară menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului. Se mai arată că, organele de urmărire penală nu au efectuat în cauză o anchetă temeinică, întrucât în cauză a fost cercetat şi un avocat, motive pentru care propunerea de arestare preventivă a fost soluţionată de Curtea de Apel Cluj, urmând ca prin rechizitoriu, respectivul avocat, să fie scos de sub urmărire penală. Nu există motive din care să rezulte că inculpatul s-ar face vinovat de fapta reţinută în sarcina sa.
În final, solicită a se avea în vedere şi persoana inculpatului, împrejurările în care fapta ar fi avut loc, precum şi lipsa pericolului pentru ordinea publică. Nu există nici un risc, dacă inculpatul va fi cercetat în stare de libertate, întrucât inculpatul nu va avea nici o modalitate de influenţare a bunului mers al procesului penal.
Apărătorul ales al inculpatului, avocat Anatol Pânzaru, solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi rejudecând cauza, pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună revocarea măsurii arestului preventiv cu consecinţa punerii inculpatului în stare de libertate. În continuare se arată de apărătorul inculpatului că, în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 148 lit f Cod procedură penală. Inculpatul nu s-a bazat niciodată pe o conduită neconformă cu normele sociale, astfel că menţinerea acestei măsuri preventive nu poate fi justificată din nici un punct de vedere, deoarece nu există temeiuri din care să rezulte că odată lăsat în libertate inculpatul va prezenta pericol pentru ordinea publică. Declaraţia coinculpatei A. D. nu are cum să reprezinte o probă certă şi verosimilă din moment ce nu se coroborează cu alte mijloace de probă din dosar.
Nu există nici un risc, ca inculpatul să comită noi fapte prevăzute de legea penală, întrucât acesta are experienţa necesară de viaţă pentru a înţelege cum anume se va desfăşura acest proces penal. Se mai solicită a se avea în vedere că inculpatul, de-a lungul anilor a reuşit să fie evidenţiat în toate activităţile pe care le-a desfăşurat, are o familie legal constituită, astfel că soţia sa este manager la Spitalul Municipal Turda, iar fiica sa este studentă anul IV la Facultatea de Arhitectură. Inculpatul, dacă ar fi cercetat în stare de libertate, nu ar avea cum să modifice ori să altereze probele ce urmează a fi administrate de instanţa de judecată, în mod nemijlocit, solicitând în acest sens, revocarea măsurii arestării preventive.
Reprezentantul parchetului solicită respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii încheierii atacate ca fiind legală şi temeinică. Se apreciază că la această dată în cauză, există, fără putinţă de tăgadă, indicii temeinice şi chiar probe, în sensul legii procedural penale, că inculpatul ar fi comis fapta pentru care a fost trimis în judecată. În ceea ce priveşte existenţa celor două condiţii cumulative prevăzute de art. 148 lit. f Cod procedură penală, instanţa a constatat că prima condiţie este în mod evident îndeplinită câtă vreme, fapta pentru care este cercetat inculpatul este sancţionată cu pedeapsa închisorii cu limite cuprinse între 3 şi 12 ani. Cea de-a doua condiţie a textului evocat, este de asemenea îndeplinită.
Este real că inculpatul este o persoană cu studii superioare, care se află pentru prima dată într-o procedură de anchetă penală, şi care deţine o capacitate superioară de înţelegere a consecinţelor faptelor sale, a conduitei sale, perspectivă din care nu s-ar putea spune că ar putea prezenta pericol pentru ordinea publică. La existenţa unui anume pericol pentru ordinea publică, determinată de cercetarea inculpatului în stare de libertate, contribuie şi răsunetul pe care presupusa faptă a inculpatului l-a avut, interesul manifest, actual şi în creştere pe care opinia publică locală şi chiar naţională l-a manifestat pentru inculpat şi cauza în care este cercetat. Eventualitatea comiterii de către o persoană cu o funcţie ca cea a inculpatului a unei fapte penale, cu atât mai grav a uneia de corupţie, lasă o puternică îndoială asupra moralităţii întregului sistem al administraţiei publice locale, cu dorinţa comunităţii din care provine reprezentantul administraţiei publice locale, de a se lua măsuri prompte şi eficiente.
În final, se arată că rolul inculpatului în comiterea faptei reţinute în sarcina sa nu este deloc neînsemnat, pentru că astfel de atitudini încurajează fenomenul corupţiei şi induc ideea în rândul cetăţenilor asupra vulnerabilităţii la corupţie a persoanelor din cadrul autorităţilor publice locale sau care au tangenţă cu administraţia publică locală şi pun în discuţie însăşi corectitudinea procedurilor de achiziţie publică şi de gestionare a banilor publici.
Inculpatul B. R. V. având ultimul cuvânt, solicită revocarea măsurii arestului preventiv cu consecinţa cercetării sale în stare de libertate, menţionând că va respecta toate obligaţiile impuse de instanţă.
C U R T E A :
Prin încheierea penală fără număr din 28 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.10054/117/2011, în temeiul art. 3001 al.3 Cod Procedură Penală s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul B. R. V., măsură care a fost menţinută.
În baza art.192 al.3 Cod Procedură Penală cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că prin rechizitoriul Ministerului Public, Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Cluj, a fost trimis în judecată inculpatul B. R. V., arestat preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. şi ped. de art. 254 al. 1 Cod Penal, rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Prin acelaşi act de sesizare a instanţei a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, şi inculpata D. A., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 Cod Penal, rap. la art. 6 din L. 78/2000.
În privinţa inculpatului, sub aspectul stării de fapt, s-a reţinut, prin actul de sesizare a instanţei, că în cursul lunii octombrie 2011 a acceptat promisiunea coinculpatei D. A. de a primi suma de 20.000 euro, din care la data de 31.10.2011 a primit efectiv suma de 43.000 lei, echivalentul a 10.000 euro, pentru a-i furniza acesteia informaţii legate de viitoarea licitaţie ce urma a fi organizată de societatea Cluj Arena, societate la care Consiliul Judeţean Cluj are participare de 95 %, fiind condusă de Plenul Consiliului Judeţean Cluj, din care şi inculpatul face parte, pentru asigurarea mentenanţei la stadionul Cluj Arena pe anul 2012.
Prin Încheierea penală nr. 127/01.11.2011 a Curţii de Apel Cluj s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B. R. V., pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 01.11.2011 şi până la data de 29.11.2011, măsura preventivă fiind luată potrivit art. 143 rap. la art. 148 lit. f Cod Procedură Penală, iar competenţa instanţei de mai sus fiind atrasă, la vremea respectivă, de normele relative la competenţa după calitatea persoanei, având în vedere că în cauză era cercetat penal şi o persoană ce avea calitatea de avocat.
Tribunalul Cluj a fost sesizat cu soluţionarea cauzei la data de 25 noiembrie 2011, fiind înregistrată sub nr. 10054/117/2011, în sistem aleatoriu cauza fiind repartizată pentru termenul din 22 decembrie 2011.
Verificându-se legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, la primirea dosarului, instanţa a constatat că în cauză sunt indicii şi probe care să conducă la bănuiala legitimă că inculpatul ar fi comis fapte prevăzute de legea penală. Astfel, fără a prejudicia fondul cauzei, în sensul celor de mai sus sunt declaraţiile inculpatei D. A., coroborate cu declaraţiile inculpatului, ale martorilor D. R. A., A. B. M., C. Ş. E., M. B. A., procese verbale de percheziţie, procese verbale de redare a convorbirilor telefonice, procese verbale de supraveghere operativă şi planşe foto aferente.
Fără a discuta forţa probantă a tuturor datelor de mai sus, deoarece nu este momentul procesual oportun pentru o astfel de analiză, apreciem că la această dată în cauză există, fără putinţă de tăgadă, indicii temeinice şi chiar probe, în sensul legii procedural penale, că inculpatul ar fi comis fapta pentru care a fost trimis în judecată.
În ceea ce priveşte existenţa celor două condiţii cumulative prev. de art. 148 lit. f Cod Procedură Penală, instanţa a constatat că prima condiţie este în mod evident îndeplinită câtă vreme fapta pentru care este cercetat inculpatul este sancţionată cu pedeapsa închisorii cu limite cuprinse între 3 şi 12 ani.
Cea de a doua condiţie a textului mai sus evocat, este de asemenea îndeplinită. Este real că inculpatul este o persoană cu studii superioare, care se află pentru prima oară într-o procedură de anchetă penală, şi care deţine o capacitate superioară de înţelegere a consecinţelor faptelor sale, a conduitei sale, perspectivă din care nu s-ar putea spune că ar putea prezenta pericol pentru ordinea publică. Aşa cum am arătat puţin mai sus, acest temei de arestare, şi implicit de menţinere a măsurii arestării preventive, rezidă în gravitatea faptei pentru care este cercetat inculpatul, concretizată în împrejurările specifice, şi care ţin, în principal de calitatea pe care o avea inculpatul la momentul comiterii presupusei infracţiuni. La existenţa unui anume pericol pentru ordinea publică, determinată de cercetarea inculpatului în stare de libertate, contribuie şi răsunetul pe care presupusa faptă a inculpatului l-a avut, interesul manifest, actual şi în creştere pe care opinia publică locală şi chiar naţională l-a manifestat pentru inculpat şi cauza în care este cercetat.
Din această perspectivă este de amintit faptul că jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului a statuat că unele fapte, care prin împrejurările concrete în care au fost comise, prin răsunetul pe care l-au produs, au tulburat profund mediul social ocrotit prin normele presupus încălcate, şi aruncă o lumină negativă asupra celui bănuit de comiterea lor, şi asupra comportamentului său viitor, pentru ocrotirea siguranţei publice, este necesară privarea de libertate a celui cercetat pentru astfel de fapte (a se vedea cauza Rotaru împotriva României).
S-a arătat că inculpatul este o persoană ce nu posedă antecedente penale, perfect ancorat într-o viaţă socială normală, bazată pe respectarea normelor general acceptate, având o familie ce-l sprijină constant şi necondiţionat, însă, prin prisma funcţiei pe care o îndeplinea, şi în legătură cu care se presupune că ar fi comis fapta pentru care este cercetat, este evident că opinia publică avea şi are de la acesta aşteptări însemnate, legate de o conduită profesională şi socială ireproşabilă. Ori eventualitatea comiterii de către o persoană cu o funcţie ca cea a inculpatului a unei fapte penale, cu atât mai grav a uneia de corupţie, lasă o puternică îndoială asupra moralităţii întregului sistem al administraţiei publice locale, cu dorinţa comunităţii din care provine reprezentantul administraţiei publice locale, de a se lua măsuri prompte şi eficiente.
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că trecerea timpului şterge din memoria publică caracterul grav al faptelor şi implicit pericolul pentru ordinea publică se estompează, însă de asemenea nu trebuie uitat nici faptul că în cauza de faţă urmărirea penală a fost finalizată cu celeritate maximă, în cadrul termenului de 29 de zile pentru care s-a luat faţă de inculpat iniţial măsura arestării preventive, astfel că fapta presupus comisă de inculpat şi persoana acestuia sunt încă vii şi proaspete în amintirea colectivă.
Pentru toate aceste considerente, instanţa a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpat, măsură care a fost menţinut în continuare, apreciind că la acest moment procesual, anterior oricărei administrări nemijlocite de probe, numai măsura arestării preventive ar garanta buna desfăşurarea a anchetei penale, o măsură preventivă subsidiară fiind inadecvată din acest punct de vedere.
Instanţa a apreciat că menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului este necesară, cel puţin până la momentul declanşării cercetării judecătoreşti şi, eventual, al ascultării inculpatului, în condiţiile în care acesta nu va dori să uzeze de prevederile art. 70 al. 2 Cod Procedură Penală, şi pentru ca instanţa să interacţioneze nemijlocit cu inculpatul şi să perceapă direct reacţiile şi conduita particulară a acestuia, cu referire la cauza în care este cercetat şi celelalte mijloace de probă din dosar.
În temeiul art. 192 al. 3 Cod Procedură Penală cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul prin care a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii penale atacate şi rejudecând cauza pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună revocarea măsurii arestării preventive, cu punerea de îndată în libertate a inculpatului.
În subsidiar inculpatul a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură neprivativă de libertate, respectiv măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Inculpatul prin apărătorii aleşi ai acestuia în motivele de recurs a arătat că temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă şi că nu au apărut temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Raportat la disp. art.143 C.p.p. măsura arestării preventive nu poate fi dispusă faţă de inculpat, deoarece în cauză nu sunt indici temeinice sau probe din care să rezulte că inculpatul a comis o faptă prevăzută de legea penală, iar o simplă declaraţie a coinculpatei D. A. neputând fi avută în vedere, deoarece aceasta nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză.
În cauză nu există temeiuri noi , din care să rezulte că inculpatul s-ar face vinovat de fapta comisă şi că acesta trebuie să fie cercetat în stare de arest preventiv, întrucât temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive sunt generale, fără a se arăta în mod strict şi concret de ce este necesară menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Organele de cercetare penală nu au efectuat o anchetă temeinică în cauză, întrucât a fost cercetat şi un avocat, motive pentru care propunerea de arestare preventivă a fost soluţionată de Curtea de Apel Cluj, însă prin rechizitoriu persoana care are calitatea de avocat a fost scoasă de sub urmărire penală.
Nu există riscul dacă inculpatul va fi cercetat în stare de libertate să influenţeze bunul mers al procesului, întrucât activitatea infracţională nu s-a bazat pe o conduită a inculpatului neconformă cu normele sociale, astfel că menţinerea acestei măsuri preventive nu poate fi justificată nici din acest punct de vedere , întrucât nu există temeiuri din care să rezulte că odată lăsat în libertate inculpatul va prezenta pericol pentru ordinea publică.
Pe de altă parte inculpatul de-a lungul anilor prin activitatea sa s-a evidenţiat în munca desfăşurată, are o familie legal constituită, soţia acestuia fiind manager la Spitalul Municipal Turda, iar fiica inculpatului este studentă anul IV la Facultatea de Arhitectură.
Verificând încheierea penală atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de inculpat şi a celor care puteau fi puse în discuţie din oficiu, Curtea reţine următoarele:
Prin încheierea penală nr.127 din 1 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B. R. V. pe o perioadă de 29 de zile începând cu data de 1.11.2011 şi până la data de 29.11.2011.
Această măsură a fost dispusă în baza art.143 şi art.148 lit.f C.p.p. în sensul că sunt indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat, pedeapsa prev. de lege este închisoarea mai mare de 4 ani, iar acesta prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
După cum rezultă din examinarea normelor interne – procesual penale şi constituţionale, interpretate prin coroborare şi prin prisma dispoziţiilor art.5 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunţa, iar garanţiile ce îl însoţesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestuia într-o societate democratică.
Faţă de principiul expus, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate realiza o abatere de la principiul că nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa, au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului imprimă acestuia un caracter relativ.
Aşa fiind, cazurile în care legea naţională şi normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative şi exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative şi exhaustive.
Astfel, în jurisprudenţa sa, CEDO a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei – Hot.din 10 nov.1969; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hot.din 27 iunie 1968); să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei Hot.din 10 nov.1969); sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hot.din 26 iunie 1991 şi Hendriks împotriva Olandei, Hot.din 5 iulie 2007).
Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei din 4 oct.2005). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art.5 în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier citată anterior paragr.51).
Pe de altă parte, CEDO a statuat că, potrivit art.5 paragraf 3, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces.
Plecând de la jurisprudenţa CEDO, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei „pericolului pentru ordinea publică”, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia.
Totodată, instanţele naţionale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracţiune sau de reacţia publică declanşată de faptele comise. Rezonanţa în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de „pericol social al faptelor” comise.
Doar înţelegând în maniera descrisă semnificaţia libertăţii şi a privării de libertate se poate realiza în concret şi în mod efectiv scopul esenţial al reglementării dreptului la libertate, cel al protejării individului împotriva arbitrariului autorităţii.
Din analiza normelor procesuale interne în vigoare rezultă, potrivit art.136 C.pr.pen., că în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara sau arestarea preventivă.
Cu privire la această din urmă măsură preventivă, se reţine că luarea măsurii arestării inculpatului presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.143 C.pr.pen. -respectiv să existe probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi impune, totodată, existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute la art.148 alin.1 lit.a-f C.proc.pen. rap.la art.148 alin.2 C.proc.pen.
În prezenta cauză inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art.254 alin.1 C.p. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000.
Potrivit art.143 alin.1 C.proc.pen., – text care prevede condiţia generală a măsurii arestării preventive, dar şi a reţinerii – „măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.”
Teza finală a textului suscitat, prevede condiţia existenţei probelor sau indiciilor temeinice, că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, proba fiind privită ca „un element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”.
Pentru a dispune arestarea unei persoane, organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă un observator obiectiv (judecător) cu privire la existenţa indiciilor temeinice că s-a săvârşit o infracţiune. Acest aspect nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării (cauzele Brogan şi Murray c/a Regatului Unit).
În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creează cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpat a infracţiunii pentru care este cercetat. Se cunoaşte că, proclamând dreptul la libertate, scopul textelor din Codul de procedură penală român cât şi cel al art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este asigurarea că nici o persoană nu va fi lipsită de libertatea sa în mod arbitrar. (cauza Amuur c/a Franţei).
Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile autorităţilor judiciare în administrarea probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii.
Instanţa europeană a afirmat adeseori în jurisprudenţa sa că orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar în acelaşi timp, trebuie să respecte scopul esenţial al art.5: protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale (C.Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi Libertăţi, Bucureşti 2005).
Indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăţiei celui care l-a comis. El conţine o ştiinţă sau o cunoştinţă certă şi directă asupra unui fapt, circumstanţe, situaţii, iar prin informaţia şi revelaţia produsă de această ştiinţă dă o probă indirectă cu privire la existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei – proba indicială.
Principiile de securitate juridică şi de protecţie împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privaţiuni de libertate pe o bază legală specifică şi pe o suspiciune rezonabilă.
Solicitarea parchetului de a se menţine împotriva inculpatului măsura arestării preventive, este justificată prin prisma art.148 lit.f C.proc.pen.
Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înţeleagă că inculpatului li se impută săvârşirea unei infracţiuni, ci că există probe şi indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezenţa indiciilor temeinice atunci când din datele existente în speţă rezultă presupunerea că persoana faţă de persoana care a fost trimisă în judecată, a săvârşit fapta.
În consecinţă, dacă prin termenul „probă” se înţelege, conform dispoziţiilor art.63 C.proc.pen. ”orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”, în legătură cu termenul „indicii temeinice” ele sunt simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare.
Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancţiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente şi totodată serioase, fără să conţină pure generalităţi.
Raţionamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător, să arate motivele pentru care măsura este necesară, iar lipsa unor elemente reale, raţionale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de arestare preventivă să fie ilegală.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la art.5, posibilitatea arestării sau reţinerii persoanei în vederea aducerii ei în faţa autorităţii competente „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune”. În spiritul Convenţiei, prezumţia de nevinovăţie nu exclude arestarea preventivă. De aceea, nu se poate susţine că dispoziţiile legale ar fi contrare prevederilor constituţionale şi dispoziţiilor corespunzătoare privitoare la prezumţia de nevinovăţie, cuprinse în pactele şi convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului.
Art.23 din Constituţia României, republicată, prevede că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, iar reţinerea sau arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Raportând dispoziţiile legale la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, constatăm că acestea transpun întocmai în dreptul intern prevederile art.5 paragraf 1 lit.c din Convenţie, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reţinută, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Nu în ultimul rând potrivit art.149/1 C.proc.pen. pentru a se putea dispune arestarea preventivă a inculpaţilor trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de art.143 C.proc.pen. şi să existe în mod corespunzător vreunul din cazurile reglementate de art.148 C.proc.pen., iar arestarea să fie în interesul urmăririi penale.
Referitor la existenţa în cauză a probelor şi indiciilor temeinice care să dovedească presupunerea rezonabilă că inculpatul recurent ar fi comis infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată sunt: declaraţiile coinculpatei D. A. , ale martorilor D. R., A. B., C. Ş., M. B., procesele verbale de percheziţie, procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, procesele verbale de supraveghere operativă, planşele foto şi declaraţiile inculpatului.
Examinând îndeplinirea, în concret, a condiţiilor prevăzute de art.143 C.proc.pen.pentru luarea măsurii arestării preventive se constată că în mod întemeiat prima instanţă a concluzionat în sens afirmativ. În apărarea inculpatului, apărătorii acestuia au arătat că în cauză, nu există probe şi indicii temeinice care să justifice arestarea inculpatului.
Curtea reţine că în această fază a recursului, instanţa nu are abilitatea de a cenzura corectitudinea administrării probelor de către organele de anchetă şi nici de a verifica apărări care ţin de fondul cauzei. Până la dovada contrarie, probele administrate de procuror nu pot fi înlăturate de către instanţa sesizată cu luarea unei măsuri preventive.
Potrivit art.3001 alin.3 C.proc.pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă sau potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea măsurii arestării preventive.
În cauza de faţă, nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate şi în consecinţă, ceea ce curtea trebuie să analizeze, sunt temeiurile care au determinat arestarea preventivă şi dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate.
În privinţa indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul este autorul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, acestea au fost analizate în mod definitiv la momentul luării măsurii arestului preventiv şi nu s-au modificat până la sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi nici până la soluţionarea prezentului recurs.
Potrivit dispoziţiilor art.148 lit.f C.proc.pen., este justă şi aprecierea primei instanţe privind pericolul concret pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar determina pentru ordinea publică, sub acest aspect avându-se în vedere natura şi gravitatea sporită a faptei de care este acuzat – reflectată în regimul sancţionator sever aplicabil acestuia -, modalitatea presupusă de comitere a faptei respective.
Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferenţă, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la faptă, adică natura şi gravitatea infracţiunii comise, cât şi cu rezonanţa socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârşirii acesteia, datele referitoare la persoana inculpatului, antecedentele penale ale sale. Numai criteriul referitor la pericolul concret sau generic al infracţiunii săvârşite de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea sau menţinerea măsurii arestării preventive.
O parte a doctrinei naţionale a susţinut că pentru infracţiuni deosebit de grave, cum sunt şi cele de dare de mită, probele referitoare la existenţa acestor infracţiuni şi identificarea făptuitorului constituie tot atâtea elemente cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanţă şi implicaţii negative asupra siguranţei colective.
Prin urmare, există anumite tipuri de infracţiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivităţi, şi care justifică luarea măsurii arestării preventive.
Art.5 paragraf 1 lit c din Convenţie şi implicit practica CEDO au dezvoltat noţiunea autonomă de „ motive plauzibile” ( cauza Fox, Campbell şi Hartley contra Regatului Unit, hotărârea din 30 august 1990). Această noţiune depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să fie nu doar autentice, ci şi să convingă un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis acea infracţiune, motive puse în evidenţă de circumstanţele particulare ale speţei de faţă.
Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul inculpatului presupune o rezonanţă socială a unei fapte grave, atât în rândul comunităţi locale asupra căreia şi-a exercitat influenţa negativă, cât şi asupra întregii ordini sociale.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a acceptat în cazul Letellier vs. Franţa în circumstanţe excepţionale, pe motivul gravităţii în dauna reacţiei publici, anumite infracţiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenţia, cel puţin pentru o perioadă de timp.
De asemenea, obstrucţionarea justiţiei şi pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de Curtea europeană în interpretarea art.5 paragraful 3 din CEDO.
De aceea în situaţia de faţă, se impune o astfel de reacţie a autorităţilor pentru a nu crea şi mai mult neîncredere în capacitatea organelor judiciare de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului vizat de ordinea publică şi crearea unui echilibru firesc şi a unei stări de securitate socială.
Menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului, în condiţiile legii, nu afectează cu nimic aşa cum s-a arătat mai sus , dreptul acestuia la un proces echitabil, având posibilitatea ca la instanţa de fond, cât şi ulterior în căile de atac să solicite administrarea de probe pentru a-şi dovedi nevinovăţia.
Aşa fiind primul motiv de recurs vizând revocarea arestului preventiv întemeiat pe lipsa probelor şi indiciilor temeinice care să justifice privarea de libertate a inculpatului va fi respins ca nefondat.
Nici solicitarea inculpatului din petitul subsidiar referitoare la înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură neprivativă de libertate, nu este întemeiată întrucât potrivit disp. art.136 alin.1 şi 8 C.p.p. circumstanţele favorabile invocate de inculpat în favoarea sa nu pot constitui prin ele însele temei al reconsiderării privării sale de libertate, acestea trebuind evaluate în contextul gravităţii sporite a faptei de care este acuzat şi a scopului urmărit prin măsura preventivă dispusă, respectiv asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal.
Mai mult, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei, nu ar face decât să încurajeze la modul general astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului chemate să vegheze la aplicarea şi respectarea legilor.
Corespunde adevărului că inculpatul nu are antecedente penale, că în activitatea sa profesională a avut rezultate deosebite, că face parte dintr-o familie bine organizată, care îl susţine şi că a conştientizat gravitatea faptei presupus a fi comise de acesta , însă aceste date ce caracterizează personalitatea inculpatului nu pot fi analizate în această fază a procesului de recurs la încheierea de constatare a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, după sesizarea instanţei în condiţiile art.3001 C.p.p.
Toate aceste date ce caracterizează personalitatea inculpatului urmează să fie avute în vedere de către instanţa de fond la o eventuală circumstanţiere a pedepsei , dacă inculpatul va fi găsit vinovat pentru presupusa faptă reţinută în sarcina acestuia.
Având în vedere că în cauză sunt întrunite condiţiile prev. de art.143 şi art.148 lit.f C.p.p.că nu se impune revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură mai puţin restrictivă cum ar fi cea de a nu părăsi localitatea sau ţara , pentru motivele care s-au arătat în detaliu mai sus în baza art.38515 pct.1 lit.b C.p.p. recursul formulat de inculpatul B. R. V. împotriva încheierii penale din 28.11.2011 a Tribunalului Cluj urmează să fie respins ca nefondat.
În baza art.192 alin.2 C.p.p. inculpatul urmează să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B. R. V., deţinut in Penitenciarul Gherla, împotriva încheierii penale f.nr. din 28 noiembrie 2011 a Tribunalului Cluj.
Obligă pe inculpat să plătească în favoarea statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare.
Decizia este definitivă.
Dată şi pronunţată în şedinţa publică din data de 8 decembrie 2011 .
PREŞEDINTE JUDECĂTORI
MARIA BOER V. GOJA LIVIA MANGO
GREFIER
MARCELA NAGY
