Noi si America Latina

 

Imigranţi români am avut în ţările mari, (Brazilia, Argentina şi Venezuela), iar în Mexic, regele Carol II şi-a petrecut o parte a exilului. Ceauşescu a vizitat cam tot ce se putea vedea acolo, mai puţin în Chile, cu care, însă, nu a rupt raporturile diplomatice şi economice, când toată lumea socialistă a încetat contactele cu această ţară, în urma loviturii de stat dată de generalul Pinochet. Totuşi, raporturi economice prea importante nu am întreţinut cu America Latină, deşi nu au lipsit cu desăvârşire. În Chile a funcţionat o societate mixtă, având ca obiect de activitate exploatarea mineralelor, iar în Peru, autorităţile române comuniste au trimis mineri. Şi cu ţara lui Fidel Castro relaţiile României, în cea mai mare parte a timpului, nu au fost prea cordiale. Dacă prin anii 60, utemiştii s-au urcat pe clădirea ambasadei americane din Bucureşti, în semn de protest faţă de sprijinul dat de SUA rezistenţei anticomuniste, curând raporturile s-au deteriorat.

 

Prima defecţiune în raporturile politice româno-sovietice s-a produs cu prilejul crizei rachetelor nucleare ruseşti, amplasate în statul insular. Gheorghiu-Dej a fost revoltat că Hrusciov a instalat armament atomic, aruncând lumea în primejdia unui război nuclear, fără ca statele din Tratatul de la Varşovia să fi fost consultate. Se pare că, prin Corneliu Mănescu, s-a transmis autorităţilor americane că România va rămâne neutră, în cazul unui conflict militar sovieto-american, pentru a scoate ţara noastră din raza de acţiune a rachetelor americane. Tensiunile în relaţiile cu sovieticii
s-au repercutat considerabil şi asupra raporturilor noastre cu Cuba socialistă.

 

Chiar dacă, mai târziu, Fidel şi Răposatul s-au vizitat reciproc, lucrurile nu s-au ameliorat prea mult. Noi i-am ajutat, economic, masiv, dar cubanezii nu-şi plătesc datoriile. Cei maturi îşi amintesc cu plăcere de băuturile, dulciurile şi discurile cu muzică cubaneză, dar prestaţiile reciproce au fost extrem de inegale. (Şi după posibila cădere a regimului comunist din Cuba, creanţele României se vor achita tot aşa de mult cum plăteşte actualul guvern de la Bagdad datoriile Irakului.)

Am uitat să spun despre cafeaua solubilă Amigo, originară din Brazilia, mult căutată în vremea lui Ceauşescu. Aceasta se putea cumpăra, având pile, şi cu lei. Mulţi, însă, s-au păcălit, deoarece, pe piaţa neagră, vânzători bruneţi vindeau marfă contrafăcută. Cutiile de Amigo conţineau un surogat polonez de cafea, Inka, de tristă amintire.

Dacă prezenţa mărfurilor sud-americane în România era redusă, în schimb literatura sud-americană a avut un succes fabulos. „Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez a avut un impact extraordinar, s-a tradus şi „Toamna patriarhului”, iar „Dragoste în vremea holerei” s-a tipărit, iniţial, sub formă de serial, într-o revistă literară. Nu era vorba de o modă pasageră preluată din Vest. Receptivitatea cititorilor români s-a datorat descoperirii – prin romane – că, în această parte a Pământului, există o lume specifică, vitală şi deosebit de expresivă, care pentru noi, cei din Lumea Veche, reprezenta o compensare pentru oboseala cronică de care suferim. Apoi, revista Secolul XX ni l-a făcut cunoscut pe argentinianul Borges, acest Homer al zilelor noastre. Succesul de librărie cel mai important l-a avut Mario Varga Llosa, care scrie foarte bine nu numai romane, ci şi memorialistică, critică literară şi eseuri deosebit de expresive. În acest context, nu este prea important dacă juriul de la Stockolm îi va acorda premiul Nobel. (L-a uitat şi în 2008) Un succes de stimă l-au avut poeţii chilieni Gabriela Mistral şi Pablo Neruda, care, însă, au primit premiul Nobel, la fel ca Asturias şi Marquez.

În tinereţea mea, am îndrăgit mult cartea prozatorului brazilian Jorge Amado, „Pământul fructelor de aur”. Într-o perioadă în care eram inundaţi de literatură sovietică, romanele lui Amado au fost o pată de culoare pentru toţi cei care au fost ataşaţi cuvântului scris şi nu pălăvrăgelii şi lozincilor politice.

Acum, ecranele televizoarelor noastre sunt inundate de telenovelele sud-americane. Chiar dacă le-am considera produse subculturale, acestea ne permit să privim dincolo de Ocean şi, naive cum sunt, nu promovează erotismul deşănţat şi violenţa primară şi gratuită.
În pofida „raportului de schimb” foarte dezechilibrat, prin Mircea Eliade, literatura şi istoria religiilor acestuia sunt cunoscute acolo. La Bucureşti, am avut norocul de a fi acreditaţi ambasadori ai Braziliei, care au cultivat consecvent relaţiile culturale ale României cu acest continent. În concluzie, ţara noastră şi America Latină nu sunt terra incognita.

Avem veşti bune din această zonă. La întâlnirea din Marea Caraibelor, chiar dacă declaraţia comună nu a fost semnată de participanţi, s-au produs evenimente pozitive, dacă ne gândim numai la faptul că preşedintele Obama şi liderul venezuelean Chavez au avut un dialog, ceea ce era de neconceput pe timpul lui Bush.

 

Concomitent, la Havana, Raoul Castro s-a declarat deschis, în condiţiile îmblânzirii embargoului american, să discute cu aceştia toate problemele litigioase, cum ar fi drepturile omului şi soarta deţinuţilor politici. Într-o lume mai liniştită, mai normală, sunt şanse ca şi produsele economice şi culturale româneşti, să mi se ierte alăturarea celor două noţiuni, să-şi găsească „o piaţă de desfacere” mai favorabilă, chiar dacă aceasta se găseşte la mii de kilometri depărtare.

 

 

 

PS.

Mulţumesc tuturor celor care şi-au exprimat compasiunea şi solidaritatea cu prilejul despărţirii de neuitata mea mamă, Marioara Man, la 1 aprilie 2009. Dumnezeu să o odihnească în pace!