Noi şi maghiarii

Recentul Congres al UDMR de la Miercurea Ciuc şi discuţia de la TVR dintre Mihai Rădulescu şi Kelemen Hunor, liderul acestei formaţii politice, m-au determinat să scriu din nou despre convieţuirea dintre români şi cea mai mare comunitate minoritară de pe cuprinsul ţării noastre.

Pe bună dreptate, presa a remarcat că la acest congres toate formaţiile politice democratice au luat în considerare o colaborare cu UDMR, chiar şi în ipostaza de partid aparţinând opoziţiei; mai rezervaţi sunt domnii Crin Antonescu şi Voiculescu, dar nici aceştia nu au respins de plano acordul cu acest actor politic care a avut, de la data înfiinţării, un rol moderator în viaţa politică internă. Fac această afirmaţie, chiar dacă unii dintre cititorii mei o să mă înjure, dar mă simt obligat să spun ceea ce cred că este adevărat. Reziduurile naţionaliste, factorul de progres în secolul XIX, acum sunt un balast care ne vor urmări încă multă vreme, deopotrivă pe români şi maghiari. Avem în comun o istorie zbuciumată, cu amintiri dureroase, şi pentru unii, şi pentru alţii, dar această situaţie n-ar trebui să ne împiedice ca, măcar la început de mileniu, să învăţăm să convieţuim mai bine în pace şi în colaborare, fiind în interesul nostru comun.

Recent mi-am examinat arborele genealogic şi am constatat că sunt 100% român, părinţii mei au suferit de pe urma Dictatului de la Viena, dar în pofida acestui fapt încerc să gândesc fără parti pris-uri, şi pentru că relaţiile personale pe care le-am stabilit în decurs de peste 75 de ani cu semenii mei nu au fost ghidate de apartenenţa etnică a acestora. În liceu, cel mai mult mi-a plăcut de o frumoasă colegă unguroaică, iar, în armată, am avut parteneri minunaţi în doi maghiari absolvenţi ai facultăţii de Medicină Generală. Este surprinzător că cei mai mari naţionalişti români sunt locuitorii originari din alte provincii ale ţării, care-i cunosc mai puţin pe maghiari. Şi-apoi, se uită că ocupaţia Ardealului de nord nu a fost atât consecinţa faptului că maghiarii au vrut să revină la Budapesta, cât a împrejurării că România, după înfrângerea Franţei în primăvara anului 1940, nu a mai avut cine să-i de ajutor în păstrarea frontierelor.

Acum, aparţinând la UE, problema graniţelor nu se mai pune decât în imaginaţia unora, şi aceasta este situaţia pentru cel puţin câteva generaţii. Cel mai greu obstacol este micşorarea enormului decalaj economic şi cultural dintre noi şi restul Europei. Tendinţa spre provincialism este considerată de mulţi ca o virtute şi, mă gândesc, printre alţii la Dan Puric, un actor de altfel talentat, iar întotdeauna atitudinea faţă de cei care sunt altfel decât majoritarii, fie pe motiv etnic, fie pentru că au o religie diferită, a fost consemnată, ca factor negativ, pentru a câta oară, şi-n ultimul raport al Departamentului de Stat. Dacă se va realiza cu adevărat un spirit de toleranţă, aceasta va fi un câştig pentru toţi cetăţenii României.

Apoi mai cred cu tărie că România Mare a fost un act de dreptate istorică pe care l-au dorit cu ardoare generaţii de români, atât cei din imperiile vecine, cât şi din vechiul Regat. Apropo de Ardeal, cum s-a mai scris şi de alţii, hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost mult mai avansată decât drepturile inserate în prima Constituţie de după Unire. Ca atare, trebuie să facem în continuare ceea ce este posibil ca minorităţile să se simtă bine, fiindcă, aşa cum spunea şi domnul Hunor, sunt factori constitutivi ai statului român. Ne-am influenţat reciproc, am învăţat unii de la alţii şi avem mulţi maghiari care au stimat cultura românească, ca să ne gândim chiar şi numai la Bela Bartok.

De asemenea, istoria trebuie cunoscută. Nu trebuie să uităm de Ip şi de Trăsnea, nici de ce s-a întâmplat la Huedin şi în alte părţi după debutul ocupaţiei maghiare, dar s-au petrecut episoade nefericite şi faţă de ceilalţi, cum s-a întâmplat la Valea Seacă. Dacă, însă, ne gândim numai la zgândărirea trecutului, ne condamnăm singuri şi iremediabil la involuţie şi la o agitaţie fără sens. În multe episoade ale istoriei comune, românii şi ungurii au fost alături, iar otomanii ne-au fost duşmani atât pentru unii, cât şi pentru alţii. Ar fi bine să ne reamintim cât a făcut de mult maghiara Ecaterina Varga pentru moţii noştri din Apuseni.

Recent am citit o monografie despre Avram Iancu scrisă de un istoric clujean faţă de care am sentimente de stimă şi gratitudine, dar m-a surprins faptul că nu a consemnat nici măcar un rând despre simpatia şi compasiunea de care s-a bucurat „Crăişorul Munţilor” din partea unor scriitori maghiari de prestigiu. Aceştia au fost miraţi că românii nu l-au ajutat mai mult în lunga lui perioadă de suferinţă, după ce a făcut atât de mult pentru conaţionali în 1848. Iancu, după revoluţia menţionată, a fost mai supărat pe Împăratul de la Viena, care nu şi-a onorat promisiunile făcute faţă de noi, decât pe foştii lui adversari, adică pe maghiari. Din această perspectivă, consider că Bălcescu trebuie apreciat pentru eforturile întreprinse de a-i apropia pe cei doi lideri naţionali, Avram Iancu şi Kosuth Lajos.

În această ordine de idei, nu cred că instituţia regiunilor este un lucru rău, dar a interpreta o astfel de iniţiativă legislativă prin prisma unor lentile naţionaliste, că, printre altele, ar duce la federalizarea şi, pe cale de consecinţă, la dezintegrarea României, este pur şi simplu o prostie. De altfel, sunt state federale cum sunt Germania şi Austria, foarte dezvoltate economic, şi în care mecanismele democratice funcţionează impecabil.

Aş mai dori să consemnez un amănunt care mi se pare semnificativ, şi pe care l-a regăsit la cunoscutul istoric Miklos Nagy-Talavera, care spunea că cei mai extremişti conducători maghiari au fost sârbi, germani, iar unul era chiar de origine română. Şi mai adaug de la mine despre căpitanul Corneliu, al cărui chip, alături de al lui Moţa şi Marin, se găseşte pe zidurile Clujului, că se numea Zieliński, şi nu Zelea, deci nici el nu era 100% român, dar aşa-i trecutul, cel puţin ciudat.

În consecinţă, cu riscul de a repeta ceea ce am spus şi altădată, sintagma lui Simion Bărnuţiu, „ori noi, ori ei”, ar trebui citită astăzi „şi noi, şi ei”. Suntem de 1000 de ani împreună, cu bune şi cu rele, şi probabil aşa se va întâmpla şi în acest mileniu, deoarece maghiarii, spre deosebire de germani şi evrei, nu au emigrat, şi chiar dacă unii sunt supăraţi pe Tratatul de la Trianon, s-au învăţat să trăiască împreună cu românii în condiţii fireşti. Avem şi noi români care ar dori să înglobeze Republica Moldova, împreună cu Transnistria, şi ar mai fi gata să lupte cu Kiev-ul pentru a ocupa nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei. Lecţiile istoriei sunt implacabile, iar noi am fost în tabăra celor care au pierdut Războiul Mondial. Cetăţenii Republicii Moldova îşi doresc să devină cetăţeni români, dar, în majoritate, pentru a avea paşaport românesc şi libertatea de circulaţie în spaţiul european. Să învăţăm, deci, de la nemţi, care au renunţat la o parte din teritoriul Germaniei, dar au obţinut, în schimb, unificarea ţării, iar concilierea franco-germană este unul din miracolele istoriei. Ce bine ar fi să se întâmple acest lucru între români şi maghiari.

31.05.2013

Adrian Man