Pastorala Învierii Domnului – Capătul Căii

† ANDREI
din mila lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului

Cinstitului cler,
cinului monahal
şi dreptmăritorilor creştini
din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului,
har şi bucurie de la Hristos cel înviat din morţi, a cărui promisiune viaţa veşnică este.
Capătul căii

Lupta cea bună m-am luptat,
călătoria am săvârşit, credinţa am păzit
(2 Timotei 4, 7).
Iubiţi credincioşi,

La Crăciun, în scrisoarea pastorală, vă făceam o propunere duhovnicească: să o apucăm pe altă cale. Să alegem un drum bun pentru călătoria vieţii noastre, un drum care ne duce la Hristos.
Acum, la Sfintele Paşti, vom medita împreună la sfârşitul drumului vieţii noastre pământeşti, la capătul căii. Pentru că viaţa noastră nu-i decât o călătorie pe care dorim s-o săvârşim bine. În ectenia cererilor de la Vecernie Îi cerem lui Dumnezeu: Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos .
Sfântul Pavel subliniază faptul că noi suntem pe pământ călători şi că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evrei 13,14). Iar o cântare de la înmormântarea preoţilor zice că viaţa noastră este pe pământ ca o jucărie: ceea ce n-am fost ne facem şi din ceea ce suntem ne stricăm; vis nestătător suntem, suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă .
Poetul duhovnicesc Traian Dorz, cu darul pe care i l-a dat Dumnezeu, reuşeşte să exprime artistic şi sugestiv această condiţie a noastră de călători: Un lung tren ne pare viaţa, ne trezim în el mergând,/ Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit şi când./ Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;/ Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut…/ Iar durerile sunt staţii lungi, de nu se mai sfârşesc,/ Şi în ciuda noastră, parcă, tot mai multe se ivesc./ Arzători de nerăbdare înainte tot privim,/ Să ajungem mai degrabă la vreo ţintă ce-o dorim./ Ne trec zilele şi ani, clipe scumpe şi dureri,/ Noi trăim hrăniţi de visuri şi-nsetaţi după plăceri./ Mulţi copii voioşi se urcă, câţi în drum n-am întâlnit!…/ Iar câte-un bătrân coboară trist şi frânt, şi istovit./ Vine odată însă vremea să ne coborâm şi noi;/ Ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?/ Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,/ Sună-n Gara Veşniciei; am trăit şi n-am ştiut!…

Iubiţi fraţi şi surori,

Noi, oamenii, nu ne putem obişnui cu gândul că vom muri. Vedem că mor alţii. Suferim pentru pierderea lor. Dar e foarte greu să ne vedem pe noi în postura de oameni plecaţi din lumea aceasta. Şi e şi firesc pentru că ne spune Înţeleptul Solomon că Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierirea celor vii (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13). El a făcut viaţa şi porunca Lui este viaţa veşnică (Ioan 12, 50).
Aşa stând lucrurile, este firesc să ne întristăm atunci când este vorba de moarte, dar nu ca cei care nu au nădejde (1 Tesaloniceni 4, 13). Întristarea noastră trebuie să fie plină de optimism şi mobilizatoare înspre fapte bune.
În acest sens, Magda Isanos a scris câteva versuri superbe: E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi,/ Poate chiar mâine, pomii de pe-alee/ Acolo unde-i vezi or să mai steie/ Voioşi în vreme ce vom putrezi./ Atâta soare, Doamne, atâta soare/ O să mai fie-n lume după noi,/ Cortegii de-anotimpuri şi de ploi,/ Cu zori din care şiruie răcoare…/ Şi iarba asta o să mai răsară,/ Iar luna tot aşa o să se plece,/ Mirată, peste apa care trece,/ Noi singuri n-o să fim a doua oară./ Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate/ Găsi atâta vreme pentru ură,/ Când viaţa e de-abia o picătură,/ Între minutu-acest şi celălalt/ Şi-mi pare ne-nţeles şi trist/ Că nu privim la cer mai des/ Că nu culegem flori şi nu zâmbim,/ Noi care aşa de repede murim .
Dreptul Iov, într-un moment de tristeţe, medita astfel: Un copac, de pildă, tot are nădejde, căci dacă-l tai, el creşte din nou şi vlăstarii nu-i vor lipsi. Dacă rădăcina lui îmbătrâneşte în pământ şi dacă trunchiul lui putrezeşte, când dă de apă înverzeşte din nou şi se acoperă cu ramuri ca şi cum ar fi atunci sădit. Dar omul când moare rămâne nimicit; când omul îşi dă sufletul, unde mai este el? (Iov 14, 7-10).
Tristeţea lui nu era însă lipsită de nădejde, pentru că într-alt moment exclama cu multă convingere: Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă (Iov 19, 25).

Dreptmăritori creştini,

Aceasta este cea mai importantă realitate: Răscumpărătorul nostru este viu. S-a sculat din morţi. Şi învierea Lui are consecinţe universale. Zice Sfântul Pavel că Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (1 Corinteni 15, 20-22).
Entuziasmat, Sfântul Ioan Gură de Aur zice în Cuvântul de Învăţătură de la Paşti: Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut .
Domnul Hristos, vorbind despre Parusie, zice: Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii (Ioan 5, 28-29). Acesta este capătul căii.
Trăind într-o lume pragmatică şi sceptică s-ar putea ca unii să se îndoiască de acest adevăr. Şi se vor întreba: cine a verificat spusele lui Hristos şi cine a experimentat direct existenţa lumii de dincolo şi veridicitatea speranţelor noastre? Vom da exemplul strălucit al Sfântului Pavel. El a fost până la al treilea cer… a fost răpit în rai (2 Corinteni 12, 2-4).
Din experienţa sa directă a scris a doua Epistolă către Corinteni, subliniind faptul că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri (2 Corinteni 5, 1).
Părintele Dumitru Stăniloae, de la a cărui naştere s-au scurs 110 ani, iar de la mutarea sa la Domnul 20 de ani, fiind cel mai mare teolog al nostru, spunea că istoria şi omul nu pot fi scoase din ordinea lor coruptibilă şi din planul morţii decât prin învierea lui Hristos: Numai învierea lui Hristos a scos o persoană istorică din acest plan, deschizând perspectiva eliberării viitoare a istoriei în întregime din acest plan. În acest sens, învierea e singurul eveniment care dovedeşte nu numai că istoria se face cu colaborarea unor puteri mai presus de puterile umane strict «imanente», ci şi că istoria, în generalitatea ei, e destinată să fie ridicată într-un plan superior ei, în planul vieţii incoruptibile şi fără de moarte, pnevmatizat, unde domnesc nu procesele uniforme ale naturii, ci libertatea spiritului uman, prin care Duhul Sfânt pnevmatizează şi face transparent şi timpul .

Iubiţi credincioşi,

Ca voiajul nostru să se facă bine avem nevoie de călăuză, avem nevoie de un ghid care să ne povăţuiască pe cale şi să nu ratăm ţinta. Ştim că Domnul Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). Dar cine ne călăuzeşte pe Cale? Afirmăm fără teama de a greşi: pe Cale ne povăţuieşte duhovnicul nostru, preotul nostru.
Poate vă întrebaţi de ce există mai multe religii şi confesiuni, că doar Hristos este unul? Pentru că, pe lângă duhovnicul „profesionist”, există şi falşi povăţuitori care derutează. Ei pot poza ca oameni buni, şi poate că şi sunt, dar, din punct de vedere spiritual, sunt orbi. Iar dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14).
Duhovnicul este omul care, datorită mortificării patimilor şi dobândirii nepătimirii, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeieşti şi are faţă de lucrurile omeneşti o dreaptă judecată, datorită căreia, fără nici un pericol, ştie să-i călăuzească pe alţii pe calea lui Dumnezeu .
Arhimandritul Sofronie Saharov, de la a cărei trecere în eternitate se împlinesc 20 de ani, înainte de a se călugări, a trecut printr-o teribilă criză sufletească. Intelectual de marcă, nu înţelegea cum atunci, în primul război mondial, au murit în mod absurd sute de mii de tineri. Oare avea un sens capătul căii lor? Totul era înghiţit de întuneric.
Mărturiseşte: Moartea mea inevitabilă nu mai era ceva neînsemnat. Nu. În mine, împreună cu mine, moare tot ceea ce fusese cuprins de conştiinţa mea: cei apropiaţi mie, suferinţele şi dragostea lor, toată desfăşurarea istoriei, întregul Pământ, în general, şi Soarele, sistemele, şi neţărmuritele întinderi; până și însuşi Făcătorul lumii şi Acela moare în mine; şi îndeobşte, întreaga fiinţă se înghite în întunericul uitării .
Cine l-a scos din această întunecime sufletească? Cine i-a arătat capătul căii? Duhovnicul său, Sfântul Siluan. Acesta, la vremea lui, trecuse printr-o încercare asemănătoare şi, în momentul în care era să se prăbuşească, S-a arătat Hristos cel Înviat din morţi: În dreapta uşilor împărăteşti, în locul Mântuitorului, Îl vede pe Hristos cel viu. Întreaga sa fiinţă i se umple de lumina harului Sfântului Duh în Care recunoaşte pe Domnul. Privirea Sa blândă şi infinit de bună, iradiind iertare, pace şi bucurie, a atras irezistibil întreaga făptură a lui Siluan . Pentru el această experienţă a fost convingătoare, ba mai mult, i-a convins şi pe alţii. Era clar care-i capătul drumului.

Iubiţi fraţi şi surori,

La capătul căii ne aşteaptă Domnul nostru Iisus Hristos. Sfântul Ioan Teologul, fiind răpit în rai, L-a văzut: Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna şi ca zăpada şi ochii Lui ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui ca un vuiet de ape multe (Apocalipsă 1, 14-15). Ioan s-a temut, dar Domnul i-a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă. Și Cel ce sunt viu. Am fost mort, și, iată, sunt viu, în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului (Apocalipsă 1, 17-18).
Anul acesta a fost dedicat de către Sfântul Sinod Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, pentru că se împlinesc 1700 de ani de când Sfântul Constantin a dat libertate creştinilor prin edictul de la Milano. Or, şi Sfântul Împărat Constantin a avut o experienţă directă cu Domnul Hristos cel înviat din morţi.
Ne spune Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu că, în ajunul luptei cu Maxenţiu la Podul Vulturului, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra Soarelui, cu inscripţia: în aceasta vei învinge. Noaptea i S-a arătat, în timpul somnului, Iisus Hristos cu semnul Crucii pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor . Steagul acesta se numeşte labarum şi avea pe el monograma lui Hristos. După ce a făcut acest lucru, a ieşit biruitor în luptă.
Despre Avva Arsenie cel Mare citim în Pateric că atunci când se apropia de capătul căii l-au văzut pe el fraţii plângând şi i-au zis lui: într-adevăr şi tu te temi, părinte? Şi a zis lor: într-adevăr, frica aceasta de acum cu mine estte de când m-am făcut călugăr. Şi aşa a adormit .
Un ultim caz al unui părinte care se apropia de capătul căii pe care vi-l relatez este cel al ieromonahului Nicodim Măndiţă. Pe lângă faptul că a fost un bun părinte, a fost şi un mare misionar. Datorită acestor calităţi a fost întemniţat de către comunişti. Ieşit din închisoare va face misiune prin mai multe sate din Ardeal. Ajunge în cele din urmă duhovnic la Mănăstirea Agapia. Într-o seară le-a spus maicilor care-l îngrijeau: Maicilor, staţi de veghe în noaptea aceasta cu mine, căci dimineaţă la ora trei plec . Maicile, destul de sceptice, au făcut rugăciuni. Când se apropia ora trei dimineața deodată chilia se umplu de o puternică lumină şi au văzut maicile lângă părintele un Arhiereu în veşminte… zicând «Părinte, de acum mergi cu noi!» Iar părintele a spus atât «Doamne, cât Te-am aşteptat!» . Şi a adormit somnul veşniciei. Era Domnul Hristos.
Acesta e capătul căii omului credincios. De aceea zice Mântuitorul în slujba înmormântării: Cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, toţi care în viaţă crucea ca jug aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă; veniţi de luaţi darurile care am gătit vouă şi cununile cereşti . Important este să umblăm pe calea cea strâmtă, lăsându-ne povăţuiţi de cei ce o cunosc.
Mărturisirea de credinţă a Sfântului Apostol Pavel, când se apropia de capătul căii, este făcută tot în acest spirit: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (2 Timotei 4, 7-8).
Iar în canonul Învierii spunem triumfal: Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi, săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul Binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri, şi preaslăvit .
Dorindu-vă Sărbători pline de lumină şi binecuvântate, vă îmbrăţişez cu drag şi vă zic: Hristos a Înviat!
† ANDREI,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului