Andrei Andreicuț: ”Înviat-a Hristos și viața stăpânește”
Andrei, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului iubitului cler, cinstitului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini, curaj de la Hristos, prin învierea Căruia viaţa stăpâneşte şi de la noi arhierească binecuvântare „ÎNVIAT-A HRISTOS ŞI VIAŢA STĂPÂNEŞTE”, PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI.
În cimitirul central din Cluj aşteaptă învierea din morţi marele nostru romancier Ion Agârbiceanu. Cu puţin înainte de a se muta la Domnul a scris o carte cu un profund caracter nostalgic: „Din pragul marii treceri”. Şi zice el, meditând, că viaţa nici măcar nu e scurtă, ci-i numai o părere, aşa trece de repede. Nici nu ştii ce-i viaţa asta! Atâta ştii, că te bucuri şi te desfătezi de minunile din jurul tău, de firea întreagă. Căci oricât le-ai cunoaşte, ele tot minuni rămân, minuni de frumuseţe.
Iar Lucian Blaga, în motto-ul pe care îl alege pentru volumul „În marea trecere”, se adresează lui Dumnezeu şi Îl roagă: Doamne, opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, – şi totuşi, Te rog: opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.
Poetul creştin Traian Dorz compară viaţa cu un tren: Un lung tren ne pare viaţa, ne trezim în el mergând,/ Fără să ne dăm noi seama, unde ne-am urcat şi când./ Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;/Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut …/ Iar durerile sunt staţii lungi, ce nu se mai sfârşesc,/ Şi în ciuda noastră, parcă, tot mai multe se ivesc./ Arzători de nerăbdare înainte tot privim,/Să ajungem mai degrabă la vreo ţintă ce-o dorim./ Ne trec zilele şi anii, clipe scumpe şi dureri,/ Noi trăim hrăniţi de visuri şi-nsetaţi după plăceri./ Mulţi copii voioşi se urcă, câţi în drum n-am întâlnit!…/ Iar câte-un bătrân coboară trist şi frânt şi istovit./Vine-odată, însă, vremea să ne coborâm şi noi;/ Ce n-am da atunci o clipă să ne-ntoarcem înapoi?/Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,/ Sună-n Gara Veşniciei; am trăit şi n-am ştiut!….
O cântare din slujba înmormântării subliniază şi ea efemeritatea vieţii: Toţi mergem în acelaşi locaş şi peste puţin timp vom fi pulbere, căci viaţa noastră, fraţilor, este ca o jucărie; ceea ce n-am fost ne facem şi din ceea ce suntem ne stricăm; vis nestătător suntem, suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă.
Cine ne scoate din această stare de tristeţe iremediabilă? Ne scoate Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care Biserica noastră îl aniversează în chip deosebit în acest an, şi care, în Cuvântul de Învăţătură de la Paşti, zice: Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Iar în Slujba Învierii cântăm: Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri, şi preaslăvit.
Sfântul Ioan crede cu tărie în această afirmaţie şi credem şi noi, toţi creştinii. Din această convingere puternică în Hristos, care a călcat cu moartea pe moarte şi celor din morminte viaţă le-a dăruit, izvora curajul său, pe care, atunci când, pentru a doua oară, era exilat pe malul Mării Negre, la Cucuz, îl transmitea prin scrisoare altui exilat, episcopului Chiriac: Nu te mâhni, frate Chiriac, că eu, când eram izgonit din Constantinopol, nu purtam grijă de nimic, ci ziceam în sinea mea: De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. De vrea să mă taie cu fierăstrăul, să o facă, am pildă pe Proorocul Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pildă pe Daniil aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am exemplu pe Ştefan, întâiul Mucenic, care a pătimit aceasta. De va vrea să-mi ia capul, am pe Botezătorul Ioan. De va vrea să-mi ia averea, de o am, să o ia; că gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi duce . Iar diaconiţei Olimpiada, cu care făcuse o lucrare filantropică de excepţie, îi scria tot de acolo: Pentru ce te temi de cele trecătoare, când ele curg ca apa unui râu? Aşa sunt cele de aici, fie bune, fie rele! Proorocul David a asemuit toată fericirea omenească, nu cu iarba, ci cu altceva mai trecător, cu floarea ierbii. Şi n-a vorbit numai de o parte a fericirii, numai de bogăţie, de pildă, sau numai de petreceri, sau numai de putere, sau numai de oameni, ci, printr-un singur cuvânt, prin slavă, cuprinzând tot ce pare strălucitor în viaţa omenească, a adăugat aceste cuvinte la imaginea ierbii: toată slava omului e ca floarea ierbii.
Cu această convingere că, înviind Hristos, nici un mort nu mai este în groapă, vor fi spuse, pe 14 septembrie 407, ultimele sale cuvinte: Slavă lui Dumnezeu pentru toate . El ştia că porunca Lui este viaţa veşnică (Ioan 12, 50).
De fapt, încă din celebrările Săptămânii Mari o lectură biblică cu caracter profetic ne spune că va veni o vreme când nimeni nu va mai fi în groapă. Dumnezeu i-a arătat lui Iezechiel un câmp plin de oase şi i-a poruncit să proorocească asupra lor: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia (Iezechiel 37, 4-5).
Care a fost urmarea proorociei? Când am proorocit, iată, s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit eu şi, iată, erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele… Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor (Iezechiel 37,7-10).
Sfântul Ioan Teologul, fiind răpit în cer, cu anticipaţie ne relatează: Am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă care este Cartea Vieţii şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor (Apocalipsa 20,12). După înviere şi judecată urmează eternitatea cea fericită, împreună cu Hristos Dumnezeu: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi (Apocalipsa 21, 3-4).
Şi noi rostim salutul „Hristos a înviat!”, dar oare cu acelaşi tremurat în glas şi cu acelaşi fior în inimă? Este pentru noi această mărturisire o problemă de viaţă şi de moarte? Prin faptul că noi credem, ori nu credem în această luminoasă realitate a Învierii lui Hristos ne determinăm participarea efectivă la viaţa în Dumnezeu. Această participare nu poate fi altceva decât o trăire spirituală serioasă. O adeziune totală la credinţa creştină. O ancorare în credinţa în Învierea lui Hristos care te înveşniceşte pe tine. Viaţa Lui, care nu a putut fi biruită de moarte şi de întunericul mormântului, se infuzează în viaţa noastră înveşnicind-o. Cine nu poate mărturisi această credinţă indiscutabilă în Învierea lui Hristos nu merită să poarte şi să degradeze în lume numele de creştin. Iar cine o mărturiseşte cu gura trebuie neapărat să o mărturisească şi cu o viaţă nouă, care iradiază din Hristos Cel Viu.
Sigur că e vorba aici de o înviere spirituală, dar e vorba, în acelaşi timp, şi de învierea cu trupul în ziua cea de apoi. Nu zicem noi în „Crez”: Aştept învierea din morţi şi viaţa veacului care va să fie? În ce priveşte această înviere spirituală, Sfântul Apostol Pavel îşi continuă gândul: Să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui. Nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujirea păcatului, ci, înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii sculaţi din morţi şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu (Romani 6, 12-13).
Nădejdea finală este viaţa cea din Împărăţie: Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, cântăm în slujba Învierii, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta .
Fiind convins că înviind Hristos viaţa stăpâneşte şi că nici un mort nu mai este în groapă, vă doresc sărbători pline de pace şi vă îmbrăţişez, zicându-vă în grai pascal: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.
