N-am văzut un om cu ochi mai blânzi decât ai ei. A bătut într-o seară la uşa noastră, după un drum istovitor şi plin de pericole, şi am primit-o, familia noastră, cu braţele deschise. Locuiam, în chirie, pe o străduţă frumoasă şi plină de verdeaţă din Dublin, Irlanda. Femeia, aproape de 40 de ani, vorbea o românească pe cât de dulce pe atât de caraghioasă, încât, uneori, proştii de noi, nu ne puteam abţine să nu râdem. A rămas celebră în cercul nostru cu “Uşideţi bre becul şela să făşem ieconomie!”.

Ea, Nataşa, se sfiia atunci şi mergea în altă încăpere, cu gândul mereu departe, la mii de kilometri distanţă, într-un sătuc uitat de lume lângă Chişinău. În ochii ei mari şi albaştri puteai vedea parcă locul, atât de drag, dar şi de păcătos, din care a reuşit să fugă, locul unde familia aştepta cu sufletul la gură un semn că măcar ea reuşit. Aproape trei ani, câtă vreme Nataşa a făcut practic parte din familia mea, nu am realizat că marea ei reuşită era de fapt evadarea din bucăţica aceea de Europă unde comunismul nu vrea să moară. Asta, şi nu bruma de bani după care alerga pentru a-şi asigura o viaţă mai bună! Stătea ore în şir cu urechea lipită de telefon şi sorbea, cu un zâmbet larg, veştile de acasă. Cu o bună parte din banii pe care îi câştiga îşi cumpăra, de fapt, aceste momente de fericire. Am povestit seri la rând despre ţărişoara ei, a noastră, sau a cui o fi, Republica Moldova. “Noi nu suntem nici ruşi, nici români, suntem moldoveni şi vorbim limba moldovenească, aşa ne-au învăţat”, ne spunea Nataşa, după câteva săptămâni de la sosire, în care a prins un pic de glas şi de curaj. Nu ştia ce să ne răspundă când o întrebam, râzând, de ce vorbeşte româneşte dacă se ţine moldoveancă? Tresărea de fiecare dată când posturile de televiziune româneşti aveau câte o ştire despre Chişinău, despre poporul nimănui şi al tuturor de peste Prut. Urmărea cu pasiune filmele ruseşti difuzate de TVR2, această limbă fiindu-i la fel de dragă ca româna, deşi a învăţat-o forţat, în şcoală. Îi plăceau plimbările lungi, dispărea cu orele din casă ca să bată străzile din cartier, de una singură, şi mai târziu cu băieţelul ei, momente în care visa la o întoarcere glorioasă în sătucul ei, lângă Chişinău. Întoarcere care nu s-a produs nici în ziua de astăzi. Totul era nou pentru ea, se minuna pentru orice. Băieţelul a apărut dintr-o iubire, tomnatecă, cred, cu un român verde originar din Bistriţa mea natală. Fiul lor Alex este finul meu şi este cetăţean român.
Iertaţi-mă dacă m-am cufundat în desaga cu amintiri, dar evenimentele tulburătoare care se întâmplă în aceste zile la Chişinău m-au dus automat cu gândul la Nataşa. Acolo, la doi paşi de căsuţa ei, se vorbeşte de Unirea Moldovei cu România, de revenirea la patria-mamă. Zeci de mii de tineri sunt pe străzi, strigând “Jos comunismul!” şi simţind, poate doar pentru o zi, până preşedintele Voronin îşi va desăvârşi represaliile, acel fior al României Mari. Moldovenii Nataşei îşi trăiesc acum propria lor “Piaţă a Universităţii”, la 19 ani distanţă de cea a fraţilor lor români. Din păcate însă, nu au şansa de a fi aprobaţi tacit de marile puteri europene şi de SUA, care s-au pronunţat, deja, cu o jumătate de gură, pentru legitimitatea alegerilor câştigate duminica trecută de comunişti.
Rămân valabile cele trei variante rezultate în urma polemicilor mele cu Nataşa: moldovenii pot fi ori moldoveni, ori ruşi, ori români. Una din trei. Ştiu însă că acum Nataşa stă nedezlipită de televizor şi urmăreşte nebunia de la Chişinău. Comuniştii au câştigat! Gândul întoarcerii acasă a rămas undeva pe fundul sufletului.
Dar, de fapt, unde este acasă?
Alin BOLBOS

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.