Rusalii, 2017, comuna Mărgău. De la slujba oficiată în biserica ortodoxă ies câteva sute de credincioşi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, împânzind uliţele satului. Tot la a doua sau a treia casă sunt parcate maşini cu numere de Bucureşti, semn că s-au întors fiii locului, răspândiţi prin întreaga ţară, dar mai ales la Bucureşti. Printre ei, un personaj extrem de pitoresc, Grigore Capota – poreclit „Tarzan”. Încă din copilărie, acesta era renumit pentru forţa şi energia sa debordantă, fapt confirmat şi de curajul de a-şi lua destinul în propriile mâini la 14 ani, fugind la Bucureşti, unde acesta deţine acum patru firme legate de valorificarea geamurilor – ocupaţia tradiţională a mărgăuanilor!
„Tata a fost bătut de securitate până a murit”
Omul, cât un munte, pe cap cu o pălărie cu boruri largi, mă pofteşte în vila lui somptuoasă din centrul comunei. La cei 60 de ani este un om plin de energie, dar mă avertizează că a mai slăbit puţin după un atac cerebral pe care l-a suferit în urmă cu şase ani. „De, averea, goana după bani, nimicurile, frământările, luptele, toate astea erau să mă ducă-n groapă”, îmi explică acesta trăgându-mi cu ochiul. Observ, în coridorul de la intrare, pe pereţi, câteva obiecte despre care spune că îi sunt acestuia sfinte: portretul lui Avram Iancu, traista mocănească primită în dar la căsătorie, potcoava norocoasă, o pereche de coarne de cerb, o coasă, secera şi ciocanul – „că doară-n comunism am crescut, nu”? – iar pe o masă o vârtelniţă şi o sucală, ambele vechi de peste o sută de ani. Apoi, după ce ne aşezăm la masa uriaşă, din lemn masiv, aflată în prima încăpere de la parter îşi începe ex-abrupto confesiunea, în timp ce afară plouă în rafale, deloc mocăneşte: ”Sunt bucureştean din 1970, când am plecat singur cu trenul în Capitală, la vârsta de 14 ani. Eram orfan de tată de la vârsta de un an şi opt luni. Atunci, securitatea l-a ridicat pe tata de acasă şi l-a dus la casa luptătorului anticomunist Şuşman, în Răchiţele. Acolo l-au ţinut din 11 decembrie până în 22 decembrie 1958, unde l-au bătut la tălpi şi testicule ca să spună unde-i ascuns Şuşman. După ce i-au dat drumul, în a doua zi de Crăciun tata era deja mort, iar mama a rămas cu un prunc de un an şi opt luni, subsemnatul – şi cu trei fete de măritat. Îl omorâse sublocotenetul de atunci Gheorghe Rusu, azi pensionar respectabil, ajuns la grad de general”. Legat de evadarea din sat şi plecarea la Bucureşti, acesta povesteşte că fusese prins de către pădurar şi un echipaj de miliţie cu o căruţă de „rude” (n.n. – crengi) iar ei i-au promis că-l arestează şi-l trimit la Gherla sau Aiud. „Mă arestaţi voi, pe p…a mamii voastre, că n-o să mă mai găsiţi vreodată”, i-a avertizat adolescentul, întărâtându-i. Apoi adaugă: „Plus că mă alesesem şi cu o ciufală urâtă, „Tarzan”, după ce am scos dintr-un pârâu, cu nişte crengi împletite ca lianele, patru colegi care căzuseră acolo, în timp ce mă aflam cu clasa, într-o drumeţie. Doamna învăţătoare m-a poreclit astfel, fiindcă atunci rula filmul cu Tarzan, omul-maimuţă”. Astfel, în septembrie 1970, micul dar hotărâtul Capota se afla deja la Bucureşti, unde – ajutat de consătenii săi stabiliţi în Capitală – se angajează la Cooperativa „Tehnica Sticlei”, ca geamgiu. Nu de alta dar era deja absolvent de opt clase primare şi acest lucru era permis. „Această cooperativă există şi acum, în zilele noastre. Acolo am învăţat să tai sticle, geamuri, oglinzi şi să şi le gravez. Între 1970 – 1975 am lucrat la „Centrul 14” din Bucureştii Noi, unde l-am avut şef pe consăteanul meu din Mărgău, Ion Bara zis „Kojak”, fiindcă era chel precum eroul din serialul de succes, cel mai mare „mafiot” de pe acele timpuri din domeniul sticlăriei. Ăsta m-a învăţat ce-nseamnă munca şi meseria, atât de bine că după cinci ani mi-am luat deja maşină, Dacia 1310, model 525. El, „Kojak” i-a învăţat meserie şi pe mulţi alţi consăteni de-ai noştri, iar pe cei care-i ducea mintea îi punea şefi de unitate”. Şi aşa – mărturiseşte „Tarzan” cu nedisimulată mândrie – mărgăuanii şi ciulenii (n.n. – cei din satul vecin, Ciuleni) au împânzit Capitala, iar bocenii (cei din Bociu) au „cucerit” Craiova, Alexandria, Turnu Măgurele şi Turnu Severin. „Ciulenii sunt şi pe toată Valea Prahovei, începând de la Ploieşti, Mizil, Sinaia, Predeal, Braşov iar butenarii (n.n.- cei din Buteni) au împânzit la rândul lor toată Moldova, de la Galaţi până la Iaşi – Comăneştiul, Focşaniul, Bacăul, Botoşaniul. „Am fost peste tot ca să-i văd, doar suntem neamuri”, adaugă bărbatul.
„Am fost primul privatizat din domeniu”
Explică apoi că a venit pentru câteva zile la casa din Mărgău ca să mai lucreze câte ceva, atras ca un magnet de locurile natale, aerul, apa şi hrana ecologică a zonei, unde speră să se liniştească odată la bătrâneţe. Râde:
„Îmi fac aici restaurant şi bar de strip-tease”. Îşi continuă apoi confesiunea: „Am fost şi membru de partid, făcut în 1976, obligatoriu, fiindcă eram numit şef de unitate deşi nu împlinisem încă treizeci de ani. Cutremurul din 1977 m-a prins ca militar în regimentul de gardă al lui Ceauşescu, sub comanda celebrului, dacă vă mai amintiţi de el de la televiziune, colonelul Onişor. Acum e tot şef mare, l-am întâlnit recent”… Mărturiseşte că în 1978 a primit apartament în Lacul Tei, şi a mai stat burlac un an – „nicio fată n-a stat cu mine, că eram golan mare, bandit şi cum le prindeam le şi executam” – apoi s-a însurat în 1980 cu Mariana Vlad, bucureşteancă, originară şi ea din Mărgău. Apoi, după câţiva ani i s-au născut şi cei doi băieţi ai săi: unul în 1982 iar altul în 1987. „Am 37 de ani de căsătorie, am făcut deja nunta de argint cu 400 de invitaţi, după ce la nuntă am avut 1.000 şi mi-au cântat la masă cei mai mari interpreţi ai vremii Gheorghe Turda, Elena Merişoreanu şi mulţi alţii”. După 1989 se privatizează rapid, fiind primul dintre geamgii care o face. „Mă avertizase un văr, procuror, să mă grăbesc fiindcă vor veni vremuri grele şi s-a oferit chiar şi să mă împrumute cu bani. Dar n-a fost nevoie. De atunci fac geamuri, oglinzi, termopane, vitralii, tot ce înseamnă meserie de geamgiu. Am şi utilaje moderne – ultimul răcnet din Italia, de 400.000 de euro – inclusiv maşini de găurit sticla, de matizat geamuri, două maşini de şlefuit cant drept şi rotund, toate scumpe. Am şi maşini de spălat geamuri termopane – ce mai, conduc o afacere serioasă. Dar în afacere e băgată doar soţia, eu, feciorul cel mare, Bogdan, soţia lui, Irina şi nora mică, Doina, fiindcă feciorul cel mai mic şi-a deschis o pizzerie şi nu vrea să audă de geamuri sau termopane”. Despre sărbătoarea Rusaliilor, ocazie cu care se află în sat, afirmă că i-a prilejuit întâlniri neaşteptate în biserica din localitate, care i-au umplut inima de bucurie: „M-am întâlnit acolo cu multe rude, dar şi cu o verişoară primară de la Slobozia – care a adus vin, cozonac şi cireşe, în memoria părinţilor îngropaţi aici, în sat – precum şi cu o altă verişoară, medic anestezist la Spitalul 2 CFR din Bucureşti. Una peste alta am numărat vreo patruzeci de maşini cu număr de Capitală fiindcă pe toţi îi atrage pământul natal şi chemarea străbunilor şi a sângelui, ca şi pe mine”.
Gumuţeasca, „păsăreasca moţilor”, inventată de un evreu!
Un aspect, prea puţin cunoscut de publicul larg: renumitul profesor octogenar din Huedin, Nicolae Şteiu, supranumit „Dascălul Apusenilor”, a scris în cartea sa „Alunişu – satul de sub Horaiţa Vlădesei” (n.n. – sat învecinat) mai multe fraze despre limbajul cifrat al geamgiilor, gumuţeasca: „Gumuţeasca este un grai, mai degrabă un argou al geamgiilor din Alunişu, Mărgău, Bociu, Călata, Scrindu, Buteni, Rogojel, un grup de cuvinte din vorbirea populară, ori preluate de la unguri, altele româneşti răsucite, utilizate între ei, şi doar de ei înţelese, pentru a se feri de cei cărora le montau geamuri, dar şi de autorităţile care-i luau la întrebări în legătură cu meseria lor. Din cauza pământului zgârcit, cu recolte puţine şi ameninţate de brumă şi îngheţ, în urmă cu un secol, tot mai mulţi au deprins meseria de geamgiu şi au plecat prin ţară, o vreme cu tolba în spate, apoi cu căruţa cu coviltir, unii ajungând să se stabilească în Bucureşti, Ploieşti, Alexandria, Slatina, Bacău, Câmpina, Craiova, Turnu Severin şi-n multe alte locuri. (…) De-a lungul localităţilor strigau „geaaaamuri, geaaaamuri”, şi după ce se târguiau le tăiau, le montau şi puneau şi rame la tablouri, ba şi oglinzi, pe care le procurau de la fabricile de geamuri din Mediaş ori Scăieni. După colectivizarea din anii şaizeci numărul geamgiilor care plecau din sat a crescut mult deoarece cei rămaşi acasă aveau multe zile pe norme la colectiv (numit şi colhoz după cuvintele ruseşti Colhoznaia Haziaestva) şi se alegeau cu un sac ori doi de produse. Geamgiii foloseau în vorbirea dintre ei cuvinte răsucite, ungureşti, româneşti, ţigăneşti, acest argou a fost denumit „gumuţeasca”, un nume care ar proveni, după unii, de la dealul înalt dintre localităţi, Golumbăţ şi de la moţ, dar explicaţia denumirii nu-i prea convingătoare”. În schimb, Grigore Capota, se jură că ştie mult mai multe despre gămuţească decât profesorul Şteiu: „Bătrânii satului mi-au povestit că, în urmă cu mulţi ani, în sat la noi a venit un negustor evreu, Fritz Adam, care s-a căsătorit în Mărgău. Şi el a adus gumuţeasca din Israel şi i-a învăţat pe mărgăuani acest dialect – dar i-a şi ridicat în acelaşi timp. I-a trimis la Iaşi, la Bucureşti, Timişoara, Arad – unde avea prăvălii de sticlă şi cherestea –şi la sfârşitul fiecarei luni făcea înconjorul României şi strângea banii. Iar noi, de decenii, la Bucureşti şi-n toată ţara unde trăiesc oameni din zona munţilor Apuseni vorbeam între noi gumuţeasca, mai ales când venea un „tistulaş” (n.n.- „poliţist” pe gumuţească) sau cineva, în control, şi nu vroiam să înţeleagă ce vorbim”. Scot un carneţel – aflat permanent asupra mea – unde îmi notasem, cu un alt prilej, câteva cuvinte şi sinonimele lor în gumuţească şi-i citesc vreo câteva cuvinte-cheie. La care interlocutorul nu se arată foarte încântat, semn că dialectul respectiv e foarte prezent, în continuare, în limbajul moţilor răspândiţi prin ţară, dându-mi de înţeles că n-ar dori să fie „deconspirat”.
„Au dispărut geamgiii, mai există doar confecţioneri de termopane”
Are o nouă lucire şmecherească în ochi şi-mi aruncă încă o nadă: „Aş putea să vă povestesc ore în şir şi despre păţaniile avute între 1984 – 1986 în Libia, la Tripoli, în palatul lui Gaddafi, unde ne-a trimis Ceauşescu să-i facem ferestrele şi partea de sticlărie, sau despre cum am adus în ţară cinci kilograme de aur, înşelând vigilenţa vameşilor de la aeroport”. Apoi se dezmeticeşte, îşi dă seama că a vorbit prea multe şi îşi ţine gura ferecată, în ciuda insistenţelor mele de a dezvolta subiectul. Reia apoi tema geamgiilor şi regretul că meseria sa e pe cale de dispariţie: „Geamgiii din satul nostru sunt acum bătrâni, nu mai lucrează, iar tinerii, toţi, vor să se facă doar avocaţi sau procurori. Practic, eu fac parte din generaţia ultimilor geamgii, poate sunt chiar ultimul geamgiu şi iconar pe sticlă şi lemn din sat. Spun asta pentru că sunt şi pictor de icoane. Iar pe geamgiii pe care îi mai vedeţi umblând prin Cluj, aceia sunt din Rogojelu, patru-cinci la număr, că ai noştri se ocupă mai mult cu termopanele. De altfel, nici la Bucureşti, Craiova, Ploieşti, Timişoara, Constanţa situaţia nu-i altfel. Au început toţi originarii de aici cu termopanele, iar cu geamurile tradiţionale merge din ce în ce mai greu fiindcă toată lumea îşi instalează acum doar termopane. Cât despre altele nu pot spune decât că totul merge cu spatele înainte în ţara asta. Am patru firme dar cum merge ceva mai bine vin autorităţile şi-şi cer ”dreptul”, vin direct peste tine – aşa că de multe ori am senzaţia că mai bine le-aş desfiinţa, să-mi trăiesc şi eu bătrâneţile frumos, să mă liniştesc aici, la munte, şi din când în când să-mi vizitez cele douăzeci şi cinci de perechi de fini, pe care le am în întreaga ţară”…
CUVINTE DIN VOCABULARUL GUMUŢESC, FOLOSITE DE GEAMGII PENTRU A NU FI ÎNŢELEŞI DE CEI CU CARE INTRĂ ÎN CONTACT:
Zdrobalău – meliţă; a zurăi – a urina; a gripa – a fura; candreiţă, milăiţă – femeie; deapsă – arătoasă; gali, goloji – bani; diblă – vioară; gomon – porc; gov- excrement; gudoaică – femeie arătoasă; hurtez – băutură; milău – om de treabă; moţană – organul genital feminin; gădinătoare – gură; a gădina – a mânca; munuc – individ; munucată – fată; scoarţă – bătrână; toigă – tolbă de purtat sticla; tălăuz – geam; toană – casă; tâlan – cal; cotătoare – oglindă; cioicove – ouă; dufă, diufă – chibrit; codan – preot; gud – bărbat, dar nu geamgiu; magal – mare; scort – bîtrân; mischind – mic; gomon – porc; spurav- violent, periculos; agodite – fii atent; arjulă – pâine, etc.
CÂNTECUL GEAMGIILOR:
Mie mi-o cântat cucu, măi
Jeamuri, jeamuri
Şi mie mi-o cântat cucu, măi
Să mă duc, să-mi las satu, măi,
Jeamuri, jeamuri
Să mă duc la toamnă-n ţară,
Să mă plângă maica iară, dorule.
Hai, mândruţă pân la gară
Să vezi trenul cum mă cară, dorule.
Când am pus picioru-n scară
Ochii mândrii lăcrimară
Când l-am pus pe celălalt
Şi ai mei o lăcrimat, măi, dorule.
(adaptat de geamgiul Lazăr Cobârzan)
