Povestea luptătorului anticomunist Grigore Pepene: „Sunt purtător al focului viu din satul natal”!

Întâlnirea cu Grigore Pepene şi soţia lui, Maria, în apartamentul de bloc din cartierul Mănăştur, îmi provoacă realmente un şoc: în loc să văd un moşneag de 92 de ani şi o băbuţă de 80 – cum certifică datele lor din buletin – cei doi arată mai tineri cu circa douăzeci de ani, de parcă ar deţine o formulă a tinereţii fără bătrâneţe! Iar când observ personalitatea puternică a doamnei Maria, „sudistă” din Călăraşi, care-mi fixează, ca un autentic PR, ce pot să fac şi ce nu în cadrul interviului, mă fac mic de tot şi-mi zic în sinea mea că am venit degeaba! Dar, din fericire, femeia trebuie să plece curând la cumpărături astfel că – rămas singur cu dl. Grigore – îi aflu până la urmă fabuloasa poveste de viaţă.

„Ruşii au aruncat după mine cu o grenadă defensivă”!

Mă lămureşte bărbatul, cu tact, în timp ce închide uşa apartamentului după plecarea soţiei: „Familiei mele i-a fost teribil de teamă de acest interviu, având în vedere trecutul meu de puşcării grele din acea perioadă şi, de asemenea, a cântărit mult şi faptul că la putere sunt aceiaşi comunişti de pe vremea lui Ceauşescu sau dacă nu chiar ei, atunci precis fiii lor. Aşa se explică şi purtarea ei poate prea fermă – îi e teamă să nu păţesc ceva şi de aceea n-a vrut să vă pună la dispoziţie fotografiile familiei”! Apoi mă priveşte fără teamă, direct în ochi, semn că el e stăpânul locului – şi doar lui îi datorez faptul de a afla o poveste incredibilă, care tinerilor de azi le-ar părea inventată… Omul e mic de statură, aducând cu actorul Vasiliu-Birlic şi, parcă citindu-mi gândurile îmi spune că în tinereţe nu mânca aproape deloc, anomalie care i-a salvat practic viaţa, în puşcăriile comuniste, acolo unde camarazii săi mureau, pe capete, din cauza foamei şi a chinurilor la care erau supuşi. Apoi continuă: „M-am născut pe 10 mai, 1925, de Ziua Regalităţii, în Andreiaşu de jos, comuna Reghiu din fostul judeţ Putna – astăzi Vrancea. Şoala primară am făcut-o acolo, în sat, iar liceul la Focşani. La noi în sat arde dintotdeauna, zi şi noapte, cu flacără înaltă, „focul viu”, gazul care vine din străfundurile pământului – şi n-ar fi exclus ca flacăra aceea să trăiască, în mine şi-n sufletul oamenilor zonei, sub forma unei neostoite sete de libertate, ce mi-a determinat şi gesturile de pe parcursul vieţii mele… De „focul viu” se leagă şi o ispravă nesăbuită de-a mea, care a dus la distrugerea a geamurilor câtorva case din sat, când am pus în 1944, pe flacără, un proiectil neexplodat găsit pe câmp. Am vrut – împreună cu flăcăii din sat – să vedem efectul „combinaţiei”, iar acesta a fost cu mult peste aşteptările noastre, și numai o minune a făcut să nu se întâmple nicio nenorocire”. Arată mai departe că tot de acea perioadă se mai leagă o amintire, dar care-l putea costa de data aceasta, realmente, viaţa: „Ne mutasem în gazdă la marginea oraşului, fiindcă centrul era devastat de armata sovietică „eliberatoare”: jefuiau, violau şi chiar omorau când cineva li se opunea. Familia mă trimisese în cercetare, să văd care-i situaţia casei noastre şi deja mă pregăteam să mă întorc, după ce găsisem un ostaş sovietic dormind pe laviţa din sufrageria noastră. Era beat-mort cu sticla, arma şi balalaica alături. Dar când să ies din oraş, m-a prins un echipaj de militari sovietici, aflat într-un jeep american, de ultimă oră. M-au întrebat dacă nu ştiu unde ar putea găsi băutură şi femei, iar eu am dat din umeri zicându-le că nu înţeleg – şi am dat să plec. Moment în care ei au demarat în forţă, dar nu înainte de a arunca asupra mea o grenadă defensivă. Am scăpat ca prin minune, doar cu vârful unui deget retezat şi cu câteva schije în trup, iar norocul meu a fost că o vecină, evreică, asistentă medicală de profesie m-a oblojit după ce am ajuns, cu chiu cu vai, acasă”. În 1948 Pepene este înrolat în Regimentul 1 Grăniceri de la Centrul de Instrucţie Olteniţa. „În localitatea lui Ilici Iliescu”, remarcă el zâmbind strâmb.  Ajunge furier al comandantului, iar după încheierea perioadei de instrucţie este avansat la gradul de caporal. De-atunci începe un calvar de care nu va scăpa, pe parcursul stagiului, decât prin mari eforturi, însă doar provizoriu: este propus, să meargă la şcoala de ofiţeri politici, dar spre norocul său întâlneşte un consătean, care-i rezolvă să plece la grăniceri. Însă nu scapă, mai târziu de trimiterea la Şcoala MAI din Deva, pe care o absolvă în toamna anului 1949. Este însă luat serios de tot în vizorul securităţii – şi anchetat timp de două săptămâni – după ce refuză să meargă „mai departe”, la Securitatea din Brad. Însă, spre norocul iese cu bine şi din această situaţie, pentru că-şi încheie stagiul, astfel Pepene este lăsat să plece acasă.

Doi ani de zile, într-o celulă, la Galaţi, fără condamnare

Ajuns la casa familială, Pepene se întâlneşte – în cadrul „Organizaţiei Vlad Ţepeş II” – cu foarte mulţi fugari de cooperativizare din zonă, cu toţii oameni gospodari şi vrednici, şi participă la o şedinţă „foarte frumoasă” de-a acestora la Muntele Giurgiu, aflat „pe hotar” cu judeţul Covasna. „Acolo, manifeste, şedinţă, discuţii. Manifestul nostru era: Credinţă, Înfrăţire, Pace, Dreptate şi Libertate. Tot satul ştia – până şi babele – că pregătim o revoluţie împotriva comunismului bolşevic din România. Noi, idealişti, doream cu ardoare s-o facem paşnic, fără victime, fiindcă nu aveam de gând să ne murdărim mâinile cu sânge”, mărturiseşte bărbatul. Însă, când îi era lumea mai dragă, pe 19 august 1950 apare în sat Securitatea, împreună cu prietenul şi fostul coleg de bancă al său, Teodor Budeanu, ajuns între timp secretarul primăriei. Acesta-l turnase, astfel că Pepene e arestat şi dus la Focşani, unde este vârât într-o dubă, împreună cu 22 de bărbaţi şi o femeie şi dus la Penitenciarul Galaţi. Acolo face cunoştinţă cu temutul şi crudul torţionar Goiciu, cel care mai târziu va ajunge comandantul Penitenciarului Gherla. „Era imens, cred că avea doi metri înălţime şi o sută de kilograme. Ne-a pus pe toţi, pe un rând şi ne-a întrebat pe fiecare ce avere avem, de unde suntem şi tuturor le adresa întrebări după care le administra câte-o bătaie soră cu moartea. Când a ajuns la mine, eu – mic şi sfrijit – mi-am zis că am scăpat, fiindcă părinţii mei nu aveau nimic. „Păi, atunci, biserica mă-tii, ce cauţi aici”? De parcă m-aş fi dus voluntar. Şi m-a luat de păr şi dă-i cu cizma, peste tot. Iar când am scăpat din mâna lui am mulţumit lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă. Apoi,  în celulă, unde eram şase de toţi, n-aveam nici măcar o rogojină pe care să ne culcăm. Am strigat după gardian şi a apărut un ţigan – un om atât de slab, că de atunci până-n ziua de azi n-am văzut pe cineva atât de slab ca el – şi ne-a răspuns că ar fi trebuit să ne aducem de acasă, nu să-i cerem lui. Apoi ne-a dat trei linguri de lemn, pentru şase persoane, dar numai una era folosibilă. Celelalte două erau – ba fără coadă, ba cu cuva rupă în două. Iar l-am chemat, iar el ne-a înjurat din nou şi a adăugat: „Au mâncat 100 de oameni cu o lingură şi voi nu puteţi”. Asta era „piesa”. În cei doi ani cât am stat acolo n-am ieşit din celulă decât atunci când ne duceau la anchetă, la Securitate. A fost teribil de greu, nu numai din cauza frigului – ci şi din cea a ploşniţelor. Cum nu aveam bec, atunci când asfinţea soarele veneau ploşniţele de afară ca dintr-un muşuroi, urcau pe tavan şi cădeau direct în capul nostru. Era crunt, te scârbeai până şi de tine însuţi”. Cu baia era iarăşi o poveste: nu apucau niciodată să facă baie toţi şase, deoarece apa era oprită rapid şi reuşeau să se spele întotdeauna doar cei mai tineri şi mai viguroşi, în timp ce unii nici nu apucau măcar să se dezbrace. Continuă dl. Pepene: „Apoi au venit la celulă nişte caralii şi mi-au zis să-mi pun avocat. Am refuzat fiindcă ştiam că părinţii mei n-aveau bani. La judecată a fost prezent tata şi verdictul a fost crunt pentru mine: 10 ani de puşcărie pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Şi până la urmă i-am efectuat pe toţi, pe muchie, astfel: la Galaţi, Gherla, Baia-Sprie, din nou Gherla, apoi la Aiud, iar Gherla şi, în fine, la Stoeneşti – Balta Brăilei”.

„În Balta Brăilei se murea de dizenterie”!

Povesteşte că o lungă perioadă a petrecut – patru ani şi jumătate – şi la minele de plumb, cupru, aur şi zinc de la Baia-Sprie. Arată acesta: „Am avut noroc fiindcă tata mă învăţase, încă din copilărie, cum să ascut seceri, fierăstraie sau să lucrez la tocilă. Am ajuns în mină unde spărgeam bolovani şi-i căram cu roaba, la unul care fusese şeful hamalilor din portul Constanţa, Grigore Brandenburg. Mâna lui era de grosimea piciorului meu, iar pe o roabă acesta încărca – fără exagerare! – o tonă de minereu. Era om pita lui Dumnezeu şi pe mine nu m-a lăsat în primele două zile să pun mâna pe nimic, mi-a zis doar să stau şi să văd ce se întâmplă acolo. Şi, pentru că mă pricepeam la multe, curând am avut şansa să fiu pus mai mult la munci de concepţie, astfel că în momentul când politrucii s-au pus pe mine să mă termine, Pop – şeful minei – le-a zis să mă lase în pace fiindcă dacă ar mai avea douăzeci ca mine atunci mina ar arăta altfel, nu cum arată ea acum”. Transferat la Balta Brăilei, Pepene este „cazat” împreună cu sute de alţi deţinuţi într-o baracă lungă de 50-60 de metri, fără tavan, doar cu pereţi din panouri de stuf prin care intrau păsările. Aveau două sobe – una la un capăt şi alta la celălalt – care nu încălzeau deloc, iar pe jos era noroi permanent. Oricum – susţine el – era mai bine „înăuntru” decât în curte, unde noroiul era până la genunchi şi acolo nu puteau intra în anotimpul rece decât KD-ul mic şi Kirov-urile mari. Mărturiseşte în continuare dl. Pepene: „Au murit acolo mulţi de dizenterie, deoarece veneau, de la mâncarea slabă din puşcărie, la una grasă şi – lacomi şi flămânzi fiind – se îndopau şi mureau apoi, repede. Norocul meu a fost că mă mulţumeam întotdeauna cu puţin: ba, pe deasupra mai dădeam la cei bolnavi şi din pâinea şi  terciul meu. Asta, când alţii plângeau de foame şi numai de mâncare vorbeau. De asemenea, am suportat detenţia uşor şi ghidându-mă după principiul: ”Să nu faci rău nimănui, fiindcă păcatul nu pică pe tine, ci pe copii, nepoţi, strănepoţi – până la a noua generaţie”. Am considerat că pedeapsa cuiva din neamul meu a căzut pe mine şi ca urmare am suportat-o ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu, meritată.” Povesteşte apoi un incident, aparent incredibil, un vis avut în perioada când se afla încă în anchetă – şi care se va dovedi premonitoriu, împlinindu-se, aidoma, imediat după liberare: „Visasem că pe un nor a apărut Dumnezeu şi mi-a transmis să nu merg pe jos când mă apropii de satul meu. M-am trezit şi le-am povestit colegilor visul meu, iar ei mi-au spus că, precis, o să scap de acolo. Apoi m-am culcat la loc şi am visat în continuare că în momentul când am ajuns acasă  am realizat că nu era casa noastră, ci alta. Iar când m-am întors, după zece ani, am intrat exact în casa visată în perioada anchetei, fiindcă tata, batjocorit şi terorizat de comunişti îşi vânduse totul şi-şi ridicase singur casă pe un teren de lângă Focşani, situat în comuna Vânători, satul Petreşti. Apoi am înţeles şi semnificaţia îndemnului să nu merg pe jos, pe care-l respectasem cu sfinţenie: având ceva bani de la Baia Sprie luasem de la gară un taxi, asta pentru că reprezentam o ţintă pentru hoţi, iar ulterior am aflat că nu puţini oameni care deţineau bani fuseseră jefuiţi şi omorâţi pentru că se deplasaseră pe jos”.

„I-aş lua pe cei care au stricat combinatele şi le-aş lăsa doar lingura”

Mărturiseşte că în continuare – cu experienţa de muncă deprinsă la Baia Sprie şi la fabrica din Gherla – a hălăduit prin diverse locuri din ţară însă n-a reuşit să-şi găsească un serviciu stabil. „Am fost pe la Baia Mare, la Baia Sprie unde mi-am întâlnit vechile cunoştinţe, însă cei doi fraţi ai mei, stabiliţi la Braşov n-au vrut să mă lase să mă stabilesc acolo. Aşa că am ajuns la Braşov, la un şantier de prospecţiuni miniere, la mina de argilă din  localitatea Cristian, unde am stat până în toamnă”, mărturiseşte acesta. Urmează apoi un periplu pe la Alba Iulia, Deva, Muncel, apoi intră în echipa angajată pentru realizarea tunelului de la Teliuc – Ghelari din judeţul Hunedoara. Ajunge din nou la Braşov, unde se căsătoreşte cu Maria, o olteancă temperamentală şi frumoasă, secretară la fabrica de camioane „Steagul Roşu”- Braşov, iar după câţiva ani li se naşte unicul copil, o fetiţă. Se pensionează în 1970 la Braşov, din cooperaţie, unde muncise ca maistru plăpumar. „De zece ani sunt clujean, deoarece fiica mea e clujeancă prin căsătorie, aşa că ne-am mutat la ea, ca să fim cu toţii împreună şi să avem grijă de cele două nepoţele ale noastre. Dar nu înainte ca primarul Braşovului de atunci, Ghişe, să mă facă cetăţean de onoare al municipiului iar autorităţile de la Bucureşti să-mi acorde distincţia de luptător în rezistenţa anticomunistă. De atunci sunt şi membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Cluj”, adaugă acesta. Apoi, la încheierea dialogului nostru, vine rândul bărbatului – privindu-mă, în stilul său, direct în ochi – să se întrebe retoric: „Şi dacă m-ar chestiona S.R.I.-ul ăsta al lor, tot le-aş spune: nu avem cap de conducători. Ne lipseşte capul. Cum pot eu să cumpăr mai mult decât vând? Asta înseamnă faliment… De asemenea, aduci usturoi din China şi atâtea lucruri proaste… Şi sub Ceauşescu, în comunism se aduceau mărfuri mai bune. Eu i-aş lua pe toţi cei care au stricat combinatele, le-aş confisca totul şi le-aş lăsa doar lingura! Cum e posibil să taie unii hectare când tata m-ar fi rupt în bătaie dacă tăiam un copac drept? Bătrânii noştri ţineau la pădure ca la ochii din cap. Astăzi, ăştia parcă-s plătiţi să le distrugă… Cine-i plăteşte să facă numai rele, uitând că au şi ei copii care o să tragă odată ponoasele după faptele lor”?