De la naziști știm că o minciună repetată de îndeajuns de multe ori ajunge să aibă calitatea de adevăr pentru că nimeni nu mai are curiozitatea să verifice. Așa și cu afirmația că singurul vecin bun al României, cu excepția Mării Negre, ar fi Serbia. De atâtea ori am auzit acest clișeu că am ajuns și noi să îl credem. Și de fapt totul este o minciună. De la crearea Serbiei moderne în secolul al XIX-lea , țara vecină a încorporat românii din Valea Timocului care, potrivit recensămintelor oficiale din acea vreme, reprezentau 15% din populația noului stat. Românii timoceni vorbesc un dialect daco-român al limbii române în variantă oltenească sau bănățeană și locuiesc la ei acasă înainte de venirea lui Traian în Dacia. Regiunea Timocului a fost încorporată de Serbia în anul 1833. De atunci, deznationalizarea și asimilarea forțată a românilor de către statul sârb a fost politica de stat a Serbiei. Publicațiile românești au fost interzise, slujbele din bisericile ortodoxe din Timoc nu s-au mai ținut în limba română, ci doar în limba sârbă, iar  primarii din regiune aveau liste cu nume sârbești din care să alegi cum să îți botezi copiii, alte nume, cele românești fiind interzise. Înaintea primarilor, sarcina o îndeplineau, cu mare bucurie, preoții sârbi care erau principalii agenți ai statului sârbesc șovin.

Nu s-a schimbat nimic în bine în ultimii aproape 200 de ani și de aceea cartea editată de profesorul Robert Stanciugel, ”Prizonier în țara mea”, cartea document cum o numește chiar autorul său și care conține un interviu document cu Cristea Sandu Timoc, unul dintre luptătorii pentru drepturilor românilor timoceni, constituie o mărturie cutremurătoare despre drama românilor de peste Dunăre din secolul trecut, în special ce au pătimit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cristea Sandu Timoc s-a născut în satul Zlocutea, din Serbia, trece clandestin Dunărea și urmează cursurile liceului Traian din Drobeta Turnu Severin, se întoarce în Serbia, dar în urma unui proces înscenat de justiția din țara aliată, Yugoslavia, părăsește pentru totdeauna țara vecină și se stabilește în România.

În 1941, după un război de doar două săptămâni, Yugoslavia dispare de pe harta Europei.

României i se oferă de către Germania lui Hitler două bucăți din Serbia: Banatul de Vest, care fusese promis prin tratatul de Alianță cu Antanta din 1916, dar care nu a mai fost onorat, în ciuda hotărârii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, și regiunea Timocului, unde românii trăiesc în majoritate absolută. Mai mult decât atât, o delegație a românilor timoceni a fost primită de mareșalul Antonescu căruia i-au cerut să fie de acord cu anexarea acestei regiuni la România. Antonescu și conducerea de atunci a României a refuzat oferta Germaniei, amenințând doar că va trimite armata română în Banatul de Vest dacă Ungaria va încerca ocupe acest teritoriu și a anunțat că va respecta integritatea teritorială a Serbiei. Drept urmare, Banatul de Vest a fost sub ocupație germană până la sfârșitul războiului, iar regiunea Timocului a fost ocupată de Bulgaria, deși în Timoc nu este picior de bulgar.

Cristea Sandu Timoc a lucrat în ambasada română din Belgrad, unde a încercat să îi ajute pe românii din Serbia în timpul războiului atât din punct de vedere cultural, a adus mii de abecedare românești și cărți în limba română, a sprijinit școlile și bisericile românești din Banatul de Vest, cât și umanitar. La inițiativa lui și a altor lideri ai comunității românești din Yugoslavia au fost eliberați prizonieri de război sarbi de origine română capturați de armata germană.

Zeci de mii de bărbați români au ajuns acasă fără să mai treacă prin infernul prizonieratului și fără să riște executia.

De la Sandu Timoc aflăm că mișcarea de partizani ai lui Tito a fost inexistentă în regiunea Timocului, unde acționau doar cetnicii regaliști ai lui Draja Mihailovici. Dar cu ce se ocupau cetnicii lui Mihailovici? Îi atacau pe nemți sau pe bulgari ? Nici vorbă! Îi atacau și ucideau pe intelectualii români și pe liderii comunității românești pentru ca nu cumva să le treacă prin cap timocenilor să se unească cu țara. Mai mult decât atât, cetnicii puneau la cale atacuri teroriste ucigând ofițeri ai armatei de ocupanți în sate exclusiv românești pentru a declanșa represaliile bulgaro-germanilor. Pentru fiecare ofițer german omorât erau executați 100 de țărani români și pentru fiecare soldat, 10 români.

Iată cu ce se ocupau ”prietenii” sârbi !

De altfel, Cristea Sandu Timoc a asistat la procesul lui Draja Mihailovici după război, care a și fost executat. Mihailovici a recunoscut că dacă ar fi câștigat războiul, primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să termine definitiv cu românii și ungurii din Serbia. Potrivit lui Mihailovici, liderii comunităților trebuiau lichidați fizic, iar restul românilor și ungurilor mutați în centrul Serbiei, iar în locul lor să fie mutați sârbi și bosnieci sârbi.

Să ne mirăm că astăzi în 2021 când Serbia vrea să devină membru al UE a inventat o limba valahă care nu există scrisă cu alfabet chirilic ca și ”moldoveneasca” de la Tiraspol și o naționalitate ”valahă” care, de asemenea, nu există.

Nu există decat o continuare logică a șovinismului criminal sârbesc.

De aceea cartea lui Robert Stanciugel este o piesă importantă în angrenajul cunoașterii a ceea ce se întâmplă în regiunea Timocului și nu numai.

Liviu Man

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here